Caracterul fundamental al epocii noastre e că se propovăduieşte din ce în ce mai mult un ideal al muncii. Idealul muncii, aşa cum este înfăţişat în ethosul contemporan, este o idee de importaţie, de origine anglo-saxonă şi, fără îndoială, este forţată pentru noi; ea nu are de-a face cu mentalitatea noastră răsăriteană şi cu realitatea umană în genere.

Munca nu este şi nu poate fi un ideal. Cînd a fost izgonit din Rai, i-a fost dată lui Adam pedeapsa să muncească. Munca nu poate să fie, într-adevăr, decît o pedeapsă pentru noi. Munca este un fel de pedeapsă, care apasă asupra umerilor noştri pentru că, probabil, aşa cum este structural construit neamul omenesc, el nu a fost făcut ca să muncească; adică, funcţiunea lui fundamentală nu este aceea de a munci. Fapt este că, în viaţa noastră, un om muncit însemnează un om chinuit; un om muncit nu înseamnă un om la maximum de realizare a fiinţei sale, ci, dimpotrivă, un om ale cărui realizări sînt reduse tocmai prin munca pe care a săvîrşit-o.

Idealul acesta al muncii este însă în legătură cu alte idei, care se strecoară în civilizaţia noastră actuală şi cari au la baza lor nu funcţiunea de a munci, ci rezultatul muncii. Se asignează genului omenesc îndatorirea de a munci pentru un ideal, pentru atingerea de valori cari, eventual, pot să se găsească la capătul acestei munci. De aci ar trebui să deducem că aceea ce interesează în primul rînd neamul omenesc este creaţiunea de valori. Rezultatele obişnuite ale muncii, rezultatele unei vieţi, aşa cum sunt ele înaintea noastră şi aşa cum stau ele la dispoziţia folosinţei noastre, acestea ar alcătui, prin urmare, punctul de miră, de atracţie, către care converg toate eforturile omeneşti. Valorile acestea sunt în funcţie de necesităţile noastre. Adică, mai lămurit şi fără nici un fel de prejudiciere asupra fondului, valorile acestea corespund întotdeauna unor necesităţi precise ale noastre. Deci, în funcţie de aceste necesităţi se judecă valorile, se judecă rezultatele activităţii omeneşti. Iar aceste necesităţi sunt mai mult puncte de plecare pentru activitatea noastră.

Aşa ar fi lucrurile privite dintr-un punct de vedere. Din alt punct de vedere, s-ar putea spune, tot aşa de bine, că noi suntem sclavii nu numai ai necesităţilor noastre, dar şi ai creaţiei noastre, în sensul că, în anumite momente ale istoriei, civilizaţia şi cultura, ca şi funcţia creativă ne multiplică necesităţile. Vasăzică, de unde acţiunea omenească era pusă în funcţie de rezultatele pe cari trebuia să le obţină la un moment dat, devine ea însăşi condiţie a existenţei noastre. Adică mijlocul devine scop şi noi ajungem să fim sclavii acţiunii noastre, de unde ar fi trebuit să fim sclavii numai ai necesităţii noastre. Crearea de valori ne-a dus la această sclavie.

Nu este mai puţin adevărat însă că, din pricina acestor necesităţi, faptul care stă la baza desfăşurării vieţii omeneşti ne porunceşte să le multiplicăm. Pe de altă parte, se petrece şi o deviere a funcţiunilor noastre, cari ar fi trebuit să fie în slujba acestor necesităţi. Lucrul porneşte dintr-un fapt mai adînc şi de natură ceva mai puţin obişnuită, anume dintr-o deformaţie ideologică a neamului omenesc.

Procesul de creaţie, care presupune întotdeauna un creator şi ceva creat, implică întotdeauna în mintea creatorului un plan de acţiune. Planul acesta se iniţiază şi face parte din lumea ideilor. Omul este, fără îndoială, orice s-ar spune, un fel de maşină de idei, idei cari sunt aşa cum a crescut neamul acesta omenesc – în bună logică – şi aşa cum l-a făcut Dumnezeu.

