În Hristos nu este „nici elin, nici iudeu” (Coloseni 3, 11), nici rus, nici african, nici american, nici francez, nici irlandez. Hristos a venit pentru toţi, fără excepţie, și dacă Îl reducem pe Dumnezeul nostru Absolut la nivelul naţionalităţii, cădem în întuneric. Totuși, acest adevăr nu contrazice faptul că, la un alt nivel, creștinismul ortodox, fiind în esenţă unul și același pretutindeni, a fost exprimat în diferite feluri de diferite popoare. E deosebit de important să cunoaştem istoria Bisericii, fiindcă istoria nu este istoria morţilor, ci a viilor. Sfântul Arsenie Capadocianul, fără să fi fost vreodată în Apusul Europei, a lăsat cu veacuri înainte un mesaj prorocesc, care spune că în Apus creștinii vor afla iarăși unitatea prin cinstirea Sfinţilor din ţările lor dinainte de schismele Bisericii. Marele chinoviarh Sfântul Columban de Luxeuil declară într-una din scrisorile sale: „Noi toţi, irlandezii, locuitori ai marginii lumii, suntem ucenici ai Sfinţilor Petru și Pavel și ai tuturor ucenicilor care au scris dumnezeiescul canon prin Sfântul Duh, și nu primim altceva în afară de învăţătura evanghelică și apostolească”. La fel spun şi grecii, şi românii, în tradiţiile popoarelor lor. Biserica – Trupul lui Hristos – este nedespărţită, în toate locurile și în toate timpurile creștinismul ortodox apostolic fiind unul și același pretutindeni.

Irlanda precreștină, fiind o societate insulară, era oarecum izolată de influenţele altor popoare. Întinzându-se dincolo de hotarele apusene ale Imperiului Roman, și-a menţinut independenţa, rămânând practic neatinsă de cultura romană. Când creștinismul a ajuns la ea, a găsit acolo adânc înrădăcinată o cultură unică celtic-druidică, veche de secole. Această cultură n-a fost distrusă de venirea credinţei, ci a fost „botezată”, curăţită și transfigurată. Creștinii celţi erau pe deplin întemeiaţi și centraţi pe Sfintele Scripturi, pe credinţa în dumnezeirea lui Hristos și în Sfânta Treime. Afinitatea lor cu natura și sensibilitatea faţă de ea nu erau panteism – ei nu idolatrizau materia: când priveau frumuseţea creaţiei, închipuind tainic realităţile Împărăţiei ce va să fie, minţile lor se înălţau la Creatorul ei cu cutremur și mulţumire, dar erau pe deplin conștienţi că, deși frumoasă, aceasta este o lume căzută care are nevoie de mântuire prin Cruce și transfigurare, calea spre mântuire fiind una strâmtă și îngustă. Crucea era centrală în vieţile lor, și în Irlanda creștinismului timpuriu și în alte teritorii celtice se vedeau pretutindeni cruci cioplite în piatră.

Sfântul Columban din Luxeuil a beneficiat de o educaţie temeinică, mai întâi alături de Sfântul Sinell, cunoscător desăvârșit al Sfintei Scripturi, apoi sub îndrumarea Sfântului Comgall, la mănăstirea Bangor, unde a devenit monah. În jurul anului 590, cu binecuvântarea lui Comgall, a pornit, împreună cu doisprezece fraţi, mai întâi spre Britania, probabil pe coasta scoţiană, apoi spre Bretania și Galia, pe teritoriul Franţei de azi, unde a întemeiat câteva mănăstiri, cea mai cunoscută fiind cea de la Luxeuil. Trăind o viaţă sfântă, a trecut la Domnul la 23 noiembrie 615, la mănăstirea Bobbio, întemeiată de el în Italia.

Creștinismul irlandez timpuriu, precum cel din Galia sau din alte ţinuturi apusene, și-a avut izvoarele în Răsărit, îndeosebi în părinţii pustiei Egiptului, al căror fel de vieţuire a găsit pământ deosebit de roditor în temperamentul și în cultura irlandeză. În veacul al VI-lea a avut loc o înmulţire extraordinară a mănăstirilor și a sihăstriilor în toată Irlanda. Inspirate de părinţii egipteni ai pustiei, multe dintre numele de locuri din Irlanda poartă numele de Diseart (care înseamnă deșert, pustie) sau nume derivate din acesta. Un mare număr de monahi irlandezi au părăsit pământul Irlandei, căutându-și „pustia lor în ocean” – numeroasele insule îndepărtate și stâncoase din largul coastelor vestice ale Irlandei, Ţării Galilor și Scoţiei și dincolo de acestea. Au intrat în circulaţie în Irlanda texte ale părinţilor pustiei și ale altor creștini răsăriteni. Sfântul Antonie cel Mare apare în relief pe sculpturile unora dintre crucile irlandeze, uneori împreună cu Sfântul Pavel Tebeul. În sculpturile complicate ale acestor cruci de piatră și în formele textuale care se găsesc în unele dintre cărţile lor, găsim o asemănare izbitoare cu arta și formele grafice coptice ale acelei vremi.

