Prelegere de deschidere a cursurilor Facultăţii de Teologie din Bucureşti
4 noiembrie 1940

[…] În fiecare ţară ortodoxă, mai ales la popoarele libere, se produce o trezire de sentiment ortodox, o renaştere religioasă. Ierarhia şi teologia îşi pun problemele religioase ale timpului, intelectualii în număr crescînd poartă interes Bisericii, organizaţii şi mişcări populare cultivă pietatea şi caritatea creştină. În presă, în literatură, în universitate, în politică şi în viaţa publică chiar, cum din fericire vedem la noi, ideea creştină ortodoxă devine principiu, temei de gîndire şi de program. Suntem desigur abia la un început şi departe de a ne mulţumi cu atît, aşteptînd încă mult de la noua formă de viaţă de stat pe acest teren, pe care Biserica ortodoxă se restituie în drepturile sale naţional-spirituale. O anumită indiferenţă şi neîncredere faţă de ea este ca şi înlăturată, şi în ziua în care tineretul ortodox întreg va mărturisi cu convingerea şi cu fapta zilnică pe Iisus Hristos în credinţa cea dreaptă a strămoşilor noştri, aşa cum a început să facă, creştinismul va fi cîştigat în acest Răsărit, înroşit de sînge şi de ruguri, întinse acum şi pe pămînt românesc, o biruinţă de cruciaţi.

Sub nefaste – şi la noi absurde – influenţe atee străine, se profesau, în ţară creştină, idei şi rituri din lumea largă, colportate mai ales de «comunistul» rătăcitor, idei şi practici care constituiau o batjocură pentru credinţa poporului, o jignire şi o ameninţare pentru Biserica neamului; în societatea noastră, se caută încă satisfacţii religioase în diferite concepţii şi practici de import, produse europene, americane sau asiatice; se mărturiseşte uneori pentru [romano-catolicism] slăbiciunea sentimentală a simpatiei pentru catedrale apusene, pentru acorduri de orgă, pentru statui de sfinţi, pentru ziua sfîntului Antonie şi mai ales pentru disciplina şi organizarea romană, bune acolo unde sunt. Asemenea îndeletniciri şi slăbiciuni de gust nu pot fi împiedicate, dar încrederea în misiunea Bisericii ortodoxe este în creştere printre ai săi şi este un semn că şi conştiinţa lor religioasă se trezeşte, că sentimentul ortodox renaşte, că s-au deschis ochii asupra importanţei şi necesităţii lui naţionale, asupra vremii ce trăim, asupra situaţiei în care ne găsim, asupra problemelor spirituale ce ne stau înainte, şi care pentru Biserica ortodoxă sunt şi mari şi multe.

Pentru că ortodoxia este astăzi mai strîmtorată decît oricînd. În centrul ei spiritual la Constantinopol ea trăieşte din graţia unui stăpînitor care nu cunoaşte graţie şi care a lovit pînă la bajtocură şi sîngerare «Marea Biserică a lui Hristos» şi «mama Bisericilor ortodoxe», cum se numeşte Patriarhia ecumenică. Şi este redusă oficial la formulele unor organizaţii bisericeşti slabe şi rivale, iar în realitate ca şi desfiinţată, în Rusia comunistă, unde «toleranţa» religioasă are chipul celei mai cumplite şi mai perfide persecuţii şi unde existenţa şi puterea de viaţă a Bisericii ortodoxe se cunoaşte doar din aceea că mai poate încă suferi. Desfiinţată poate prin desfiinţarea statelor respective în Polonia, în Ţările baltice şi în Cehoslovacia, state în care minoritatea ortodoxă adăuga la Bisericile mai vechi cîteva tinere surori, care se bucurau de simpatia tuturor; greu încercată în însuşi neamul nostru obidit, lovit ca de trăznet în provincii scumpe nouă totdeauna; trecută în Albania sub stăpînire neortodoxă, şi în general expusă încă cine ştie căror noi sfîşieri şi îngenunchieri, Biserica ortodoxă trăieşte azi, în cea mai mare parte a ei, vremea unor urgii, pentru care nu se poate găsi asemănare decît în strîmtoarea primelor secole creştine şi uneori în paginile Apocalipsei.

Din cele vreo 150-160 milioane de ortodocşi, cîţi socotea în general statistica bisericească, privind pentru Rusia situaţia anterioară regimului comunist, nu se bucură azi de toată libertatea religioasă decît Grecii din regat, Românii din ţară, Sîrbii şi Bulgarii. Patriarhatele vechi şi Cipru nu fac parte din state ortodoxe; în America, Biserica ortodoxă, organizată şi învrăjbită pe naţiuni, este o barcă expusă multor valuri; în celelalte continente ea nu formează decît mici insule izolate, departe de noi ceilalţi. Abia vreo 30 de milioane de creştini mărturisesc deci liberi, în ţară proprie, credinţa Bisericii ortodoxe, îngrijoraţi şi ei toţi de ziua de mîine. Aceasta este situaţia ei, în vreme ce [catolicismul] se mîndreşte a număra aproape 400 de milioane de credincioşi, iar confesiunile protestante au cam 100 milioane. Creştinii formează cu puţin mai mult de o treime din populaţia pămîntului, ortodocşii doar o cincime din toţi creştinii socotind la număr şi pe Ruşi, iar fără ei şi fără cei supuşi lor, ortodocşii rămîn într-o proporţie pe care e dureros şi inutil s-o mai calculăm. Dacă socotim forţa ce dau [papalităţii] întinderea, organizarea, îndrăzneala şi mijloacele ei de acţiune şi de propagandă, iar protestantismului, care se mîndreşte şi el a fi mondial – Weltprotestantismus – puterea politică, economică şi culturală a statelor în care se găseşte, Biserica ortodoxă apare numeric, în comparaţie cu ele, o organizaţie minoritară în creştinism, cu care, dacă Biserica rusă nu s-ar reface, s-ar putea compara mîine, în orgoliul lor sectar, metodiştii sau baptiştii.