Ideile nu sunt decît instrumente de lămurire a noastră, instrumente de orientare a noastră în lumea realităţilor, adică nu sunt decît un reflex al acestei realităţi. Dar şi ideea închide în ea însăşi tendinţa de a deveni independentă, adică tendinţa de a exista pentru ea însăşi. Şi tocmai în această tendinţă de independentizare – termenul e cam barbar – a ideii stă păcatul originar al întregii concepţiuni actuale, care face din muncă un ideal.

Fără îndoială că Dumnezeu va fi creat pe om după chipul şi asemănarea Sa. Dar „după chipul şi asemănarea Sa” poate să însemneze o mulţime de lucruri. Nouă ne convine să credem că ar însemna că şi noi suntem, într-un oarecare fel, cam aşa cum este Dumnezeu. Şi atunci stabilim totdeauna o analogie între ceea ce sîntem noi şi ceea ce ne închipuim noi. Şi acei dintre noi cari izbutesc să ştie despre Dumnezeu cît se poate şti stabilesc o analogie între noi şi ceea ce sîntem noi cu ceea ce ar fi, propriu-zis, Dumnezeu.

Dumnezeu a creat lumea. Dar atunci, fiindcă Dumnezeu a creat lumea, însemnează că şi noi, care trăim după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, putem să creăm ceva. Poate că nu lumea, dar ceva în această lume. Idealul acesta creaţionist decurge, prin urmare, din analogia care se stabileşte între Dumnezeu şi om; iar în aceeaşi măsură în care Dumnezeu a creat, sau tot aşa după cum Dumnezeu creează, poate să creeze şi omul. Cum creează însă Dumnezeu? Noi, cari sîntem simpli cititori ai Bibliei, ştim că la început nu a existat nimic şi că din acest nimic a creat lumea. Cei cari sînt cititori mai şurubuiţi ai cărţilor sfinte ştiu altfel. Dumnezeu a gîndit lumea şi prin însăşi această gîndire a şi creat-o.

Iarăşi un fapt fundamental pentru desfăşurarea de mai tîrziu a vieţii, identificarea aceasta care s-a făcut la un moment dat între idee şi substanţă. Dumnezeu a creat lumea, evident, după planul pe care Şi l-a făcut; adică ideea este transcendentă realităţii create.

La un moment dat, în istoria omenirii, s-au ivit oameni cari au crezut că nu a existat nimic în afară de idee şi că Dumnezeu a creat lumea gîndind-o. Deci, simplul act de gîndire echivalează cu actul de creaţie, adică, pentru ca să creezi nu este nevoie decît de idee. Direcţia aceasta este, precum e îndeobşte cunoscut, categoric reprezentată de aşa-numitul gnosticism, o şcoală teologico-filosofică veche, care, aceasta este impresia mea, continuă şi astăzi sub numele de idealism sau mai ştiu eu sub ce alte nume. Dar această tendinţă, care reduce elementul creaţiei la ideea singură, se prezintă în toată istoria gîndirii omeneşti.
Noi credem că Dumnezeu a creat lumea cu ajutorul unei idei a Lui şi cu ajutorul unei substanţe deosebite de această idee. Această substanţă deosebită însă nu există nicăieri. Pentru ca Dumnezeu să creeze lumea, trebuia să creeze această substanţă. Cum însă nu există nimic, presupoziţia logică, în materie de interpretare a cărţilor sfinte, este că Dumnezeu a creat această substanţă din nimic. Prin urmare, ideii de creaţie divină îi corespunde neapărat corolarul creaţiei din nimic.

Noi, evident, trăim aşa cum ne-a înlesnit Dumnezeu. Trăim adică aşa cum sîntem noi. Pentru cei cari nu pot să admită cu nici un chip existenţa lui Dumnezeu, noi trăim aşa cum ştim noi. Gîndim aşa cum ne îngăduie structura noastră să gîndim. Dar, între actul de creaţie divină şi actul nostru de creaţie – presupunînd că şi noi creăm ceva – există o deosebire esenţială: că noi găsim gata materia sau substanţa din care creăm. Imediat intervine aici un corectiv.

