– Şi cum să ne rugăm? În spital, la Cluj, îmi spuneaţi că vă pare rău că nu aţi îndemnat oamenii mai mult spre rugăciune, că nu i-aţi învăţat să se roage.
– E foarte important să ştii să te rogi. De multe ori şi noi, călugării, stăm în mănăstiri şi nu ne rugăm, doar ni se pare că ne rugăm. Nu e de ajuns să mergi la biserică, la slujbe şi să stai acolo ca şi cum ţi-ai făcut datoria, din obligaţie. Trebuie să insistăm pe lucrarea lăuntrică. Degeaba zicem multe rugăciuni cu gura sau cu mintea, dacă nu aprofundăm, dacă nu trăim ceea ce ne rugăm. Acum şi mirenii trebuie să aprofundeze rugăciunea din inimă, pentru că va fi singura noastră izbăvire – rugăciunea din inimă. Pentru că în inimă este rădăcina tuturor patimilor şi acolo trebuie să lucrăm. Până acum a mai mers cu lucruri superficiale, dar pentru vremurile ce ne stau înainte, nu va fi de ajuns. Dacă nu vom avea rugăciune cu străpungerea inimii, nu vom rezista la tot atacul psihologic, pentru că au metode nevăzute de reeducare a minţii. Astăzi mi se pare că nepăsarea este cel mai greu păcat. Nu mai simţim nimic la rugăciune, nu avem lacrimi de pocăinţă. Vor veni vremuri în care numai cei ce vor simţi harul lui Dumnezeu vor putea distinge binele de rău. Cu mintea omenească va fi cu neputinţă de ales între bine şi rău. Vor fi mari înşelări şi numai harul lui Dumnezeu ne va putea izbăvi de ele. Aşadar, rugaţi-vă, rugaţi-vă să nu cădeţi în ispita înşelării! Pentru că numai prin rugăciune putem primi harul lui Dumnezeu. Dacă nu ne rugăm şi perseverăm în lenevia şi nepăsarea noastră fără pocăinţă, atunci este posibil să pierdem instinctul îndreptării. Să ne ferească Dumnezeu să pierdem instinctul îndreptării!
– Dar nu există riscul ca în aceste strâmtorări şi pe fondul unei sărăcii de proporţii, oamenii să intre în panică şi să se ridice unul împotriva celuilalt şi astfel să nu mai existe bunăvoinţa creştină?
– Păi tocmai de aceea vom avea nevoie să învăţăm rugăciunea lăuntrică, să ne putem stăpâni în aceste situaţii şi să nu ne părăsească harul lui Dumnezeu. Ei asta şi urmăresc – instaurarea anarhiei, ca astfel să ia amploare ura şi dezbinarea între oameni, până şi între creştini.
[…]
– În încheiere am vrea să ne spuneţi cum aţi depăşit greutatea bolii şi totodată un cuvânt de încurajare pentru creştinii care trec prin boli grele şi suferinţe trupeşti.
– Aş vrea să le mulţumesc din nou tuturor celor care s-au rugat pentru nevrednicia şi neputinţa mea şi Maica Domnului să răsplătească rugăciunea şi osteneala fiecăruia. Dar să ştiţi că întotdeauna bolile şi necazurile sunt consecinţa păcatului, de sus până jos. Fiecare este pedepsit de Dumnezeu după răspunderea pe care o are – mică sau mare. Stăteam şi mă gândeam pe patul spitalului de la Cluj: Care o fi cauza suferinţei mele, de nu vrea Domnul să mă ridice deloc? Şi cauza nu eram decât eu, păcatele mele. Şi când am conştientizat că pentru păcatele mele sufăr această boală, atunci m-a şi ridicat Dumnezeu. Mândria mea este pricina bolii. Acum mi-a mai dat Dumnezeu şi şchioapătul ăsta la piciorul drept – şi asta are o cauză: că mergeam prea ţanţoş aşa. Prea credeam eu că toată lumea e a mea şi eu sunt buricul pământului. Dar iată că nu sunt nimic, decât iarbă uscată. Aşa că să dăm slavă lui Dumnezeu în boli, pentru că prin boală învăţăm smerenia, bunătatea, răbdarea şi aşa primim mântuirea. Toate sunt spre smerenia şi mântuirea noastră. Fără smerenie nu ne putem mântui.