Mai mult, vedem că structura mănăstirilor irlandeze timpurii seamănă cu cea a lavrelor răsăritene timpurii. Organizarea mănăstirilor rămânea suplă și supusă îndrumării harice a părintelui duhovnicesc, care era de obicei igumenul. Un cuvânt atribuit Sfântului Comgall, igumen din secolul al VI-lea al marii mănăstiri Bangor, din nord-estul Irlandei, spune: „Mergi pe urmele părinţilor în calea libertăţii fiilor lui Dumnezeu”. Aceste mănăstiri irlandeze cunoșteau aceeași libertate și râvnă ca și cele egiptene și palestiniene. Pentru ele nu conta atât regula sau rânduiala ori neorânduiala exterioară, cât ca Dumnezeu să fie cu ele.

Sfântul căruia îi este atribuită în mod tradiţional convertirea Irlandei este Sfântul Patrick, cunoscut ca Apostolul sau Sfântul ocrotitor al Irlandei, celt britanic născut în prima parte a secolului al V-lea. După o vreme de vieţuire în Britania, a fost hirotonit episcop de către Sfântul Gherman de Auxerre (sau poate de urmașul său) și trimis să propovăduiască în Irlanda. Însă în anul 432, cu un an înainte de întoarcerea lui Patrick în Irlanda, Papa Celestin hirotonise pe un oarecare Paladie pentru a fi trimis „ca întâiul episcop la irlandezii ce cred în Hristos”. Aceasta este o dovadă că deja creștinismul își croise calea în Irlanda înainte de Sfântul Patrick. Sfântul Ninian și-a întemeiat mănăstirea în nord-vestul Britaniei cam cu treizeci de ani înainte de întoarcerea Sfântului Patrick în Irlanda și mai mulţi sfinţi irlandezi trăiseră acolo. În sud există dovezi despre mai mulţi Sfinţi dinaintea Sfântului Patrick, ca Sfântul Ciaran de la Saigir și Sfântul Ailbe de la Emly și ucenicii lor, ale căror nume și vieţi pot fi găsite în calendarele și documentele izvoarelor timpurii. Aceștia au fost moștenitorii creștinismului care poate să fi ajuns în Irlanda din Britania, Galia și Spania înainte de Sfântul Patrick. La începutul secolului al V-lea, mulţi creștini învăţaţi, fugind din calea năvălitorilor barbari, au emigrat din nord-estul Galiei în Irlanda. Un document istoric afirmă: „Toţi oamenii învăţaţi din partea aceasta a mării (Galia) au fugit, și dincolo de mare, anume în Irlanda, au pricinuit o sporire foarte mare a învăţăturii locuitorilor din părţile acelea”. (Extras din Glosarul Lieden, un document din secolul al XII-lea bazat pe un document din sec. al VI-lea scris în Galia).

O altă cale posibilă prin care creștinismul a venit în Irlanda este drumul direct Egipt-Irlanda. Un document din secolul al VIII-lea, Litania Sfinţilor Pelerini, în care sunt invocaţi mulţi sfinţi irlandezi, include și o invocare a „celor șapte călugări egipteni din Diseart Uilaig”. Precum spune John Mardsen (Sea-road of the Saints, Floris Books), aceasta „aduce în discuţie perspectiva remarcabilă a unor călugări egipteni croindu-și drum în Irlanda pe căi maritime cunoscute navigatorilor mediteraneeni de trei mii de ani. S-au excavat fragmente de sticlă de origine egipteană și fără legătură cu Roma… în Cornwall. Au fost datate din secolul al III-lea d.Hr. Dacă sticla egipteană putea ajunge în Cornwall în secolul al III-lea după Hristos, nu este nici un motiv pentru care oameni sfinţi din pustia egipteană să nu fi mers mai departe de-a lungul aceleiași căi maritime preistorice ca să acosteze în Irlanda.”

Prima parte a secolului al IV-lea, când perioada persecuţiilor se sfârșise, a cunoscut începutul mișcării monastice și anahoretice în Egipt și, aproape simultan, în Siria și în Asia. Această alergare a Bisericii către pustie nu era o născocire omenească, ci un dar de la Dumnezeu pentru neamul omenesc, ca o înlocuire necesară a muceniciei. Evanghelismul radical al călugărilor a păstrat arzând focul lui Hristos în lumea aceasta cu aceeași intensitate ca și cea a creștinilor de la început, prigoniţi și martirizaţi. Aşadar în prima jumătate a secolului al IV-lea exista o circulaţie de oameni, de idei și de texte între Răsărit și Apus, care a adus seminţele mișcării monastice în Galia și în Italia. Încă din secolul al II-lea, în vremea mucenicilor, Apusul beneficiase de prezenţa Sfântului Irineu al Lyonului, ucenicul Sfântului Policarp al Smirnei, (el însuși ucenicul Sfântului Ioan de Dumnezeu Cuvântătorul), Sfinţi care au întărit moştenirea propovăduirii Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.