De îndată ce substanţa din care creăm noi, conform ideilor noastre, preexistă, ea există în chip real, independent de noi, în afara noastră şi aceasta însemnează că ea trebuie să vină de undeva, indiferent dacă a fost creată sau nu; însemnează că această materie preexistentă are ea o existenţă a ei proprie.

Prin urmare, intervenţia noastră asupra acestei substanţe, din care noi creăm cu ajutorul ideilor noastre, este mărginită şi îngrădită de chiar legile substanţei acesteia, existente independent de noi. Intervenţia noastră în această materie nu se face după bunul nostru plac şi nu se face după posibilităţile cari sunt în noi, după planurile pe cari le combinăm noi, căci aceste planuri sînt subordonate preexistentei acestei substanţe. Ceea ce însemnează că iniţiativa noastră nu este, propriu-zis, a noastră, ci este rezultanta unor anumite realităţi existente în afară de noi.

Aci stă deosebirea fundamentală între procesul de creaţie propriu-zis, de creaţie divină, şi procesul de creaţie omenească – dacă se pot întrebuinţa cele două cuvinte unul lîngă altul. Lucrurile acestea s-au uitat cu totul. Toată gîndirea europeană cu rădăcini mediteraneene, cari nu sunt numaidecît europene, toată gîndirea aceasta s-a falsificat, dacă nu otrăvit, de anumite filoane de idei subiacente, cari merg într-o direcţie cu totul opusă consideraţiunilor de bun simţ.

Evident că ceea ce spun eu nu aduce nimic nou, care să contrazică bunul-simţ sau simţul comun al realităţilor în cari trăim. Dar bunul-simţ e contrazis în chip flagrant de mişcarea ideologică pe care se sprijină civilizaţia europeană. E foarte ciudat că tot ce am trăit pînă acum cîţiva ani am trăit în funcţie de ceea ce ne închipuiam noi a fi realităţi propriu-zise. Dar am văzut, în urmă, că nu erau decît eşafodaje de elemente complet străine de bunul-simţ. Şi tocmai elementele fundamentale ale gîndirii europene apusene, de origină mediteraneană, egipteană şi grecească, conţin în ele putinţă de identificare, într-un oarecare fel, a omului cu Dumnezeu.

A existat întotdeauna, pentru conştiinţa omenească, un domeniu al supranaturalului, adică al unor existenţe altele decît realitatea în care ne învîrtim. În acest domeniu al supranaturalului, omul a încercat întotdeauna să pătrundă; şi efortul acesta, de a trece dincolo de limitele cari îngrădesc posibilităţile noastre de cunoaştere şi înţelegere, efortul acesta s-a identificat cu acela de a ajunge la Dumnezeu, la o fiinţă supremă, care domneşte asupra realităţii sensibile, dar care are un plan deosebit de această realitate sensibilă. Acesta este faptul fundamental care se poate urmări în toată istoria gîndirii omeneşti şi pe care vi l-am expus într-o formă aşa de simplă.

Poate părea foarte ciudat că aceea ce afirm eu acum, şi ceea ce într-adevăr reprezintă trăsătura caracteristică a activităţii şi a gandirei noastre contimporane, este acelaşi lucru cu, aş zice, ideea fundamentală a magiei. Noi trăim, adică, astăzi, în 1929, într-o perioadă de magie continuă. Tot ceea ce făceau ocultiştii în vechime, începînd de la Hermes Trismegistul, este aidoma cu structura spirituală şi ceea ce gîndim şi facem noi în momentul de faţă. Adică, noi ne închipuim, la fel cum îşi închipuiau magii, că ne putem substitui lui Dumnezeu; şi ne închipuim că ne putem substitui lui Dumnezeu pentru că într-adevăr ne închipuim că putem să cunoaştem.