Ce reprezintă astfel Biserica ortodoxă în sînul creştinismului universal, alături de celelalte [culte] mai populate şi mai puternice? Ea nu reprezintă nici numărul, puterea, organizarea savantă şi influenţa [romano-catolică], nici prosperitatea şi spiritul întreprinzător al protestantismului, nici măcar ambiţia politică şi misionară a unor secte înfloritoare în sînul american, cu sucursale care ne sfidează chiar în ţările noastre. Biserica ortodoxă este azi modestă, slăbită, împărţită, în parte robită, lipsită de mijloacele de lucru şi de strălucirea altor Biserici. Ea nu gîndeşte să cucerească lumea şi s-o convertească la dogma sa, nu cuprinde nici cele mai multe popoare, nici pe cele mai mari, nici pe cele mai înaintate. Condiţionată – în dezvoltarea şi în acţiunea sa de situaţia popoarelor sale, independente – cele libere azi – abia din secolul trecut şi încă abia la începutul constituirii şi vieţii lor ca state naţionale moderne, – Biserica ortodoxă însemnează în primul rînd, ca putere de afirmare şi ca mijloc de acţiune, ceea ce însemnează politic şi cultural popoarele sale înseşi. Ca Biserică naţională, cum se ştie, puterea ei în latura omenească vine din puterea poporului. Este Biserica poporului, şi ceea ce însemnează, mai întîi şi mai mult, însemnează în mijlocul poporului, ca aşezămînt naţional. Este drept că, privită astfel, importanţa Bisericii ortodoxe pare redusă la un simplu rol naţional, la o acţiune populară, cu care ea nu se poate impune în afară, şi unii socotesc că nici în sînul popoarelor ei, cu autoritatea [cultelor] apusene. Biserica ortodoxă a îndeplinit, în adevăr, şi este chemată să îndeplinească o misiune creştină populară şi naţională, şi aceasta constitue pentru ea un mare titlu de cinste şi de recunoştinţă naţională. Pentru popoarele sale, Biserica ortodoxă a fost şi este o instituţie nu numai de temei, în viaţa naţională, ci providenţială. Ceea ce sunt azi popoarele ortodoxe ca naţiuni, ca suflet, cultură, tradiţii, ca ethos, sunt prin influenţa binefăcătoare a Bisericii lor, care le-a fost, în împrejurări prin care n-au trecut popoarele apusene, patrie, educatoare, sprijin moral; credinţa ei le-a fost conştiinţă naţională, tărie şi mîngîiere – o jumătate de mileniu celor căzute sub Turci, cu mult mai mult celor căzute sub Arabi.

Pentru că nu s-au găsit în această situaţie, creştinii occidentali nu vor înţelege niciodată bine poziţia şi meritele naţionale ale Bisericii ortodoxe, pe care din nefericire, văzînd prin aceeaşi prismă, nu le-au apreciat destul nici chiar toţi ortodocşii cu rol şi cu răspunderi publice în ţara lor, mai ales pînă la mărea schimbare de idei politice la care asistăm. Este însă în interesul naţiunilor ortodoxe tot atît cît şi în interesul Bisericii lor, ca să înţeleagă că viaţa neamului nu se poate organiza armonic şi rodnic, pe bază de suflet naţional, care este creştin şi ortodox, decît cu întreaga preţuire şi colaborare a Bisericii, care (trebuie socotită – nu ea de mulţi pînă acum, o instituţie de prisos – ci mîngîietoarea şi izbăvitoarea sufletului naţional, stimulatoarea virtuţilor lui, propagatoarea credinţei şi a moralei, a ordinei sociale, a respectului religios pentru autoritate, a bunătăţii creştine, a milei, a iubirii între oameni, inspiratoarea şi călăuzitoarea marilor năzuinţe spirituale ale poporului şi prima condiţie a unităţii lui sufleteşti.

Dacă Biserica ortodoxă nu se poate măsura ca număr de credincioşi, ca oameni şi ca mijloace cu celelalte [culte], are în schimb asupra lor acest îndoit avantaj, pe care nu-l va pierde niciodată: de a fi Biserică populară şi naţională, Biserica poporului ortodox, a sufletului lui, nu a unui şef suprem dinafară, nici o confesiune nouă de import, ci crescută odată cu poporul, trăind cu el şi din viaţa lui, suferind şi bucurîndu-se cu el, Biserica «legii» şi a inimii lui, în afară de care şi împotriva căreia el nu poate concepe şi realiza creştinismul; şi de a fi apoi ceea ce însemnează foarte mult, scutită de unele mari păcate şi ponoase, care vor sta totdeauna ea un stigmat pe maiestoasa frunte imperială a [papalităţii], sau ca o pată pe actul de naştere al confesiunilor protestante, care – şi una şi celelalte – au rătăcit uneori grav împotriva misiunii lor religioase, urmărind scopuri lumeşti, provocînd războaie religioase, învrăjbind popoarele lor şi tulburîndu-le cu lupte confesionale pînă azi. Pe cînd credinţa ortodoxă unea de exemplu într-un suflet şi o simţire poporul nostru aflat sub stăpîniri diferite, credinţa romană şi cea luterană sau calvinistă au sfîşiat şi însîngerat popoare din aceeaşi ţară ca Germanii, Francezii, Englezii, Olandezii, Elveţienii şi au dezlănţuit războaie între fraţi, împărţindu-i în tabere confesionale opuse, ceea ce ortodoxia n-a făcut şi nici n-a cunoscut pînă la nefericita cumpărare sau constrîngere, prin care s-au recrutat din sînul ei mercenari pentru strategia şi pentru gloria „sfîntului părinte”. Luptele confesionale din Apus s-au soldat cu triste rezultate pe seama popoarelor dezbinate între Roma şi Reformă: persecuţii politice, exiluri, confiscări, expatrieri, pierderi de sînge, de bunuri şi de oameni, ca să nu mai vorbim de multele războaie şi revoluţii sîngeroase legate de istoria statului papal, adevărată negaţie a rolului religios al Bisericii şi piedică la realizarea unităţii naţionale a poporului italian însuşi.

Dacă amintim şi metodele atît de puţin creştine – cu care au fost tratate de atîtea ori popoarele apusene: inchiziţia, interdictele, fiscalismul feroce al papalităţii medievale, exploatarea financiară în folosul curiei romane, comerţul cu indulgenţe, favorizarea unei naţiuni în paguba şi spre nemulţumirea celorlalte, scandalul nepotismului papal, alegerea papilor dintr-un singur neam numai, ca şi a majorităţii colegiului cardinalilor, cum se obişnuieşte de sute de ani, şi faptul atît de important că nici o naţiune romano-catolică, oricît de mare şi de vrednică ar fi, nu poate constitui o Biserică, pentru că nu are şi nu poate avea conducerea sa proprie, că cele aproape 400 milioane de credincioşi nu formează „Biserica” lor fără un singur om, şeful lor roman – învederăm cu cît stă mai presus de marea ei soră occidentală, în aceste privinţe, Biserica ortodoxă, care n-a jucat şi n-ar putea juca niciodată un rol atît de trist în viaţa popoarelor sale, pe care ea le-a mîngîiat şi le-a întărit totdeauna şi nu le-a tratat ca pe supuşi sau ca pe minori niciodată.