Apusul urma să primească un alt mare dar în secolul al IV-lea: cele două surghiuniri ale Sfântului Athanasie al Alexandriei – prima a fost la Treves, 335-337, iar a doua, la Roma, 339-346. Creștinii apuseni aveau o mare admiraţie pentru acest monah cuvios, atât de important în Sinodul de la Niceea. Se poate să fi fost însoţit în exilul său de călugări din pustia Egiptului. Printre alţi părinţi egipteni, el era foarte legat de Sfântul Pahomie și de călugării lui, şi de Sfântul Antonie cel Mare. Viaţa Sfântului Antonie scrisă de Sfântul Athanasie urma să aibă o mare influenţă asupra Apusului creștin în general. Datorită influenţei Sfântului Athanasie și răspândirii monahismului și ascetismului antonian și pahomian, în Italia au început să apară comunităţi monastice, unele întemeiate de femei de rang înalt, ca Marcellina, sora lui Ambrozie al Milanului, sau Paula și altele, dintre care unele petrecuseră ele însele oarecare timp în Egipt sau în Siria. Acești oameni iubitori de Adevăr şi de nevoinţă creştină au întemeiat case monahale, adesea chiar în locuinţele lor, unde trăiau viaţă de nevoinţă, săvârșind și fapte de milostenie, ieșind să slujească bolnavilor și suferinzilor, iar puterea pe care o primeau prin rugăciune o întorceau în slujba aproapelui lor. Sfântul Ambrozie al Milanului, într-una dintre scrisorile sale, se referă la organizarea casei (presbyterium) episcopului din Verceil într-o comunitate ascetică. Fericitul Ieronim pomenește într-o scrisoare grupuri de monahi care trăiau în peșterile insulelor Mării Tireniene, dar şi Ieronim însuși a fost o legătură puternică între Răsărit și Apus, petrecându-și o mare parte din viaţă în Palestina. Viaţa ascetică a început foarte devreme în Italia de Nord. Acolo și-a petrecut copilăria Sfântul Martin, figura centrală în transmiterea tradiţiei monastice spre Irlanda.

Sfântul Ilarie de Poitiers era părintele duhovnicesc al Sfântului Martin, în a cărui apropiere acesta din urmă și-a petrecut anii cruciali ai formării sale. Aceste două mari personalităţi s-au întâlnit în anul 356 (anul morţii Sfântului Antonie cel Mare). Sfântul Ilarie poate fi considerat mărturia sau simbolul cel mai însemnat al comuniunii bisericești timpurii dintre Răsărit și Apus. A fost exilat în Frigia, Asia, din pricină că a apărat credinţa niceeană la o serie de sinoade anti-niceene care au avut loc în Galia în vremea împăratului semiarian Constantie. Fără îndoială că a fost conștient de viaţa ascetică înfloritoare din Asia Mică și este probabil că a avut contacte personale cu Sfântul Vasile cel Mare și a vizitat așezămintele lui. După întoarcerea Sfântului Ilarie la Poitiers, Sfântul Martin, dorind să fie aproape de el, și-a construit o chilie nu departe de oraș, într-un loc numit Ligugé. Această chilie pustnicească s-a dezvoltat curând într-o chinovie, alcătuită dintr-un grup de colibe ridicate în jurul unei biserici, cu o colibă mai mare ce slujea drept trapeză și centru al vieţii de obște. Martin și ucenicii care i s-au alăturat au păstrat o relaţie strânsă cu comunitatea laică a Sfântului Ilarie. În cei șase ani pe care Martin i-a petrecut în apropierea lui Ilarie, acesta îi va fi transmis ucenicului său tot ce avea – învăţături, experienţă, înţelepciune și cunoaștere a Sfintelor Scripturi. Mai presus de toate, ca un „Athanasie al Apusului”, adică un apărător de căpetenie al hristologiei ortodoxe, îi va fi dat un temei doctrinal de nezdruncinat, atât de necesar în împrejurările tulburate ale vremii sale. Această credinţă deplină, neîndoielnică, în dumnezeirea lui Hristos este de cea mai mare importanţă, căci, precum spune Sfântul Ioan de Dumnezeu Cuvântătorul, credinţa în dumnezeomenirea lui Iisus Hristos este cea care biruiește lumea (cf. 1 Ioan 5, 4).

Până în vremea Sfântului Martin, cei mai mulţi episcopi fuseseră nobili de la oraș. Creștinismul era concentrat în târguri și în orașe și nu se răspândise încă la ţăranii din provincii. Dar sub îndrumarea Sfântului Martin, Mănăstirea de la Ligugé a devenit curând un centru al evanghelizării rurale. De acolo, el și monahii lui ieșeau în ţinuturile din jur, aducând poporului Lumina lui Hristos. Când Sfântul Martin a fost ales episcop de Tours, a întemeiat mănăstirea de la Marmoutier după același tipar ca la Ligugé. Într-adevăr, mănăstirea de la Ligugé poate fi văzută ca arhetipul nu doar al celei de la Marmoutier, ci și al multor așezăminte monahale viitoare din Irlanda și din tot Apusul. Vedem în el, ca și în Sfântul Vasile, unimea armonioasă a vieţii lăuntrice și a celei din afară – a rugăciunii și a nevoinţei cu dragostea lucrătoare.
Sfântul Martin, chiar ca episcop, a rămas în inima sa un adevărat monah și nevoitor. Smerit și sărac, rugându-se neîncetat, desprins de lume, era cu totul pătruns de duhul Fericirilor, în așa măsură încât mulţi dintre episcopii din Galia fuseseră împotriva alegerii lui la episcopie, căci spuneau că înfăţișarea lui era sărăcăcioasă, hainele murdare, iar părul nepieptănat! Viaţa lui austeră dimpreună cu atitudinea de slujire smerită a aproapelui i-au făcut pe ucenicul și biograful lui, Sulpiciu Sever, și pe fraţii din obștea lui să-l socotească mai mare chiar decât pustnicii egipteni: în mijlocul Galiei, înconjurat de o lume a scepticismului și a necredinţei, Sfântul Martin, în legătură aproape neîntreruptă cu oamenii, trăia în același timp idealul ascetic și anahoretic al părinţilor pustiei și era purtător al Sfântului Duh.