Vedeţi alunecarea: în primul rînd, este identificarea creaţiei divine cu gîndirea; în al doilea rînd, este împingerea cunoştinţelor noastre pînă la absolut; şi, în sfîrşit, în al treilea rînd, vine asemuirea noastră cu Dumnezeu, adică momentul în care ne închipuim că putem să cunoaştem totul şi să fim la fel cu Dumnezeu.

De altfel, tendinţa aceasta apasă de la începutul lumii, pentru că Adam, cînd a păcătuit, aşa a păcătuit: a vrut să mănînce din pomul cunoştinţei. Pentru că aşa i-a spus şarpele: „De vei mînca din acest pom, vei fi ca şi un Dumnezeu”. În momentul în care vei şti, vei fi ca şi Dumnezeu. Deci, tendinţa noastră de a deplasa limitele cunoştinţelor omeneşti echivalează cu tendinţa de ne substitui lui Dumnezeu. În momentul în care credem că suntem în posesiunea cunoştinţei absolute, în acelaşi moment ne-am şi substituit lui Dumnezeu.

Veacul al XIX-lea a fost stăpînit de credinţa că limitele cognoscibilului pot să fie împinse la infinit şi că ştiinţa poate să meargă pînă la a ajunge în posesia cunoştinţelor ultime. Dar ne-am dat seama că nu se poate ajunge la cunoştinţele ultime prin ştiinţă şi atunci am învăţat să ne mai îndoim de această valoare de absolut a cunoştinţelor ştiinţifice. Totuşi, nu am încetat deloc cu cercetările, pentru că, în măsura în care gîndirea contimporană a pierdut încrederea în valoarea metafizică a soluţiunilor ştiinţifice, în aceeaşi măsură lumea a început să cadă pradă ocultismului şi magiei.

Nu există, de trei sute de ani, o perioadă mai gata de a cădea victimă magiei şi ocultismului ca perioada în care trăim noi astăzi. E un amestec îngrozitor, în care lipsa de disciplină şi lipsa de control asupra noastră fac ravagii. Tot ceea ce se petrece în viaţa contimporană, numiţi-l oricum, ocultism, creştinism, adică viaţa religioasă autentică, misticism autentic, Biblia sănătăţii, noua mişcare americană „ştiinţa creştină” şi aşa mai departe, sînt tendinţe cari, toate, merg în aceeaşi direcţie: înspre cucerirea absolutului.

Numai că se uită să se facă această mică deosebire, fundamentală totuşi, că toate aceste preocupări pentru cunoaşterea absolutului, toate aceste direcţii de cari vorbeam şi cari urmăresc cunoaşterea s-ar putea ca, pînă la urmă, să ne dea o cunoaştere conceptuală a absolutului în care cunoştinţa formulată – aş zice – să fie singurul rezultat al activităţii noastre.

Prin urmare, în epoca contemporană, tendinţa aceasta de a cunoaşte echivalează cu tendinţa de a ne substitui lui Dumnezeu, de a exclude pe Dumnezeu din socotelile noastre sau de a afirma pur şi simplu identitatea noastră cu Dumnezeu. Sunt greşeli în cari nu am fi căzut dacă am fi ştiut din capul locului să ne întoarcem la cei vechi. Literatura creştină are indicaţii foarte precise în această privinţă. Nu ştiu unde citeam că Sfîntul Augustin (sau Fericitul Augustin) şi Sfîntul Maxim Mărturisitorul stabilesc linia de demarcaţie foarte precisă între lucrurile pe cari noi, astăzi, le amestecăm: între valoarea absolută a cunoştinţei, din punct de vedere al creaţiei, şi actul de creaţie propriu-zisă.

Dar lucrurile acestea nu se mai citesc pentru că sunt vechi şi pentru că noi suntem mai deştepţi decît cei dinaintea noastră. Eu însă impresia aceasta n-am avut-o niciodată. N-am avut-o niciodată, pentru că am convingerea că, oricît ne-am zbate noi, mai deştepţi nu putem să fim decît înaintaşii noştri. Putem noi să ne încurcăm mai mult decît cei dinaintea noastră. Dar ca să-i depăşim în putinţa de înţelegere, aceasta este exclus.

