Argument pe temeiul Vechiului şi Noului Testament că firea şi persoana nu sunt identice

După ce a fost aşezat Atot-împăratul Hristos Dumnezeu întâistătătorul „pe un scaun înalt şi măreţ” în Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, Sobornicească şi Apostolică, de faţă cu toate înaltele puteri îngereşti, dimpreună cu sfinţii patriarhi, profeţi, evanghelişti şi apostoli din veac, cu sfintele şi dumnezeieştile table ale [Legii] Vechiului şi Noului Testament, mai întâi Moise, ca cel dintâi, păşeşte în faţă, ţinând în mâini prima carte a Legii şi învăţând Sfânta Biserică în chip teologic, şi nu aristotelic cele referitoare la gen ( Γένος), adică la fire (Φύσις) şi zicând: „Apoi a zis Dumnezeu: «Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei (.. .)»· Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei.” Şi puţin mai jos: „«Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!» A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, şi toate păsările înaripate după felul lor.” Şi deîndată: „Apoi a zis Dumnezeu: «Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor!» Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor.”

Iată cuvintele împărăteşti şi dumnezeieşti. Diversele moduri de existenţă ale lucrurilor  (ale celor însufleţite şi neînsufleţite, ale păsărilor, peştilor şi târâtoarelor) le-a numit teologic feluri diferite, adică firi, şi nu persoane diferite în chip aristotelic şi homeric. Creatorul tuturor ne învaţă că altul este felul, adică firea verdeţii, altul al târâtoarelor, altul al fiarelor sălbatice, altul al oamenilor şi altul al demonilor, potrivit cu cele spuse de Hristos despre acestea: „Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.” (Mt. 17, 21). De aceea şi Pavel, când îi învaţă pe filosofii atenieni deofiinţimea noastră şi a lui Hristos după trup, afirmă: „Căci ai Lui neam (Γένος) şi suntem.” Dar poate Sever, respingându-i pe Moise şi pe Pavel, nu acceptă că neam înseamnă fire, dar Iacov, fratele Domnului, îl face de ruşine în Epistola sa sobornicească, ca frate ce este al lui Dumnezeu, cuvântând în chip frăţesc şi după Dumnezeu: cele pe care Dumnezeu le-a numit prin Moise fel, Iacov le-a numit firi, când a spus: „Pentru că orice fel de fiare şi de păsări, de târâtoare şi de vietăţi din mare se domoleşte şi s-a domolit de firea omenească.” Astfel că întreaga ceată a Sfinţilor Părinţi a ales să le numească de alt gen pe cele de o altă fiinţă.

Aşadar, cei ce afirmă că după unire [ipostatică] Hristos are o singură fire, adică un gen, în orice chip, fie susţin că dumnezeirea se înrudeşte cu trupul, prefăcându-se într-o realitate creată, fie că trupul ajunge înrudit şi de aceeaşi fiinţă cu Sfânta Treime – fapt cu neputinţă şi de neacceptat. „Iar dacă trupul nu este deofiinţă cu Logosul, atunci în Hristos, fără îndoială, există încă o fire diferită de cealaltă” – după cum a subliniat preaînţeleptul Chiril în apologia în favoarea răsăritenilor, adresată lui Evloghie, pe când se afla în Constantinopol.

După Moise, venind în mijlocul atotdumnezeieştii şi atotstăpânitoarei audienţe a cetei Sfinţilor Profeţi şi Apostoli, mai întâi preaînţeleptul Solomon ne zugrăveşte în chip strălucit, în Vechiul Testament, cuvântul despre fire în Cartea înţelepciunii scrisă de el, zicând: „Deşerţi sunt din fire toţi oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu.” Ce înseamnă „din fire”? înseamnă „întru adevăr”; căci firea, după cum ne fac cunoscut Scripturile cele de Dumnezeu insuflate, este adevărul lucrurilor.

Pavel, dumnezeiescul retor al întregii lumi, păşind în faţă cu Epistola către Romani, ne învaţă, zicând: „Păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii.” Ce este din fire dacă nu întru adevăr? Dar nimeni nu împlineşte Legea lui Dumnezeu din fire, ci din libera alegere; căci dacă împlinirea poruncilor lui Dumnezeu ar fi din fire, atunci toţi am avea dreptatea de partea noastră. Astfel că şi aici termenul din fire are sensul de întru adevăr.

De asemenea, afirmaţia: „Te va judeca netăierea împrejur din fire, care împlineşte legea” înseamnă că netăierea împrejur a neamurilor împlinind Legea întru adevăr te va judeca pe tine care, „prin tăierea împrejur, eşti călcător de lege”. Şi iarăşi: „Căci dacă Dumnezeu n-a cruţat ramurile fireşti”, adică [ramurile] întru adevăr îngemănate cu rădăcina, „nici pe tine” care tăgăduieşti adevărul „nu te va cruţa”. (Rm. 2, 27) Spune-mi, la care persoană se referă sau care este sensul şi coerenţa [acestei] aserţiuni? Prin urmare, firea nu înseamnă persoană.