Prima parte a secolului al V-lea a văzut întemeierea monahismului ortodox din Galia, care a crescut în întregime sub influenţa tradiţiei monastice răsăritene. Odată cu întemeierea mănăstirii de la Lérins și cu scrierile Sfântului Ioan Cassian despre învăţăturile părinţilor egipteni ai pustiei, se poate spune că a început vârsta de aur a monahismului în Galia. În prima parte a secolului al V-lea, numărul monahilor din Galia ajungea la mii și se întemeiau numeroase mănăstiri. Sfântul Ioan Cassian, de origine română, și-a început viaţa monahală în Palestina. De acolo, cu prietenul său Sfântul Gherman, a călătorit în pustia Egiptului. După o ședere îndelungată la marii părinţi ai pustiei de acolo, a venit la Roma și apoi în sudul Galiei, unde a devenit igumen al mănăstirii nou întemeiate de la Marsilia, în jurul anului 415. Părinţii din Galia i-au făcut cunoscute lui Cassian dorinţa și trebuinţa lor de o predanie scrisă a tradiţiei nevoitorilor egipteni, iar el a răspuns la cererea lor scriind două cărţi nepreţuite: Așezămintele mănăstirești pune înainte elementele de bază ale vieţii călugărești chinoviale, adică probleme de disciplină exterioară și de viaţă ascetică, înfăţișată ca lupta împotriva celor opt patimi de căpetenie; şi Convorbirile înfăţișează o învăţătură mai adâncă a marilor părinţi egipteni. Aceste două cărţi au fost de departe cele mai influente lucrări monastice în Galia, Britania și Irlanda secolelor al V-lea și al VI-lea și au constituit hrana duhovnicească principală a monahilor din acele locuri.

Mai multe cărţi din Convorbirile Sfântului Ioan Cassian erau închinate Sfântului Honoratus, întemeietorul mănăstirii de la Lérins, împreună cu ucenicul său, Sfântul Eucherius, care a devenit mai târziu episcop al Lyonului și a fost un scriitor cunoscut al Bisericii. A scris proză și poezie valoroasă despre viaţa ascetică, mai ales despre viaţa în pustie. Lucrările sale au avut probabil o mare influenţă asupra călugărilor și sihaștrilor din vremea lui și a generaţiilor următoare. Mulţi sfinţi au ieșit din Lérins, și mai mulţi episcopi-călugări. Viaţa lor de nevoinţă riguroasă – sărăcie, post aspru și priveghere de noapte – și dragostea lor de singurătate, fie și numai a omului lăuntric, laolaltă cu scrierile Sfântului Ioan Cassian, ale cărui învăţături le-au urmat, aveau să aibă o mare înrâurire asupra monahismului irlandez. Iată cum descrie Sfântul Eucherius mănăstirea de la Lérins, în lucrarea sa Laudă pustiei:
„Cu adevărat, tuturor pustiilor luminate de sihăstriile celor evlavioși se cade să le dau cinstire. Însă mai înainte de toate celelalte îmbrăţișez iubitul meu Lérins, care se arată pe sine ca un rai pentru cei ce îl au, are acum pe acei minunaţi bătrâni sfinţi care, trăind în chilii deosebi, au adus pe părinţii Egiptului în Galia noastră. Mireasma vieţii se simte pretutindeni. Aceia iubesc mai mult înfăţișarea omului celui dinlăuntru decât înveșmântarea celui din afară. Întăriţi în buna-cuviinţă a dragostei, pogorându-se întru smerenie, blânzi întru evlavie, puternici în credinţă, smeriţi la umblet, grabnic ascultători, tăcuţi în întâlniri, netulburaţi în mișcări: într-un cuvânt, se înfăţișează ca niște purtători ai păcii îngerești întru contemplaţie necontenită. Nu tânjesc după nimic, nu doresc nimic decât pe Singurul pe Care-L doresc. Râvnesc ei a dobândi viaţa pustiei? În inima lor o dobândesc”.