Cine va spune că acestea toate sunt lucruri din trecut, ce nu mai interesează astăzi, uită că efectele şi impresia lor penibilă au rămas imprimate pe chipul [cultului] care le-a săvîrşit şi că ele au ridicat pumnii revoluţiei franceze şi ai lumii moderne împotriva Bisericilor în general, ele au discreditat creştinismul în faţa popoarelor culte, ele au justificat ridicarea laicismului şi anticlericalismului intolerant şi abuziv, ele au creat atmosfera de indiferenţă, de necredinţă sau de opoziţie făcută credinţei creştine, în care Biserica de pretutindeni este socotită o instituţie reacţionară, retrogradă, anticulturală şi e combătută ca un pericol social.

Nu ne-ar interesa atît aceste stări triste, dacă ele n-ar fi avut ecou şi pe pămîntul popoarelor ortodoxe, prin efectul contactului cu Apusul laic, de unde s-au importat idei anticreştine, aruncate fără socoteală, ca o imputare şi ca o piedică, în calea misiunii religioase a Bisericii ortodoxe, pe care unii critici români de exemplu n-o găsesc destul de culturală, pentru că n-au voit sau n-au putut s-o cunoască şi să înţeleagă ce a fost şi este ea aici, spre deosebire de celelalte Biserici acolo. Şi pentru că Biserica ortodoxă este umilită şi de unii aproape desfiinţată prin comparaţie cu altele, este invitabil ca prin comparaţie cu ele să arătăm că Biserica ortodoxă este străină de păcatele şi de răspunderea lor în faţa creştinismului şi a lumii, că spiritul ei a fost altul şi năzuinţele ei altele.

Este drept că [cultele] nu pot fi apreciate, ca activitate practică, prin simplă comparaţie. Ele s-au găsit fiecare în situaţii deosebite, şi este natural să nu fi avut sau să nu aibă aceeaşi poziţie, acelaşi inventar, aceleaşi realizări, ci poziţie, inventar, realizări în mare parte deosebite, ca şi condiţiunile istorice în care s-au dezvoltat, ca şi terenul pe care au trăit şi au lucrat. O imensă catedrală gotică nu poate umili o bisericuţă bizantină. Dumnezeu a fost rugat cu tot atîta credinţă în fiecare, şi poate cu mai multă căldură, smerenie şi nădejde în cea din urmă, pentru strîmtorarea în care au trăit ortodocşii. Un palat nu conţine mai multă virtute decît o casă modestă; şi un om bogat poate fără îndoială să facă o casă modestă, şi un om bogat poate fără îndoială să facă mai mult bine decît unul sărac, dar nu este de regulă mai bun creştin decît acesta. Aşa este şi situaţia [cultelor creştine] comparate. De aceea nu trebuie văzute pe dinafară, numai din latura înfăţişării lor exterioare, pusă umila Biserică ortodoxă lîngă grandioasa [catedrală] romană, ci privite fiecare pe ogorul său şi preţuite prin ceea ce au făcut şi au însemnat pe el. Dar pentru că suntem totuşi apreciaţi comparativ, nu putem evita metoda, şi ea se poate întoarce tot atît de bine împotriva celor care ne-o aplică nouă.

A arăta ceea ce n-a făcut Biserica ortodoxă nu înseamnă desigur a uita că şi Biserica ortodoxă a avut greşelile şi are lipsurile sale. Ea nu este mare prin păcatele altora şi nu-şi face o plăcere din a le aminti, ele fiind, măcar pentru tristele lor urmări, care ne privesc pe toţi, o durere comună tuturor creştinilor. Dar deosebind Biserica ortodoxă de celelalte [culte] prin ceea ce ea n-a făcut în paguba creştinismului, afirmăm că ea nu e solidară cu ele la vină, pentru care ideea creştină a primit şi primeşte atîtea lovituri, în Occident şi în Orient. Dacă Biserica ortodoxă reprezintă în unele privinţe mai puţin decît celelalte, ea este în schimb nevinovată de ponoasele ce au atras ele asupra creştinismului, şi aceasta are o foarte mare importanţă în aprecierea ei. Ea a lucrat de la un timp – timp de strîmtorare – mai puţin, dar cu mîini mai curate. Pe mantia ei arhierească nu se găsesc alte pete de sînge, decît cel vărsat din trupul său pentru credinţa ei creştină; în cuprinsul ei nu se găsesc alte ruguri, decît cele pe care a fost şi este pusă de alţii ea însăşi, mărturisind pe Iisus Hristos; în panoplia ei nu se găsesc alte instrumente de tortură, decît cele cu care a fost şi este ea însăşi torturată.

Biserica ortodoxă a făcut naţionalism fără a face politică, politică clericală sau imperialistă; şi-a apărat credinţa sa dreaptă, din care a făcut mîndria şi puterea sa, fără a constrînge la ortodoxie cu rugul pe cei de altă credinţă; a mijlocit harul divin, fără a-l specula la răspîntii, şi a ridicat biserici, mai mici, într-adevăr, dar fără a vinde indulgenţe în folosul lor. Să nu se uite că picătura care a făcut să se reverse paharul nemulţumirilor apusene pe masa Reformei luterane, a fost traficul public făcut cu indulgenţe pentru construirea grandioasei biserici romane a Sfîntului Petru. Mîndria arhitectonică a creştinismului roman este făcută astfel din geniu artistic şi din tranzacţie cu păcate de iertat pentru bani. În acest caz, modestele biserici ce mai putea să ţină sau să ridice în acel timp Biserica ortodoxă, nu aveau desigur şi nu au nici pînă azi a se ruşina de proporţiile şi de arta colosului de la Vatican. Aceasta cu atît mai mult cu cît – şi faptul este caracteristic, – pe cînd în zidurile de cetate ale catedralei romane se găsesc şi banii traficului cu păcatele creştinilor, în zidurile unei biserici ortodoxe din acelaşi timp, cum este mănăstirea de la Curtea de Argeş, se găseşte jertfa creştină a Doamnei Despina a lui Neagoe Vodă, iar legenda a vrut să se găsească, în chip de suprem devotament, chiar jertfa unei vieţi. Iată ce reprezintă pe planul unui simbol, ca idee şi ca metodă creştină, Biserica ortodoxă faţă de “marea Biserică papală”.