„Căci dacă tu ai fost tăiat din măslinul cel din fire sălbatic”, adică din necredinţa cea cu adevărat, „şi împotriva firii ai fost altoit în măslin bun, cu atât mai vârtos aceştia, care sunt după fire, vor fi altoiţi în însuşi măslinul lor.” A numit necredinţa măslin sălbatic; dar nimeni nu este necredincios din fire, ci din alegere. Astfel că şi aici termenul din fire este folosit cu sensul de întru adevăr.

Sfântul Apostol, luându-mă iarăşi de mână, mi-a încredinţat întâia sa Epistolă către Corinteni, în care ne învaţă clar că firea nu înseamnă nimic altceva decât însuşi adevărul lucrurilor (raţiunea de a fi a lucrului). Căci acolo mustrând nişte femei pentru că se rugau cu capul descoperit, zice: „Judecaţi în voi înşivă: Este, oare, cuviincios ca o femeie să se roage lui Dumnezeu cu capul descoperit? Nu vă învaţă oare însăşi firea?” (1 Cor. 11,13-14), adică realitatea însăşi?

Mărturiile Vechiului şi Noului Testament au arătat cu prisosinţă faptul că firea nu este totuna cu persoana.

Cunoscând, aşadar, fericiţii Profeţi si Patriarhi, prin lucrarea Duhului Sfânt, că nu ceea ce este comun firii Sfintei Treimi, întreaga pleromă a Celor Trei Persoane – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh -, urmează a se arăta pe pământ şi a se întrupa în anii cei mai de pe urmă, ci o singură Persoană – adică cea a Dumnezeu-Cuvântului; de aceea spuneau că nu va veni [la noi] fiinţa (Ουσία) treimică a lui Dumnezeu şi propovăduiau arătarea feţei lui Dumnezeu şi se rugau pentru aceasta, ca unii ce căutau limpede şi mai presus de îndoială faţa lui Dumnezeu-Cuvântul şi descoperirea Acestuia pe pământ, zicându-I: „Arată-ne faţa Ta, şi ne vom mântui!”, şi: „Te-a căutat faţa mea; faţa Ta, Doamne, voi căuta”, şi: „Arătă-Ţi faţa Ta spre noi şi ne miluieşte” şi, de asemenea: „Arată faţa Ta peste robul Tău”, adică peste omul pe care l-a creat. Prorocii vestesc venirea unei Persoane a lui Dumnezeu, adică a Uneia din Sfânta Treime – care este Dumnezeu-Cuvântul -, şi nu a firii comune [tuturor Persoanelor Sfintei Treimi]; şi, dacă ar trebui să mă exprim mai clar, anunţă venirea unei Singure Persoane purtătoare a fiinţei dumnezeieşti, şi nu întruparea generală a celor Trei Persoane ale Sfintei Treimi întreit-ipostatice. Prin urmare, după cum am spus de nenumărate ori, firea şi persoana nu desemnează acelaşi lucru.

Iar dacă întrebi: „De dragul cărui lucru fericiţii profeţi, de-a lungul întregii dumnezeieşti Scripturi, au căutat, au aşteptat şi s-au rugat pentru a li se arăta şi descoperi faţa (Πρόσωπον) lui Dumnezeu, şi nu firea?”, ascultă cuvântul patristic şi totodată vrednic de credinţă care nu suferă împotrivire; căci cuvântul e cu-adevărat minunat şi „vrednic de toată primirea” (I Tim. 1,15)

Persoana desemnează particularul, iar firea generalul şi adevărul lucrului, precum am înfăţişat pe temeiul tradiţiei învăţăturii şi predaniei Legii [mozaice], profetice, domneşti, evanghelice şi apostolice. Iar Biserica Sobornicească, urmând acestui canon, afirmă că în Hristos Dumnezeu există două firi unite ipostatic, adică două lucruri adevărate – mă refer la dumnezeire şi umanitate -, [unite] în chip neîmpărţit şi nedespărţit. Aşadar, dacă, după cum cuvântul ne-a arătat în multe feluri şi din diferite perspective, fire înseamnă adevăr, rămâne ca toţi cei care neagă că umanitatea lui Hristos, precum şi dumnezeirea Sa, nu sunt [fiecare în parte] fire, socotesc că trupul şi sufletul lui Hristos nu fiinţează cu adevărat. Însă dacă fiinţează cu adevărat, atunci în mod lămurit fiinţează ca fire; iar dacă nu fiinţează ca fire, nu sunt cu adevărat. Şi dacă S-a făcut om cu adevărat, atunci, după unirea [firilor], Hristos este om prin fire şi Dumnezeu prin fire, El însuşi fiind necreat prin fire şi creat prin fire, adică e cu adevărat şi una şi alta. Să nu tăgăduieşti, ereticule, firea Trupului, pentru că vei tăgădui adevărul! Căci adevărul este firea. Dacă Hristos deţine firea într-un singur mod, într-un singur mod este adevărat, şi în alt mod e neadevărat. Iar dacă după dumnezeire şi umanitate este adevărat, e limpede că amândouă firile pe care le are sunt adevărate, pentru că firea este adevăr.