Cu câţiva ani înainte de întemeierea mănăstirii de la Lérins, un oarecare tânăr celt britanic cu cetăţenie romană și-a lăsat ţinutul de baștină din nord-vestul Britaniei și a călătorit prin Galia la Roma. Numele lui era Ninian, unul dintre cele mai timpurii exemple înregistrate de pelerini celtici, a petrecut în Roma un timp îndelungat. Acolo va fi ajuns să se adâncească în scrierile Părinţilor Bisericii greci și latini, precum Athanasie, Irineu și Ilarie. Fără îndoială că Sfântul Ninian va fi cunoscut personal pe Fericitul Ieronim, pe Sfântul Paulin de Nola și pe alţi mari părinţi. Spre sfârșitul șederii sale în Roma, Sfântul Ninian a fost hirotonit episcop de patriarhul Siricius, în vederea sarcinii care îl aștepta la revenirea în Britania. O înrâurire mare asupra lui a fost întâlnirea mai îndelungată cu Sfântul Martin, la întoarcere de la Roma spre Britania.

Împreună cu un număr tot mai mare de localnici din ţinutul lui Ninian, care l-au primit cu un entuziasm extraordinar, căci îl socoteau proroc pe noul lor episcop, au început să zidească o biserică în Whithorn, un promontoriu sălbatic de pe coasta nord-vestică a Britaniei. Avea să fie cunoscută cu numele de Candida Casa sau Casa lui Martin, prima biserică de piatră din Britania. În jurul bisericii a crescut mănăstirea: un grup tot mai extins de chilii mici – tradiţionalele chilii în formă de stup și o clădire mai mare pentru trapeză. Numeroasele mănăstiri ce aveau să fie întemeiate curând după aceea în Irlanda urmau un tipar asemănător. Chiliile de piatră în formă de stup erau specifice Britaniei și Irlandei, climatul cerând zidiri mai solide. În aceste locașuri uscate și rezistente, călugării irlandezi petreceau ore în șir în picioare, cu mâinile întinse în chipul Crucii, în vremea rugăciunilor lor de toată noaptea. Acoperiţi de harul lui Dumnezeu, unii dintre acești călugări – ca Sfântul Cuthbert de la Lindisfarne – stăteau în apele îngheţate ale mărilor nordice în timp ce se rugau și privegheau. După multe ceasuri lungi și istovitoare de activitate misionară printre triburile picţilor din Scoţia și după lupta duhovnicească faţă către faţă cu dracii, monahii aceștia smeriţi și blânzi se întorceau în chiliile lor ca să fie iarăși singuri cu Dumnezeu.

Candida Casa a devenit baza de unde Ninian și călugării lui ieșeau în călătorii de propovăduire a Evangheliei. Oamenii veneau în număr mare la el, cerând botezul. În timp ce-i îndrumau pe oameni, monahii au întemeiat alte mănăstiri și biserici, călătorind tot mai departe și astfel contribuind din plin la convertirea treptată la creștinism a nordului Britaniei și a Scoţiei. Mănăstirea Candida Casa însăși a devenit un mare centru duhovnicesc, nu numai de rugăciune și de viaţă liturgică, ci și de învăţătură creștinească. Veneau să studieze acolo bărbaţi (și există mărturii și despre femei) din toate părţile Britaniei și ale Irlandei, și chiar din Galia. Mulţi dintre marii părinţi irlandezi, venind din Irlanda să înveţe de la Ninian sau de la urmașii lui, s-au întors mai târziu în ţara lor și au întemeiat mănăstiri în același duh.

Un părinte irlandez foarte important care s-a format la Candida Casa și era probabil doar cu puţin mai tânăr decât Ninian a fost Sfântul Enda de la Aran, care a fost numit Pahomie al Irlandei. Împreună cu Sfântul Finian de la Clonard, poate fi numit părintele expansiunii monastice din Irlanda. Mănăstirea lui, întemeiată probabil în jurul anului 500 pe Insulele Aran, este considerată prima dintre mănăstirile cu mare influenţă. Ca un fel de Munte Athos irlandez, în cele trei insule învecinate au fost întemeiate zece mănăstiri endiene, remarcabile pentru asprimea vieţii lor. Aceste insule au devenit cunoscute ca „Insulele Aran ale sfinţilor”. Se poate ca Enda să fi fost influenţat și de Paul cel Bătrân, un om sfânt din mediul lerinian din Galia. În general, monahii din mănăstirile endiene aveau o orientare ascetică mai riguroasă și erau mai înclinaţi spre sfinţirea personală prin pocăinţă decât spre propovăduirea activă a Evangheliei. Această mișcare monastică strictă a fost mai târziu urmată de alţii, ca Sfântul Columba de la Iona (care a petrecut un timp în Aran), Sfântul Comgall de la Bangor, Sfântul Columban de Luxeuil și urmașii lor duhovnicești. Printre călugării lui Enda și cei care mergeau pe această cale duhovnicească, erau mulţi pustnici și zăvorâţi (însuși Enda s-a zăvorât), deși adesea viaţa pustnicească alterna cu perioade petrecute în obște, printre fraţi.