Ceea ce a făcut şi reprezintă Biserica ortodoxă pentru popoarele sale este o mare operă religios-morală şi naţional-culturală, înscrisă definitiv şi cu mare cinste în istorie şi care nu poate fi subpreţuită decît din patimă sau din ignoranţă, de alţii sau de noi înşine. Comparată în acest sens, Biserica ortodoxă se prezintă superioară şi prin spiritul şi prin modul în care a ştiut totdeauna să fie Biserica, împăcînd aspiraţiile poporului cu aspiraţiile sale. Faptul că în viaţa credincioşilor ei sentimentul naţional şi cel religios aproape s-au contopit, fără să se anihileze sau denatureze, că dezvoltarea lor morală şi culturală s-a făcut armonic, fără zguduiri, fără opoziţie, fără dezbinări, fără revoluţii, fără reforme, este pentru popoarele ortodoxe un mare cîştig. Ele au simţit totdeauna Biserica ortodoxă ca fiind a lor, a fiecăruia din ele.

Fără îndoială că şi popoarele romano-catolice sau protestante au avut şi au un puternic sentiment religios, un simţ bisericesc mai cultivat chiar decît al nostru, şi că au conştiinţa de a avea în credinţa lor un mare bun, la care ţin cu mîndrie. Dar faptul că pentru popoarele protestante credinţa lor a ieşit dintr-un mare accident istoric şi că s-a încetăţenit prin lupte grele şi prin excese, uneori din capriciul suveranilor, cărora Reforma le-a dat mari puteri religioase în paguba Bisericii, ca şi faptul că pentru popoarele romano-catolice conducerea bisericească este externă şi străină, că ierarhia locală, naţională, este ţinută în subordine şi în inferioritate şi de atîtea ori obligată să lucreze împotriva sentimentelor naţionale fireşti, arată că [papalitatea] este prin şeful ei înstrăinată de naţiune şi este uneori împotriva ei.

Popoarele romano-catolice au simţit şi au manifestat nu odată nemulţumirea de a se vedea tratate ca sub tutelă, silite să primească hotărîri sau măsuri impuse în interes special roman, să întreţină cu contribuţia lor politica şi curia papală, să suporte legaţi papali aroganţi şi abuzivi, să vadă numeroase beneficii bisericeşti administrate în folos străin, pe suverani umiliţi de papi, dreptul la săvîrşirea slujbelor bisericeşti ridicat prin interdicţie, dintr-un interes sau capriciu papal; să primească ploaia anatemelor romane, aruncate cu o uşurină condamnabilă, asupra conducătorilor lor; să suporte atîtea scandaluri bisericeşti privite la centru cu nepăsare; să se vadă dezbinate în două sau trei obedienţe şi să se întrebe cu o grijă, care în vremea marii schisme papale (1378-1417) ajunsese o adevărată tortură, care este şeful lor legitim. Nemulţumirea lor a luat uneori forma unor mari mişcări de independenţă sau chiar de separaţie, ca să nu mai vorbim de atîtea conflicte şi lupte între papalitate şi suverani sau state. Este destul să amintim cearta pentru învestitură, galicanismul, atitudinea bisericească seculară a regilor Angliei şi mai ales Reforma luterană, ca revoluţie germană împotriva Romei, pentru a ilustra, cu cîteva stări din cele mai grave, marele neajuns ce a fost şi este pentru [papalitate], a avea o conducere străină de fiecare din popoarele ei, ba înstrăinată de multe ori de înseşi sentimentele poporului italian, cu care ea nu s-a împăcat decît pe cale de tratat, în anii din urmă (1929). Este pentru noi ortodocşii straniu şi de neînţeles, ca un cult creştin să stabilească raporturi cu popoarele sale pe bază de tratate quasi-politice, de concordate.

În Biserica ortodoxă, asemenea situaţii n-au fost şi nu pot fi. În sînul fiecărui popor, Biserica ortodoxă este Biserica lui, fie autocefală, fie într-o legătură liberă şi benevolă cu o Biserică mai mare şi mai veche, care o patronează, fără a o desfiinţa sau domina. În această situaţie, s-a creat la popoarele ortodoxe pe de o parte un sentiment de solidaritate în credinţă între naţiuni diferite, pe de alta acea identitate de sentiment naţional şi religios, care face ca legătura între neam şi credinţă să fie de o tărie excepţională. Au trebuit promisiunile politice amăgitoare ale unor state, pentru ca un mic număr de ortodocşi să primească a se uni cu Roma, înţelegînd anume a-şi păstra credinţa şi cultul, şi păstrînd de fapt pînă azi aproape întreagă zestrea religioasă ce le-a fost dată de Biserica ortodoxă. Nici un popor ortodox nu şi-ar putea schimba credinţa cu uşurinţa cu care şi-au schimbat-o popoarele care au primit-o pe cea protestantă. S-au produs unele animozităţi naţionale împotriva Patriarhiei ecumenice şi a elenismului, ca şi unele fricţiuni între popoarele ortodoxe, dar nici un conflict n-ar fi putut sfîşia Biserica ortodoxă, aşa cum a sfîşiat-o pe cea papală Reforma. Dimpotrivă, unii ortodocşi au ajuns, în izolarea şi în strîmtoarea în care au trăit, să-şi piardă chiar limba, dar şi-au păstrat credinţa, ca pe o supremă mărturie a instinctului şi a încredinţării lor, că ortodoxia este ultima expresie şi ultimul refugiu şi al conştiinţei lor creştine şi al sentimentului lor naţional.

Popoarele ortodoxe nu pot trăi fără credinţa lor. Ea face parte din structura lor sufletească, din fondul lor sufletesc, din viaţa lor sufletească, din bogăţia lor spirituală. Biserica ortodoxă este pentru ele atmosfera naturală şi necesară a existenţei lor psihice-morale, condiţia dezvoltării şi manifestării lor pe terenul vieţii sufleteşti. Sentimentul lor naţional, cultura şi arta lor antemodernă, literatura lor mai veche, educaţia şi moralul lor, cu acele virtuţi caracteristice ortodoxiei: smerenia, iubirea, compătimirea, cu filantropia şi omenia lor, sunt rod al credinţei ortodoxe din sufletul lor. Asistînd la formarea şi la dezvoltarea lor, învăţîndu-le şi ajutîndu-le să se cultive şi să se înnobileze, refugiu şi mîngîiere în multele lor restrişti, urzitoare şi colaboratoare la destinele lor, cum nici o altă Biserică n-a fost pentru popoarele sale, Biserica ortodoxă reprezintă într-un cuvînt, pentru credincioşii săi, o bună mamă creştină. Cu acest sentiment filial se adresează ortodocşii preotului lor ca unui «părinte», pe cînd preotul romano-catolic sau pastorul protestant este de obicei pentru credincioşii săi un «domn», [papalitatea] este prin firea sa mai mult o stăpînă, iar protestantismul, fiind «invizibilă» (conform dogmaticilor protestante – n. r.), este o abstracţie, sau practic o «comunitate». Acestea nu sunt figuri de stil; sunt realităţi văzute la lumina istoriei. Spunîndu-le, nu avem – repet – orgoliul şi lipsa de înţelegere să afirmăm că celelalte culte nu au şi ele unele mari merite în istoria popoarelor lor şi că nu şi-au asigurat legături trainice în viaţa lor. Recunoaştem dimpotrivă iarăşi, că în situaţia privilegiată în care s-au găsit, ele au putut face în unele privinţe mai mult decît Biserica ortodoxă şi că depăşesc cu secole activitatea ei practică: pastorală, catehetică, misionară. Dar aceste secole sunt secolele suferinţei Bisericii ortodoxe, nevoite să lege răni în timp ce [cultele] apusene adunau cu zel şi cu profit comorile cu care se mîndresc azi în pofida Bisericii ortodoxe.

