Săptămîna trecută cetăţeanul Vasile Văcaru, fesenist ceva mai răsărit din (Fe)Senatul României, a răspuns unei intervenţii a d-lui Sabin Ivan, senator liberal de Constanţa, intervenţie ce aducea în discuţie evenimentele de la 13-15 iunie 1990. Nu mă voi referi la impertinenţa cu care numitul Văcaru a eludat fondul chestiunii, ci doar la un anume pasaj din discursul fesenistului.

Tam-nesam, politicanul de la Gorj pomeneşte de profesorul Gh. Calciu şi apoi se întreabă (hîtru, chipurile) dacă e vorba de una şi aceeaşi persoană cu preotul Calciu-Dumitreasa, “verde încă”, spre a cita exact, “Verde, încă”, zice, şmechereşte, tovarăşul Văcaru de la Senatul P.C.R. Adică, să tălmăcim noi: legionar.

Nu ştiu dacă părintele Calciu a fost sau nu legionar ori simpatizant al mişcării legionare. Tot ce se poate. Deşi denigrarea şi minciuna sînt, demult, singurele argumente feseniste, să admitem, totuşi, ipotetic, că da, a fost legionar. Putem reduce, oare, o personalitate de talia părintelui Calciu la acest fapt? Şi putem admite desfiinţarea, anularea, condamnarea din principiu şi totală, a oricărui om care a avut, într-un fel sau altul, tangenţe cu mişcarea şi cu spiritul legionar? În nici un caz, cel puţin atîta vreme cît am căzut cu toţii de acord că nu e o vină în sine aceea de a fi fost membru al P.C.R. – şi asta după 45 ani de nelegiuiri. În nici un caz, atîta vreme cît în capul statului îmi şade un comunist din tată-n fiu şi fără altă ocupaţie toată toată viaţa, cît în fruntea Senatului îmi şade un fruntaş comunist dresat în U.R.S.S. şi cît în fruntea Adunării Deputaţilor îmi şade un politruc care, cînd n-a mişunat pe la C.C. al U.T.C. a făcut pe profesorul de “socialism ştiinţific”.

Nu ştiu, repet, dacă părintele Calciu a fost sau nu legionar. Ceea ce ştiu e că a cunoscut faţa cea mai cumplită a închisorilor comuniste (arestat prima oară în 1948, cînd era student), că a străbătut un cutremurător traseu de suferinţă şi de conştiinţă, şi mai ştiu că prin ’77, cînd nu se mai afla nimeni în puşcărie politică în România, şi cînd pomenitul Văcaru bătea din palme şi defila la zile fixe, ca un căţeluş isteţ şi devotat, preotul Calciu era din nou în temniţă. Tot pe vremea aceea, tov. Iliescu îşi primea lefuşoara de la C.C. al P.C.R. şi stătea sluj la teleconferinţe cu “şefu”, tot. (pe atunci) Petre Roman lupta pe la Toulouse, iar tov. Dumitraşcu, de la judeţeana P.C.R. Constanţa, mergea pe teren să explice “genialele concepţii”.

Una este, aşadar (şi sînt întrutotul de acord), să condamnăm definitiv orice practică politică extremistă şi orice sistem politic totalitar, şi cu totul alta ca un oarecare Văcaru, comunist toată viaţa şi fesenist la spartul tîrgului, să se refere la părintele Calciu ca la un infractor. Căci diferenţa dintre ei nu este una de eventuală culoare (“verde încă” sau roşu încă), ci una de calitate a individului. Adică diferenţa dintre un trepăduş şi un luptător.

Crin Antonescu (însuşi iniţiatorul legii anti-româneşti 217/2015)

Articolul a fost publicat în revista Puncte Cardinale, anul I (1991), nr.8 (august), pagina 10.