Sfântul Finian de la Moville, „dorind a se da pe sine petrecerii cu Dumnezeu”, a alergat la o mănăstire deja întemeiată de un ucenic al lui Ninian pe o insulă de lângă coasta răsăriteană a Irlandei. Sosind el acolo, igumenul i-a prorocit spunându-i că avea să vină un stăpân mai vrednic decât el să-l înveţe. Și „la vremea cuvenită corăbiile Preasfinţitului episcop Ninian au venit din Britania și l-au dus și l-au format la scaunul lui Ninian, care este numit Magnum Monasterium”. Finian a rămas acolo sub îndrumarea urmașului lui Ninian. Pentru o vreme a locuit ca pustnic într-o peșteră nu departe de mănăstire. Sfântul Finian de la Moville era renumit pentru înţelepciunea sa și cunoașterea adâncă a Sfintelor Scripturi. Întorcându-se mai târziu în Irlanda, a întemeiat mănăstirea de la Moville, care a devenit un mare centru duhovnicesc. Se consideră că Sfântul Ciaran de la Clonmacnoise și-a început acolo viaţa călugărească, la fel ca și Sfântul Columba de la Iona și Sfântul Comgall, care mai târziu a întemeiat faimoasa mănăstire Bangor.
Sfântul Ciaran (sau Kieran) de Clonmacnoise a fost călugăr la Moville, Clonard, Aran (unde a fost hirotonit preot), apoi a mers în Britania, la Candida Casa, întemeind apoi și el biserici și mănăstiri de-a lungul coastei vestice a Scoţiei. Mai târziu, s-a întors în Irlanda și a întemeiat mănăstirea Clonmacnoise, care avea să dobândească o faimă internaţională, călugări și mireni venind din străinătate să înveţe aici. Sfântul Ciaran a murit la scurtă vreme după ce a întemeiat Clonmacnoise și, în timp ce zăcea întins pe iarba de pe pământul mănăstirii, călugării au încercat să înlăture de sub el o piatră care îl stânjenea. „Nu”, a spus Ciaran, „puneţi-o sub umărul meu, căci scris este: cel ce va răbda până întru sfârșit, acela se va mântui.” (cf. Matei, 10, 22). Cu aceste cuvinte, a murit.

Sfântul Tigernach, copil fiind, împreună cu prietenul său, Sfântul Eogen, a fost prins de piraţi și dus din Irlanda în Britania. Acolo, prin Pronia lui Dumnezeu, în cele din urmă cei doi au ajuns la Candida Casa, unde se spune că Sfântul Tigernach „a ajuns desăvârșit la fire și la cunoștinţă”. De acolo s-a întors în Irlanda și a întemeiat o mănăstire la Clones. Sfântul Eogen, prietenul lui de o viaţă, s-a întors cu el și a întemeiat mănăstirea de la Ardstraw, unde, printre ucenicii lui, a fost marele Kevin de la Glendalough. Sfântul Donnan a fost un alt părinte irlandez care s-a format la Candida Casa și a întemeiat o mănăstire pe insula Eigg, lângă coasta vestică a Scoţiei. Acolo, împreună cu cei cincizeci și trei de călugări ai săi, a murit de moarte mucenicească. Sfinţii mai sus pomeniţi sunt doar o mică parte a primilor mari începători ai monahismului irlandez. Au mai fost mulţi alţii, care treceau marea în Ţara Galilor ca să petreacă o vreme sub îndrumarea marilor stareţi galezi înainte de a se întoarce ca să-și întemeieze propriile mănăstiri. Un asemenea stareţ este Sfântul Finian de la Clonard care, împreună cu Enda, este considerat părintele expansiunii monastice în Irlanda. Se crede că și-a câștigat experienţa timpurie a vieţii călugărești sub îndrumarea ucenicilor începătorului monahismului galez, marele Illtud, întemeietorul mănăstirii din Insula Caldey. Printre acești ucenici erau Sfântul David, Sfântul Samson de la Dol și Sfântul Cadoc. Sfântul Finian a fost influenţat și de unul dintre cei mai iluștri discipoli ai Sfântului Cadoc, Gildas scriitorul. Sfântul Finian s-a întors din Ţara Galilor și a întemeiat, printre alte mănăstiri, marea mănăstire de la Clonard, în anul 520. Două trăsături deosebite care caracterizează contribuţia Sfântului Finian la monahismul irlandez sunt accentul pus de el pe studiu și faptul că i-a format pe mulţi dintre marii începători de viaţă monahală. Numărul ucenicilor Sfântului Finian este de trei mii de monahi. Printre ucenicii de la Clonard ai lui Finian, tradiţia îi numără pe „Cei doisprezece Apostoli ai Irlandei”. Această listă îi include pe Ciaran de la Clonmacnoise, Columba de la Iona, cei doi mari Sfinţi Brendan, Kenneth (sau Cainnech) și Sinell de la Cleenish (primul învăţător al lui Columban de Luxeuil). Finian, „Lumina Clonardului”, era de asemenea numit „Părinte al sfinţilor Irlandei” și „Părinte și oglindă a monahilor”.