Ele reprezintă, cum am spus, un număr covîrşitor de credincioşi, au mare putere de expansiune şi de acţiune, o organizare modernizată, o literatură teologică ştiinţifică şi practică de însemnătate mondială. Am recunoscut că încă şi unele secte încearcă să ne umilească, cu bogate mijloace de propagandă, dîndu-şi importanţa unor organizaţii cu activitate şi influenţă intercontinentală.

În faţa tuturor celorlalte, ale căror dimensiuni ne sunt cunoscute şi atît de mult lăudate, Biserica ortodoxă, redusă azi la o minoritate creştină, strîmtorată, reprezintă totuşi, în ceea ce se vede şi se cunoaşte mai puţin, ceva mai mult decît tot inventarul lor bogat şi ilustru. Reprezintă adîncime şi înălţime; adîncime în trecut, în istoria creştinismului, pînă la originile creştine, douăzeci de secole de credinţă, de viaţă şi de luptă creştină, aici la marea răspîntie istorică a trei continente, unde s-au zămislit cultura şi creştinismul, în acest Orient ospitalier şi misionar, care a fost lumină pentru toată lumea civilizată. Reprezintă înălţime pe scara valorilor şi altitudinilor creştine spirituale şi mistice, pe care nici [un cult creştin] nu s-a ridicat mai sus. Biserica ortodoxă este astfel mai mult Biserica Mariei decît a Martei.

Ea reprezintă spirit: spiritul creştinismului vechi, unitar şi ecumenic, credincios tradiţiei bisericeşti autentice şi întocmirilor ei fundamentale. Reprezintă calitate: calitatea de a fi păstrat această tradiţie curată, de a nu fi compromis ideia creştină în aventuri lumeşti, de a fi voit să fie nu stat în stat, nu stat peste stat, nici bisericuţă, ci Biserică în stat şi în lume, cu misiune religioasă-morală şi cultică nu politică, menită să mîngîie şi să mîntuiască sufletele, în virtutea harului, nu să le stăpînească lumeşte cu puterea autorităţii. Reprezintă o mare rezervă creştină în viitorul religios al popoarelor ei şi al lumii, pentru că este o Biserică veche şi încercată, fără a fi uzată şi sleită; trăieşte din trecut, fără a muri cu trecutul şi a fi robită unui timp; înfruntă istoria, fără a se teme de ea; evoluează şi progresează în pas cu credincioşii şi cu vremea, fără a-şi fi dat încă toată măsura puterilor ei spirituale; o Biserică tare în fiecare durere şi renăscută cu fiecare eliberare, o Biserică ce viază chiar cînd este socotită moartă. Reprezintă astfel încredere şi nădejde în spiritul, în puterea şi în misiunea creşti-nismului, pentru că reprezintă rezistenţă în cele mai grele încercări prin care a trecut creştinismul. Reprezintă biruinţa creştină în lume, pentru că reprezintă de secole creştinismul persecutat. Nu există mai grea probă pentru vitalitatea unei Biserici decît persecuţia; această probă o trece astăzi dureros şi eroic numai ea, Biserica ortodoxă.

Cînd alte [culte creştine] ne arată cu mîndrie întinderea şi bogăţia lor, întreprinderi misionare, biblioteci, şcoli mari şi domuri celebe, Biserica ortodoxă arată cu smerenie cicatrice sau răni deschise, vînătăi sau semnul cuielor, şi arată durerea ei, mai mare decît toate, de a fi lovită nu numai de vrăjmaşii de totdeauna ai creştinismului, ci de a fi lovită şi condamnată la moarte de înseşi surorile ei creştine, în timp ce ea, suferind pentru creştinism, suferă şi pentru ele.

Văzută din diferite laturi – dogmă, morală, drept, cult, pietate, raporturi cu lumea – Biserica ortodoxă reprezintă o fericită înţelegere şi un pronunţat simţ al armoniei, al sintezei, al măsurii, al consecvenţei, al continuităţii, pe care i-l recunosc de altfel chiar unii teologi neortodocşi. Reprezintă o evoluţie creştină normală, egală, echilibrată, statornic fidelă principiilor de bază ale instituţiei. Reprezintă acel mare bun, care este o tradiţie creştină continuă, tradiţia Bisericii vechi nedespărţite, ce vine ca un fir de aur, ieşit din mîna sfinţilor apostoli şi împletit de mîna sfinţilor părinţi, la care, dacă a colaborat cu folos pentru înţelegerea şi pentru exprimarea ideii creştine geniul elinismului, nu s-a amestecat ca parte integrantă predominantă nici spiritul imperialismului roman, ca în [papalitate], nici cel al individualismului german, ca în protestantism.

Biserica ortodoxă reprezintă Biserica una, sfîntă, catolică şi apostolică a simbolului credinţei, Biserică deci creştină, care nu s-a transformat în ierocraţie universală şi nu s-a dizolvat în bisericuţe sectare. […] Biserica ortodoxă a mers pe drumul cel drept şi firesc al vechii Biserici creştine. În realitate, ea este mai de grabă, cum a numit-o teologul rus Glubokovski, o «plenitudine atotcuprinzătoare», al cărei conţinut este complet şi întreg şi al cărei spirit este cel just, indiferent de faptul că în alte [culte] acestea sunt sau nu defectuoase, – şi sunt în primul rînd, credinţa. Biserica ortodoxă a păstrat-o pînă azi aşa cum a înţeles-o şi a formulat-o Biserica veche, Biserica geniului patristic. Opt secole, nu opt ani, nici optzeci, ci opt sute de ani de cugetare creştină au stăruit asupra învăţăturii revelate de Iisus Hristos, au tălmăcit adîncurile Scripturii, au înfruntat şi ruşinat îndrăzneala celor mai mari erezii, au întemeiat şi lămurit dogma creştină în laturile ei mai importante, ne-au predat-o în textul de neschimbat al simbolului credinţei, ne-au încredinţat-o în scrierile sfinţilor părinţi care sunt eroii şi geniile dreptei credinţe, ai ortodoxiei. Nu în grabă şi în fierberea unei scurte epoci tulburi, ca a Reformei protestante, şi nu sub influenţa unor filosofii necreştine, ca scolastica alimentată din aristotelism şi din averoism – o filosofie păgînă şi una iudaică – şi condiţionată de raportul schimbător dintre concepţii filosofico-teologice, ca realismul şi nominalismul, sau de preponderenţa teologică a unui scolastic, ci în veacurile Bisericii de aur, biruitoare prin sînge asupra păgînismului, biruitoare prin sinoade ecumenice asupra ereziei.