În cîteva mii de ani, cît cunoaşte istoria, nu cred să se poată stabili, calitativ, nici un fel de deosebire în favoarea noastră între noi şi înaintaşii noştri. Problematica noastră este ceva mai complicată astăzi, dacă voiţi; noi am sistematizat mai mult chestiunile şi soluţiunile, dar că am mers mai adînc, propriu-zis, în realitate, aceasta nu este adevărat. Şi spun aceasta cu toate că, fără îndoială, fiecare dintre noi ar putea să trîntească la un examen de filosofie şi pe Platon, şi pe alţii.

Este încă o prejudecată aceea că noi înaintăm şi că, pe măsură ce înaintăm, posibilităţile noastre de cunoaştere sunt mai mari. Nu. Posibilităţile de cunoaştere rămîn constant aceleaşi. Este chestiune de structură, de îmbinare individuală, această putere de pătrundere în realitate. De îndată ce nu avem putinţa de pătrundere completă în realitate prin cunoştinţele noastre, însemnează că nu putem să obţinem cunoştinţa absolută, şi aceasta nici pe cale logică, nici pe cale metafizică. Faptul că o cunoştinţă a noastră nu poate să fie niciodată absolută, că nu poate să pătrundă realitatea în chip absolut, ne retează încă o dată pretenţia de creaţie.

Dar tocmai în această pretenţie a noastră de a crea totuşi şi de a ne substitui lui Dumnezeu, în această pretenţie stă păcatul propriu-zis. Pentru că, orice ar spune toţi Părinţii Bisericii, nu în trup stă origina păcatului, ci în altceva; cum ar spune Sfîntul Ambrozie, în superbia animi. Orgoliul nostru, mîndria noastră, aceasta însemnează păcat şi tocmai pretenţia noastră raţionalistă are la bază aceasta superbia animi, adică încercarea noastră de a ne identifica cu Dumnezeu. Prin aceasta superbie care a gonit pe Adam din Rai, prin aceasta sîntem pedepsiţi în fiecare moment.

Pedepsiţi, cum? Păcatul pe care-l săvîrşim noi, oamenii, cu pretenţia noastră de a crea este pedepsit prin inanitatea efortului nostru. Atîta vreme cît ne închipuim că putem crea – după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu – după un plan al nostru, putem să forţăm realitatea, o bucată de vreme, ca să urmeze direcţiunile şi sugestiunile noastre. Noi putem să încorsetam această realitate şi putem face să urmeze indicaţiile de cari vorbeam mai sus. Întrebarea este cît timp şi cu ce rezultat?

Un grădinar care creează are la îndemîna lui flori de tot soiul şi poate face toate felurile de experienţe, poate să obţină forme şi culori deosebite. Numai că se întîmplă un lucru foarte caracteristic. Prin aceasta îndrumare şi aceste forme noi, pe care un grădinar le obţine asupra florilor lui, foarte rareori florile sînt viabile; adică tipurile noi de viaţă sînt sterile: nu se reproduc.

Aşa e şi cu acţiunea noastră, cînd ne luăm numai după ceea ce porunceşte capul nostru. Cînd astăzi protestăm împotriva unei forme de viaţă politică oarecare şi ni se spune că nu avem dreptate, pentru că forma aceasta există de trei sute de ani sau de ştiu eu cînd, nu se întreabă nimeni dacă această formă este, totuşi, cea normală şi dacă lucrurile, lăsate la voia lor, fără această voinţă ordonatoare, s-ar dezvolta aşa cum le deţinem noi. Adică tot ceea ce vrem noi să creăm numai după ideea noastră e întreprins fără ca să ţinem seama de realităţi şi tocmai prin aceasta acţiunea e dinainte condamnată sterilităţii; iar în această sterilitate stă pedeapsaa păcatului şi dovada păcătuirii noastre.