Existau și femei printre marii întemeietori de viaţă monahală. Una dintre cele mai cinstite sfinte ale Irlandei este Sfânta Brigit de la Kildare, care a întemeiat marea mănăstire de la Kildare. Biograful ei o descrie ca pe „igumena pe care o cinstesc toate igumenele din Irlanda”. Brigit a murit în anul 520. La sfârșitul secolului al V-lea – începutul celui de-al VI-lea, Sfânta Gobnet și-a întemeiat mănăstirea la Ballyvorney, în Comitatul Cork. Petrecuse mai înainte o vreme în Insulele Aran ale lui Enda. Sfânta Ita, igumenă la mănăstirea Limerick, era numită „Amma sfinţilor din Irlanda”, datorită marii ei înrâuriri formative asupra a numeroși sfinţi, printre care Sfântul Brendan de la Clonfert, pe care l-a îndrumat pe calea Credinţei. Irlanda este o ţară mică și mănăstirile erau strâns legate una de cealaltă cu legăturile prieteniei duhovnicești, cei mai mulţi dintre bătrâni cunoscându-se dacă nu personal, cel puţin din auzite. Harul era din belșug. Focul pe care Hristos l-a adus pe pământ ardea și lumina de-a lungul Irlandei. Tinerii se îmbulzeau cu miile la nenumăratele mănăstiri, schituri și sihăstrii care începuseră să acopere întreaga insulă, precum și părţi din Scoţia. Datorită Sfântului Columban au fost întemeiate mănăstiri în multe părţi ale Galiei și dincolo de aceasta. Au fost găsite dovezi ale prezenţei acestor călugări până departe spre nord, în Islanda.

Sfântul Patrick a murit în 459, după ce a pus pe picioare un cler nativ și a lăsat în urmă o ţară, cel puţin în partea ei nordică, împânzită de biserici. Creștinismul a început să fie înrădăcinat în și identificat cu mănăstirile. În Britania și în Galia, structurile imperiale romane deveniseră cadrul în care evoluase sistemul diocezan al Bisericii, însă Irlanda, fără nici una dintre aceste structuri imperiale, a fost liberă să se dezvolte spontan și în felul ei propriu, unic. De aceea, acolo monahismul a prins rădăcini și a înflorit într-un fel care nu ar fi fost posibil în celelalte ţări apusene. Inimile oamenilor din neamul acesta, deja foarte cultivate și înălţate într-un sens spiritual, erau gata să primească literal chemarea lui Hristos de a se lepăda de toate și de a urma Lui. Nimic mai puţin decât această formă radicală de viaţă nu putea să răspundă setei lor de El. Există, de asemenea, o paralelă izbitoare între structura paruchiei monastice (o reţea de mănăstiri în jurul unei alte mănăstiri mai mari) și sistemul tribal indigen, bazat pe ierarhie. Nu le-a fost greu nou-convertiţilor irlandezi să formeze comunităţi monastice care, fiind similare lavrelor orientale, reflectau în același timp și structura tuath-ului. Tuath este un termen irlandez care înseamnă popor sau neam. Se referă atât la grupul de oameni dintr-un teritoriu, cât și la teritoriul respectiv. Cuprindea nu mai puţin de 6000 de oameni. Aşadar structura veche pe care s-au pliat mănăstirile erau fortăreţe înalte, circulare, în care locuiau clanurile era reflectată de împrejmuirile și șanţurile care înconjurau chiliile monahilor și multe dintre mănăstiri erau situate în interiorul împrejmuirilor fostelor fortăreţe circulare.

Un document din secolul al XVII-lea, numit Regula lui Patrick, afirmă că „fiecare tuath (neam) ar trebui să aibă un mai-mare al episcopilor, ca să-i hirotonească clericii, să-i sfinţească bisericile, să-i îndrume pe regii și nobilii lui”. Cu toate acestea, episcopii rămâneau legaţi de mănăstirile lor și erau în ascultare de igumenii lor. Igumenii erau de obicei oameni sfinţi, cu duh prorocesc, și erau așa de cinstiţi și autoritatea lor așa de însemnată, că Însuși Hristos era uneori numit „Igumen al Cerurilor”. Călugării irlandezi erau nevoitori și proroci, puţin interesaţi de organizarea, politica și controversele bisericești. Exista o anumită lipsă de uniformitate cu Biserica Romană, nu în domeniul dogmatic sau teologic, ci în probleme de structură și de anumite obiceiuri. Precum am văzut, spre deosebire de Biserica Romană care era episcopală, Biserica Irlandeză era monastică. Într-o anumită măsură, mănăstirile luaseră locul scaunelor episcopale și igumenii luaseră locul episcopilor.