Dogma ortodoxă este lumină şi mister: lumină biblică şi patristică; mister lăsat în chip firesc asupra profunzimilor, în care cugetarea omenească n-a putut să pătrundă şi asupra cărora n-a cutezat să se pronunţe. Biserica ortodoxă păstrează pînă azi conştiinţa insondabilului unor aspecte de credinţă creştină şi un respect mărturisit pentru ceea ce teologic nu se poate defini şi cuprinde cu mintea. Socotind dimpotrivă că poate depăşi şi întregi cugetarea patristică, analizînd raţional conţinutul dogmei şi completînd lămurirea ei în toate laturile şi sensurile, teologia scolasticistă a [romano-catolicismului] a tratat dogmele creştine ca pe categorii filosofice, le-a descompus şi orînduit în silogisme, le-a transformat în ecuaţii şi teoreme, le-a prezentat ca articole de cod şi posedă azi o dogmatică raţionalizată, sistematizată şi demonstrată scolastic, care tinzînd să facă progrese teologice formale, a pierdut farmecul misterului credinţei, mister ce dă dogmaticii ortodoxe o anumită mireasmă religioasă pe care teologia occidentală a pierdut-o, disecînd, subtilizînd şi pulverizînd misterul. E de prisos să arătăm ce însemnează teoretic şi practic dogmele creştine în cugetarea protestantă şi sectantă. Biserica ortodoxă reprezintă credinţa creştină originar şi autentic apostolică şi patristică, pură, neschimbată, nefalsificată, ferită de inovaţii, de amplificări substanţiale, de diluări raţionaliste, de deformări teologice.

În morală, Biserica ortodoxă păstrează de asemenea concepţiile şi spiritul creştinismului vechi, deosebindu-se prin acelaşi tradiţionalism patristic sănătos şi sigur, de tendinţele raţionaliste ale teologiei occidentale, care a făcut din morala creştină fie o cazuistică juridică, fie o preocupare teoretică fără mare importanţă în problema capitală a mîntuirii. Sensul faptei creştine a fost deopotrivă denaturat de teologia romană ca şi de cea protestantă. Una a făcut din fapte un mare scandal pentru Reformă, alta le-a negat necesitatea şi însemnătatea în opera mînturii. Una a compromis fapta ca merit personal al omului, prin comercializarea aşa numitelor merite prisositoare, puse la dispoziţia creştinilor deficitari prin oficiul de vînzare a indulgenţelor, cealaltă a respins categoric ideia că fapta, astfel înţeleasă, poate contribui la mîntuire împreună cu credinţa. Practica romană a discreditat fapta; principiul protestant «sola fide» a negat-o.

Abătîndu-se împreună şi aproape de acord de la punctul de vedere al creştinismului vechi în chestiunea fundamentală pentru morală a libertăţii voinţei omeneşti, teologia romano-catolică şi cea protestantă au căzut în eroarea predestinaţionismului, care dizolvă meritul şi răspunderea personală într-o ficţiune teoretică, înrudită cu fatalismul. Biserica ortodoxă reprezintă o morală creştină evanghelică de interpretare patristică, de logică şi demnitate umană, care socoteşte ca meritorie şi indispensabilă pentru mîntuire fapta proprie, nu pe cea din tezaurul sfinţilor, iar libertatea voinţei ca pe un bun inalienabil al omului, dat şi recunoscut de Dumnezeu însuşi.

În Dreptul bisericesc, deosebirea dintre Biserica ortodoxă şi [cultele] occidentale a ajuns a fi radicală. Pe cînd Biserica ortodoxă păstrează fidel spiritul canonic şi constituţia patriarhală şi federalistă a Bisericii vechi, [romano-catolicismul] a înlăturat treptat spiritul constituţiei bisericeşti a epocii patristice, a făcut din Biserică o monarhie absolută, un stat bisericesc imperialist, din papă pe vicarul lui Hristos şi un suveran cu drepturi lumeşti şi cu puteri bisericeşti dictatoriale. Luînd ierarhiei atribuţiile canonice, transformînd sinoadele generale în simple organe şi expresii ale voinţei papale, înlocuind codul canonic al Bisericii vechi printr-un vast şi complex codex specific roman, străin de caracterul hotărîrilor sinoadelor ecumenice şi reducînd Biserica la om, la şeful ei, fără care adică ea nu se poate considera constituită, oricîte mii de episcopi şi sute de milioane de credincioşi ar avea, papalitatea a deformat constituţia ierarhică şi canonică a Bisericii creştine şi a transformat-o într-un imperiu roman religios. Prin reacţie împotriva acestui sistem monarhic absolutist, protestanţii au desfiinţat pur şi simplu Biserica, luîndu-i ierarhia şi preoţia, şi s-au mulţumit să creadă într-o Biserică nevăzută.

Biserica ortodoxă reprezintă dreptul canonic propriu-zis al creştinismului vechi şi constituţia bisericească a epocii ecumenice, stabilită normal pe baza tradiţiei apostolice şi consacrată cu multa înţelepciune a sfinţilor părinţi în sinoadele ecumenice, ca organe ale Bisericii întregi, nu ale unui şef bisericesc. Ea reprezintă dogmatic şi canonic eclesiologia Bisericii patristice.

În cult, Biserica ortodoxă are asupra celorlalte un avantaj pe care-l mărturisesc şi preţuiesc azi tot mai mult ele însele. Biserica ortodoxă are anume cel mai bogat şi mai frumos cult creştin. Plin de idei dogmatice, de poezie religioasă, de aromă biblică, de urme vechi creştine, de amintiri istorice, maiestos fără a fi spectaculos, şi mistic fără a fi esoteric, intim, cald, înălţător, realist şi simbolic, folosind toate mijloacele artei compatibile cu sentimentul religios, exprimat în limba poporului, pentru care cultul este o mare şcoală, cultul ortodox este mărturisire a sentimentului religios şi a pietăţii creştine în cea mai frumoasă formă, în care acestea s-au putut exprima. El este fără îndoială cea mai frumoasă şi mai caracteristică manifestare a creştinismului oriental.