Ereticul Sabelie, închipuindu-şi o dumnezeire stăpânită de confuzie, stabilea existenţa unui singur ipostas al Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh; iar Arie, spurcatul, de asemenea, părându-i-se că-l combate pe Sabelie, susţinea trei naturi diferite ca gen în privinţa Treimii celei deofiinţă. Însă Sfânta Biserică, alegând calea împărătească a lui Dumnezeu, a condamnat atât confuzia lui Sabelie, cât şi împărţirea lui Arie, arătând în chip evlavios că Sfânta Treime este trei Persoane, şi nu Una, si că fiinţa Acestora este una, şi nu trei. Astfel, în timp ce nelegiuitul Nestorie instituia în Hristos două persoane şi nefericitul Sever declara că Hristos are o singură fire, Sfânta Biserică a lepădat şi sciziunea susţinută de Nestorie, propovăduind o singură Persoană în Hristos, precum şi confuzia răspândită de Sever, învăţând că există un singur Hristos, Fiu şi Domn Iisus, Care are două firi unite în chip ipostatic neîmpărţit şi nedespărţit, respingând deopotrivă confuzia [dintre firi a] lui Sever, cât şi separaţia [dintre persoane a] neruşinatului Nestorie.

Aşadar, Biserica lui Dumnezeu universală nu-şi exprimă învăţătura dogmatică despre Hristos sub o formă aristotelică şi elină, ci după cum am spus adeseori, în chip evanghelic şi apostolic, „nu în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii pitagoreice, „ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos”. Căci Aristotel consideră că firea este principiul mişcării şi al încetării ei, pe când tradiţia preacucernică a Apostolilor nu afirmă cu privire la firea dumnezeiască nici începutul mişcării, nici încetarea, adică sfârşitul ei. De aceea credinţa evanghelică socoteşte ca firea este lucrul însuşi care există prin sine şi fiinţează întru adevăr. Pentru că ceea ce nu există întru adevăr şi după natură e evident că nu e decât aparenţă şi închipuire: se poate afirma, dar nu există, ori altceva este firea şi altceva ipostasul, adică persoana.

Sfântul Duh prin Sinodul Ecumenic din Niceea al celor 318 vrednici de pomenire Părinţi, ne învaţă limpede că altceva reprezintă natura şi firea şi altceva ipostasul: „Sfânta Sobornicească şi Apostolească Biserică îi anatematizează pe cei ce afirmă despre Fiul lui Dumnezeu că «a fost o vreme când Fiul lui Dumnezeu nu exista», şi că «înainte de a Se naşte [ca om] nu a existat», şi că «S-a născut din nefiinţă», şi că [Fiul lui Dumnezeu] este de un alt ipostas sau natură, supus prefacerii şi schimbării.”

Să se arate, aşadar, în faţa acestui sfânt şi fericit Sinod cei vrednici de judecată, asemenea unor condamnaţi, şi să fie judecaţi pentru hulele lor severienii şi dioscoriţii şi întregul sinedriu al deşertăciunii lor cu zece coarne, care susţin că firea şi persoana, adică ipostasul, sunt acelaşi lucru. Iată că îngereasca adunare a Sfinţilor Părinţi învaţă că altceva este natura şi altceva ipostasul; căci n-au spus [condamnăm] „pe cei ce afirmă [că Hristos este] de un alt ipostas, adică natură“, ci „pe cei ce afirmă [că Hristos este] de un alt ipostas sau natură“, arătându-ne lămurit că altceva este ipostasul şi altceva natura. Şi nu au pus cuvântului capăt aici, ci repetă îndoit această afirmaţie, întărind-o şi adeverind-o, pentru a zice din nou: „Fiindcă L-am cunoscut pe Tatăl ca Tată şi pe Fiul ca Fiu şi pe Duhul Sfânt ca Duh Sfânt, „o singură fiinţă în trei ipostasuri”, iar nu „trei fiinţe, adică trei ipostasuri”, nici „trei firi şi trei persoane”, după cum spun cei fără de minte.”

CĂLĂUZA – Sf. Anastasie Sinaitul

(ed. Sophia/Metafraze, Bucureşti, 2014, selecţii din pg. 113-137)