Exista o controversă legată de calcularea datei Paștilor și de forma tunderii în monahism. Irlandezii ţineau cu o oarecare tenacitate vechea metodă de calculare a Paștilor, folosită de primii creștini, mult după ce restul Bisericii o schimbase. Cât despre tundere, spre deosebire de cea romană circulară, irlandezii își lăsau părul să crească lung, tăind doar o bandă în partea din faţă a capului, de-a lungul frunţii. (Benedicta Ward, descriind sinodul de la Whitby din 664, spune: „Nu exista sentimentul că romanii erau buni, iar irlandezii erau răi. În problema datei Paștilor, ceea ce avea nevoie de îndreptare erau greșelile de calcul, oricine le-ar fi făcut. Și la fel cu purtarea: nimeni nu avea să fie judecat ca roman, englez sau irlandez; asemenea împărţiri fiind nepotrivite”). Aceste divergenţe se datorau în parte faptului că Irlanda, începând de la sfârșitul secolului al VI-lea, se rupsese oarecum de restul continentului. Când, peste aproape un veac, Sfântul Columban de Luxeuil a venit din Irlanda în Galia, Galia era dominată de hoardele barbare. Unele dintre mănăstiri, și viaţa creștinească în general, cunoscuseră o decădere, în vreme ce în Irlanda viaţa monahală înflorea și era la apogeul „vârstei de aur”. Așa că, atunci când irlandezul acesta și cei doisprezece ucenici ai săi au venit în Galia cu toată rigoarea și râvna lor, tunși în maniera irlandeză, îmbrăcaţi în tradiţionalul veșmânt de lână aspru și nevopsit, peste o tunică albă, ducându-și toiegele și clopotele și ţinând tradiţia înaintașilor lor, au pricinuit inevitabil oarecare consternare în rândul ierarhiei de acolo. Cu toate acestea, trebuie spus că o mare parte a reînnoirii monastice din Galia s-a datorat acestui Sfânt plin de însuflare care „a aprins focul lui Hristos oriunde s-a dus” și care prin însăși prezenţa sa a scos multe suflete din amorţeala lor.

Problema relaţiei dintre anahoreţi și chinovii este una controversată. Se pare că adesea mănăstirea devenea centrul unei obști anahoretice. Fraţii trăiau fiecare în chilia lui, în apropierea mănăstirii, ca în lavrele egiptene. Regula anahoreţilor, care circulă sub numele de Regula lui Colmcille, îl sfătuiește pe anahoret: „Vieţuiește singur într-un loc pustiu deosebi, în vecinătatea unei mănăstiri mari, dacă nu te încrezi cugetului tău să fii în tovărășia multora.” Este posibil și ca termenul „anahoreţi” să se refere pur și simplu la fraţii obștilor care trăiau o viaţă ascetică aspră împreună.

În secolul al VIII-lea, după o anumită decădere, s-a petrecut o reînviere anahoretică deosebit de puternică în Irlanda. Această perioadă este cunoscută în mod tradiţional ca „a treia perioadă a Sfinţilor”. Figura cea mai influentă a acestei mișcări, privită în general de învăţaţii moderni ca o „reformă”, a fost probabil Sfântul Maelruain, care a întemeiat mănăstirea Tallaght. Din această mănăstire, ucenicii lui au plecat și au întemeiat alte mănăstiri, deosebite prin disciplina lor ascetică. Maelruain însuși era renumit pentru austeritatea și seriozitatea sa (nu îngăduia a se asculta muzică laică, zicând: „Aceste urechi ale mele nu se vor desfăta cu cântare pământească până ce nu se vor desfăta cu cântarea cerească”.) Acestea apar în istoriile povestite despre el în Regula de la Tallaght. Era o perioadă de activitate literară bogată și înfloritoare, mulţi dintre învăţaţii și poeţii cei mai iluștri fiind călugări. Manuscrisele lor au ajuns să fie apreciate în toată lumea. Ornamentica lor a influenţat mult şi arta iluminării manuscriselor româneşti.

Către al X-lea, Biserica Irlandeză timpurie și-a cunoscut declinul, adus de invadatorii scandinavi. Mănăstirile și chiliile monahilor, adesea situate pe insule și coaste îndepărtate, erau o ţintă deosebit de ușoară pentru acești năvălitori sălbatici și nemiloși, care veneau peste mare în corăbiile lor vikinge alungite. În veacurile dinainte, mucenicia roșie, adică mucenicia sângelui, deși adesea dorită de monahi, era rară. Cu atacurile vikingilor însă, mii de monahi au fost martirizaţi, iar mănăstirile prădate sau distruse, dar locurile au rămas sfinţite de rugăciunile atâtor mii de monahi şi de nevoinţele lor muceniceşti.

Material scris de Monahia C. (ortodoxă din Irlanda).
adaptare şi ilustrare – Mănăstirea Petru Vodă
Mulţumiri Editurii Sofia.

NOTE:
Insula Sfinţilor sau Insula Sanctorum este o veche denumire a Irlandei.
Cuvântul „celtic” este un termen larg care desemnează popoarele din Irlanda, Ţara Galilor, Cornwall, Bretania și părţi ale Scoţiei. Cuvântul „celt”, ca și cuvântul „galli” (gali), se poate să fi fost derivat dintr-un termen local pentru cuvântul „războinic”. După cum se crede că celţii au venit la început din Asia Mică, cu marile invazii preistorice din cursul mileniului I î.Hr. Deoarece eseul acesta se referă la Irlanda, am folosit, în general, termenul „irlandez”, dar se poate înţelege că, în cea mai mare parte, ceea ce este scris despre monahismul irlandez se aplică și la celelalte popoare celtice, iar unii dintre Sfinţii la care se face referire nu sunt celţi irlandezi, ci britanici.
Iona este o insulă mică dintre Insulele Hebride și se află lângă coasta vestică a Scoţiei. Mănăstirea întemeiată acolo în secolul al VI-lea a devenit unul dintre cele mai mare centre duhovnicești ale creștinismului în Apus.