Cultul Bisericii romane, fie spectacol şi cortegiu public, fie ceremonie închisă, de mise private, apare mai mult ca o succesiune de mişcări simetrice automate, cu muzică instrumentală în biserici monumentale, şi ca un monolog în limba latină, pentru a cărui înţelegere credincioşii trebuie să urmărească traducerea sau să se mulţumească numai cu privirea gesturilor liturgice. Cultul protestant este o slabă copie a ceea ce se socoteşte a fi fost cultul vechilor creştini. Golit de har şi de mister, redus prin înlăturarea sfintei euhristii la o simplă expresie didactică a unui act pios, al cărui rost este doar predica, cultul protestant este mai puţin cult decît un protest contra a ceea ce „Biserica Romei” a greşit împotriva pietăţii. Biserica ortodoxă reprezintă pietatea şi cultul creştin vechi al epocii de mare expansiune şi înflorire a sentimentului religios creştin, împodobit treptat cu prea frumoase flori aduse de imnografi şi melozi cu mare credinţă şi talent.

Cît priveşte raporturile cu statul si cu lumea – cu societatea, cu cultura, cu ştiinţa – Biserica ortodoxă a reprezentat şi a dovedit în toate măsura, cumpănirea, bunul simţ care o caracterizează. Amintesc că ea n-a preferat şi n-a susţinut un regim politic anumit, nu şi-a însuşit anumite concepţii politice în opoziţie cu sentimentele poporului, n-a provocat conflicte cu suveranii, nu s-a consumat în certe pentru învestitură, n-a pretins a fi deţinătoarea puterii lumeşti, acordînd şi luînd coroane regale şi imperiale, n-a mînuit două săbii, nu s-a organizat ca stat, n-a încheiat alianţe politice şi n-a dus războaie. Ea a recunoscut stăpînirea ca pe o orînduire voită de Dumnezeu şi n-a binecuvîntat alte steaguri şi arme, decît cele cu care credincioşii ei au luptat să-şi apere ţara şi credinţa. Deşi în stat, ea s-a deosebit totdeauna de stat, neconfundîndu-se cu el şi neopunîndu-se lui. Pe de altă parte, ea n-a făcut din suverani şefii religioşi ai statelor, care să dispună de credinţa supuşilor lor, cum au făcut Reforma protestantă şi anglicană. Biserica ortodoxă a deosebit totdeauna între Dumnezeu şi cezar.

Ea n-a favorizat o anumită clasă, n-a susţinut privilegii sociale, n-a imitat organizaţia feudală, n-a provocat revoluţii ţărăneşti sau sociale. Ea n-a impus o anumită cultură bisericească statică tip, n-a avut concepţii clericale: n-a opus ştiinţei teorii filosofice învechite, n-a ameninţat-o cu pedepse şi torturi, n-a obligat-o la retractări şi n-a ridicat la rangul de magistru unic în teologie şi filosofie pe un teolog învechit. Biserică populară, ea a susţinut statul şi poporul, colaborînd cu ele în armonie, a privit cu acelaşi interes toate clasele sociale, a promovat o cultură creştină religioasă-morală-naţională, a recunoscut ştiinţei competenţa ei şi dreptul studiilor raţionale şi experimentale. Caracterizată prin înţelegere pentru alte instituţii, prin bunăvoinţă şi toleranţă, ea este intransigentă numai în apărarea credinţei şi a dreptului său la viaţă. Ea n-a provocat conflicte cu instituţiile lumeşti, n-a întrebuinţat mijloace canonice în scopuri profane, n-a avut nevoie de inchiziţie, de interdicte sau de index. Partizană a principiului libertăţii conştiinţei, ea n-a cunoscut izbucniri de fanatism confesional, şi dacă uneori a făcut exces de zel ortodox, a fost motivată de situaţii speciale sau de iniţiativa statului. Aproape lipsită de spirit ofensiv, Biserica ortodoxă este însă cu atît mai hotărîtă în apărarea sa, şi rezistenţa ei la atacuri şi la prigoane este desigur cea mai mare pe care o cunoaşte creştinismul.

Este în adevăr cel mai mare titlu de cinste al Bisericii ortodoxe, şi-l amintim de aceea o dată mai mult, împreună cu acela de a fi fost şi a fi rămas instituţie credincioasă principiilor sale fundamentale religioase şi tradiţiei sale milenare, faptul de a fi suferit aproape continuu şi a suferi singură astăzi pentru a fi Biserică – creştină, ortodoxă. Biserica ortodoxă reprezintă creştinismul persecutat, creştinismul martiric, creştinismul eroic. Ea este pînă azi Biserică mărturisitoare şi este de aceea, prin suferinţele sale, o mare lecţie pentru toate celelalte „Biserici”. Atît timp cît creştinismul poate să sufere şi să reziste, el este sănătos şi viguros. Această dovadă o face de mult, o face şi astăzi, vărsîndu-şi sîngele, Biserica ortodoxă o face pentru creştinismul întreg. Ea a stat şi stă ca de veghe la porţile iadului asiatic deschise ameninţător asupra Europei creştine şi culte, stă împotriva demonului ce răcneşte ca un leu, căutînd pe cine să înghită (I Petru V, 8). Ea este Biserică luptătoare prin excelenţă, ea luptă mărturisind, sîngerînd, suferind. Cînd celelate „biserici” se măgulesc a fi mari, înaintate şi prospere, Biserica ortodoxă caută să iasă dintr-un trecut greu, cată, cum am spus, la răni abia închise sau abia deschise, şi se prezintă în faţa lumii creştine şi a istoriei contemporane cu mai puţini teologi, savanţi, misionari şi opere practice decît martiri: martirii ei de demult şi martirii ei de acum.

Dar nefericirea de a suferi atît este pentru Biserica ortodoxă un privilegiu: privilegiul ei de întîi-născută întru creştinism, de fiica cea mare şi drept-credincioasă a lui Iisus Hristos. Cînd în Apus s-au dat lovituri Bisericii, ele ţinteau de obicei papalitatea. În Orientul ortodox este lovită Biserica însăşi, ca instituţie creştină, sfînta noastră mamă creştină. Ea suferă în adevăr ca o mamă de la toţi şi pentru toţi, suferă eroic şi resemnată, spre îndîrjirea şi dezarmarea vrăjmaşului, aşteptînd bucuria ei mai mare decît toate, bucuria învierii. Ea este în adevăr Biserica patimilor şi a sfintei bucurii pascale totodată.