Noi nu creăm, propriu-zis, nimic. Efortul nostru valabil asupra realităţii se întîlneşte atunci cînd, din ceea ce facem noi, nu reuşim decît să ajungem la surprinderea liniilor de forţă ale acestei realităţi. Ar trebui ca, prin cunoaşterea acestor forţe şi văzînd neputinţa noastră, să ne purtăm ca grădinarul înţelept: să înlesnim plantei să se dezvolte după legile ei naturale. Operaţia noastră de creaţie, dacă vreţi, la aceasta să se reducă; la orientarea, sistematizarea şi dezvoltarea puterilor reale, din haosul în care, de multe ori, poate, ar sucomba fără această intervenţie.

Prin urmare, este cu totul altceva ceea ce putem face noi, şi aceasta pentru motivele pe cari le-am spus de la început; anume, de ce nu este creaţie ceea ce facem noi, şi, în al doilea rînd, ce fel de operaţie este ceea ce facem noi în această realitate. Opera noastră de creaţie e o operă de orientare, sistematizare şi dezvoltare a puterilor reale din haosul în care se află. De aci rezultă indicaţiile normale pentru toată viaţa noastră, indicaţii cari sunt o nouă preţuire a puterilor personale.

Noi nu sîntem inventatori de nimic. Nici un geniu al omenirei nu a creat, propriu-zis, ceva, ci el doar a formulat, în anumite momente, tendinţe cari pre-existau în realitatea asupra căreia ele se aplică şi care realitate a înlesnit libera lor formulare. Dar, ca să creăm noi ceva, din ceva pre-existent, nu se poate. Noi suntem pur şi simplu meşteşugari asupra acestei realităţi. În măsura în care ne putem depersonaliza, în măsura în care dispărem în această realitate, în aceeaşi măsură devenim, oarecum, reprezentanţii acestei realităţi.

Noi suntem datori să împlinim legea realităţii şi a noastră. Cu alte cuvinte, datoria noastră e de a ne cunoaşte pe noi înşine; pur şi simplu a ne cunoaşte şi a înlesni legii noastre libera ei dezvoltare şi completa ei realizare. Datoria noastră este să fim ceea ce sîntem, nu ceea ce vrem să fim, dar să ştim ceea ce suntem. Este o foarte mare asemănare, din acest punct de vedere, între noi şi natura organizată.

Dacă iniţiativa noastră nu înseamnă nimic, atunci să trăim ca animalele? Evident, să trăim ca animalele; adică să împlinim în acelaşi fel legea noastră, după cum îşi împlinesc animalele legea lor. Nu înseamnă ca noi, oamenii, să împlinim legea animalelor; ci să fim în acelaşi timp naturali şi în acelaşi fel în realitate, ca şi animalele.

O plantă creşte frumos pentru că creşte aşa cum a lăsat-o Dumnezeu, pentru că îşi împlineşte legea ei. Nu vă gîndiţi; niciodată n-aţi avut impresia că un bou nu e bou, că un măgar nu e măgar sau că un cîine nu e cîine. Pe cînd, singur, omul poate să fie neom, adică, singur, omul, dintre toate vietăţile pe cari le-a lăsat Dumnezeu pe pămînt, se poate ridica împotriva legii lui Dumnezeu.

În această ridicare împotriva legii lui Dumnezeu stă păcatul; iar cea mai de seamă ridicare împotriva legii lui Dumnezeu este tendinţa noastră de a subplanta pe Dumnezeu, substituindu-ne funcţiunii Lui fundamentale, care este actul de creaţie. Nu putem să creăm, pentru că nu sîntem decît oameni. Putem însă să fim oameni, şi aceasta însemnează foarte mult. Toată greşeala şi tot păcatul provin tocmai din faptul că nu ştim să ne măsurăm puterea noastră şi nu ştim să dăm voie acestor puteri interioare ale noastre să se desfăşoare după plinătatea ei desăvîrşită.

Nae Ionescu – „Creaţiune şi păcat”