În suferinţa, în rezistenţa şi nădejdea că Biserica ortodoxă reprezintă deci o credinţă dreaptă, păstrată cu sînge, împotriva persecutorilor, a ereticilor, a necredincioşilor dezbinaţi, edificată prin dureri seculare asupra păcatului şi a nedreptăţii ce înseamnă pentru creştinism învrăjbirea şi lupta dintre fraţi, spre durerea şi paguba tuturor, Biserica ortodoxă vrea izbăvirea creştinismului de urgia ce stă asupra lui, prin unirea creştinilor în credinţa şi în lupta cea dreaptă, ea care singură poate zice totdeauna tuturor: «Lupta cea bună m-am luptat, credinţa am păzit» (II Timotei, IV, 7). Pusă la proba sîngelui şi a focului, în ochii nepăsători sau neputincioşi ai creştinilor dezbinaţi, ea îşi cîştigă odată mai mult dreptul de a le trimite tuturor, ca un mesaj sfînt, strigătul ei de mamă îndurerată: Creştini de pretutindeni, uniţi-vă în jurul şi în numele crucii, pe care Hristos pătimeşte în mine din nou pentru noi toţi! Biserica ortodoxă este cea mai îndreptăţită dintre toate să strige creştinilor chemarea unirii în credinţă, pentru că Ea reprezintă Credinţa în care s-ar putea uni vreodata creştinii, credinţa Bisericii una şi nedespărţită. Ea reprezintă deci singura bază posibilă a unirii creştinilor, pentru că ea este vechea casă părintească, a creştinismului întreg, casa sfinţilor părinţi, înaintea cărora trebuie să se plece pontifii şi reformatorii. Cînd alţii ne cheamă din ordin şi cu toiagul, ca pe o turmă de oi rătăcite, Biserica ortodoxă cheamă la sînul matern fii risipitori, şi nu cu toiagul, ci cu inima ei de mamă, care suferă pentru înstrăinarea lor şi pe buzele căreia nici o durere n-ar putea aduce ameninţare sau blestem. Dacă putem nădăjdui vreodată restabilirea armoniei creştine în credinţă, în smerenie şi în dragoste, ea nu se va putea face decît în jurul Bisericii armoniei, credinţei, smereniei şi dragostei creştine, care este Biserica ortodoxă.

Biserica ortodoxă reprezintă azi ceea ce a reprezentat totdeauna: Biserica dreptei credinţe. Ea nu caută să impună nimănui autoritate, ea nu cere nimănui puterea, ea cere tuturor unire în credinţa ei, de unii schimbată, de alţii uitată. Ea nu cere nimănui nimic, nici măcar să sufere cu ea şi pentru ea; ea oferă tuturor credinţa sa încercată în foc, credinţa de altă dată a tuturor. Ea nu doreşte să poruncească nimănui şi să umilească nici un creştin; ea doreşte să-i poată auzi pe toţi zicînd ca vechii creştini: «Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gînd să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh». Această mărturisire într-un gînd cu vechii creştini o face Biserica ortodoxă totdeauna şi o vrea făcută de toţi spre comuniunea, îndreptarea şi mîntuirea tuturor întru creştinism. Ea reprezintă pasiunea pentru această credinţă, care a fost şi trebuie să fie a tuturor. Această credinţă este bucuria, puterea şi mîndria ei. Atît timp cît Biserica ortodoxă o va păstra, ea nu va fi, în mizeriile ei, inferioară în idee şi în virtute creştină nici unei alte [credinţe], oricare ar fi întinderea, bogăţia, puterea sau ştiinţa altora.

Biserica ortodoxă are deci autentica nobleţe creştină, pe care nimeni nu o poate contesta, pe care nimeni nu o mai poate revendica. Sunt ale ei numai, şi-i aparţin împreună cu întreaga moştenire părintească lăsată ei în douăzeci de secole de istorie creştină: este comoara ei, tăria ei, fondul ei de existenţă şi de rezistenţă în această lume. Prin orice ar trece Biserica ortodoxă, ea are în credinţa sa un bun şi o armă care nu i se pot lua. Şi dacă azi o ştim atît de greu încercată şi dacă strîmtoarea în care trăieşte, în cea mai mare parte a ei şi în parte din neamul nostru, sfîşie inima noastră de fraţi, nu ne părăseşte niciodată încrederea şi nădejdea că Biserica ortodoxă nu va pieri, pentru că n-a pierit şi nici nu poate să piară, că ea se va ridica iarăşi, pentru că poate să se ridice şi că va înflori şi va rodi ca şi în trecutul ei mare şi glorios, spre cinstea şi spre folosul sufletesc al popoarelor ei. Dacă mărturisim durerea şi slăbirea ei de azi, este pentru a ne întări şi îndrepta din puterea ei de totdeauna.

Între aceste două planuri de realităţi şi de situaţii ortodoxe, între ceea ce Biserica ortodoxă este şi reprezintă ca moştenire, ca virtute, ca vrednicie creştină de la sfinţii apostoli şi părinţi, şi între ceea ce au făcut-o împrejurări atît de potrivnice şi o vedem pînă în vremea noastră, în nimbul ei [divino-uman al lui Hristos] stăm noi, creştinii ortodocşi de azi, cu misiunea şi cu datoria noastră de ierarhi, de profesori de teologie, de credincioşi, – stă marea dorinţă şi convingere, afirmate conştient şi eroic în ceasul greu şi mare de îndemn al istoriei noastre – că Biserica ortodoxă, solidară cu trecutul său şi destinele popoarelor sale şi renăscută cu ele, va trăi cu ele viaţă nouă şi rodnică, slujind pe Dumnezeu şi slăvindu-L în dreapta ei credinţă, în altare ridicate continuu pe morminte de noi martiri. Ea este în trecut strălucire şi suferinţă, în prezent suferinţă şi strădanie; în viitor va fi ceea ce (avînd conştiinţa valorii ei creştine şi încredinţarea că ea merită şi poate să triumfe asupra relelor veacului) o vom voi şi face noi toţi, slujitorii şi credincioşii ei.

În această operă de importantă istorică şi în marea mişcare spirituală – naţională şi creştină – care ne cuprinde şi ne îmbărbătează pe toţi, aveţi, iubiţi studenţi în Teologie şi întreaga generaţie tînără şi credincioasă de azi, împreună cu noi, un loc de muncă, de merit şi de răspundere, cum poate n-au avut alţii pînă acum. În ceea ce va fi mîine Biserica ortodoxă în ţară ortodoxă, va sta mîntuirea sufletului sau osînda noastră a tuturor, şi îndeosebi a Dumneavoastră.

Prof. Univ. Dr. Teodor M. Popescu (1893-1973, martir în temniţele comuniste de la Aiud şi Jilava)
“Ce reprezintă azi Biserica Ortodoxă?” – Revista Studii Teologice, seria II, An XLVII, nr. 4-6, Bucureşti, 1995, pg. 8-23