Din iubirea de sine şi îngâmfare se naşte în noi şi un alt rău, care ne pricinuieşte o mare pagubă, anume judecata aspră şi osândirea aproapelui, prin care noi apoi îl privim ca pe un nimic, îl dispreţuim şi îl înjosim când apare prilejul. Acest rău obicei şi viciu, provenind din mândrie, este hrănit şi sporit de aceasta şi, invers, o hrăneşte şi o sporeşte pe ea, pentru că şi mândria noastră după fiecare osândire creşte, prin efectul înfumurării şi desfătării de sine care îi urmează.

Având o părere înaltă despre noi înşine, fireşte că îi privim de sus pe ceilalţi, îi osândim şi îi dispreţuim, pentru că ni se pare că suntem departe de acele neajunsuri pe care le socotim că se află la dânşii. Iar aici încă şi preaînrăutăţitul nostru vrăjmaş, văzând în noi o astfel de rea întocmire a cugetului, stă de veghe aproape şi, deschizând ochii noştri, ne învaţă să căutăm cu privire de vultur la ceea ce fac şi vorbesc ceilalţi, trăgând de aici concluzii despre ceea ce gândesc şi simt aceştia, şi din aceste presupuneri să ne alcătuim propria noastră părere despre ei, cel mai adesea rea, şi să mărim această bănuită răutate până la a o socoti un nărav înrădăcinat al lor. Cei care judecă astfel nu observă şi nu văd că însuşi începutul osândirii – bănuiala greşelii la ceilalţi – se întipăreşte în ganduri prin lucrarea vrăjmaşului, care tot el apoi exagerează până la convingerea că ei sunt chiar aşa, deşi în realitate nimic de felul acesta nu este adevărat.

Drept aceea, frate, de vreme ce vrăjmaşul te urmăreşte priveghind, căutând cum să semene în tine răul, priveghează şi tu cu mai multă trezvie asupra ta, ca să nu cazi în mrejele pe care ţi le întinde. Deci de îndată ce el îţi arată vreun neajuns la aproapele tău, grăbeşte-te să respingi de la tine acest gând, neîngăduindu-i să se înrădăcineze în tine şi să crească, ci scoate-l afară din tine, ca să nu rămână nici urmă din el, înlocuindu-l cu gânduri despre bunele calităţi pe care le cunoşti la aproapele tău sau pe care oamenii le au în general. La aceasta adăugă, dacă încă mai simţi imboldul de a-l osândi, adevărul că nu ţi s-a încredinţat ţie această autoritate de a-l judeca şi că, luând-o asupra ta, te faci tu însuţi în acel moment vrednic de judecată şi osândă nu înaintea oamenilor neputincioşi, ci înaintea lui Dumnezeu, atotputernicul Judecător al tuturor.

Această schimbare a gândului este cel mai puternic mijloc nu numai pentru alungarea gândurilor trecătoare de osândire, ci şi pentru a ne dezvăţa cu totul de acest viciu. Un al doilea mijloc pentru aceasta, de asemenea foarte puternic, este să nu uităm amintirea propriei noastre răutăţi, a patimilor şi faptelor noastre necurate şi rele, şi, prin urmare, să menţinem în noi neîncetat simţământul nevredniciei noastre. Bineînţeles că se găsesc în tine nu puţine patimi şi fapte pătimaşe. Dacă nu ai părăsit lupta şi nu te-ai dat bătut, zicând: „Fie ce-o fi”, nu poţi să nu te îngrijeşti de vindecarea acestor neputinţe ale tale, care te duc la pierzare. Dar dacă faci aceasta cu sinceritate, atunci nu ar trebui să-ţi rămână timp de a te ocupa de faptele celorlalţi şi de a-i osândi.

Căci atunci, dacă îţi îngădui aceasta, în urechile tale vor răsuna neîncetat cuvintele Scripturii: Doctore, vindecă-te pe tine însuţi; scoate întâi bârna din ochiul tău (Lc. 4:23; Mat. 7:5).

În afară de aceasta, atunci când judeci aspru o faptă oarecare a aproapelui, să ştii că o mică rădăcină a aceleiaşi răutăţi este în inima ta, care, după cât este de împătimită, te învaţă să bănuieşti pe ceilalţi şi să-i osândeşti. Omul cel rău din comoara cea rea a inimii sale scoate cele rele (Mat. 12:35). Dimpotrivă, ochiul curat şi nepătimaş priveşte fără patimă la faptele altora, iar nu cu răutate: Curat este ochiul, ca să nu vadă rele (Avac. 1:13). De aceea, când îţi vine gândul să osândeşti pe altul pentru vreo greşeală, să te mânii împotriva ta, ca unul care lucrezi aceleaşi fapte şi eşti vinovat de aceeaşi greşeală, şi să zici întru inima ta: „Cum eu, ticălosul, aflându-mă în acelaşi păcat şi făcând încă şi alte rele mai mari, îndrăznesc să-mi ridic capul pentru a vedea greşelile altora şi a-i osândi?”. Făcând astfel, tu vei întoarce spre tine însuţi arma cu care gândul rău te îndemna să-l loveşti pe aproapele şi, în loc să-l răneşti pe fratele tău, vei pune plasture pe rănile proprii.

Chiar şi atunci când păcatul fratelui nu va fi ascuns, ci va fi cunoscut şi văzut de toţi, tu străduieşte-te să vezi pricina pentru aceasta nu în ceea ce te îndeamnă patima cea rea a osândirii, ci în aceea ce ar arăta dragostea de frate către el şi zi în gândul tău: „Deoarece acest frate are multe virtuţi ascunse, Dumnezeu, vrând să i le păzească de vătămarea slavei deşarte, a îngăduit ca el să cadă în păcatul de acum sau să stea sub această înfăţişare necuviincioasă, pentru ca şi el pe sine însuşi să se vadă netrebnic şi, fiind dispreţuit pentru aceasta de ceilalţi, să culeagă rodul smereniei şi să se facă şi mai plăcut lui Dumnezeu, aşa încât în cazul de faţă el mai mult a câştigat folos, decât a pătimit vătămare”. Chiar dacă păcatul cuiva este nu numai arătat, ci şi foarte grav şi iese dintr-o inimă împietrită şi lipsită de pocăinţă, tu nici atunci să nu-l osândeşti, ci înalţă-ţi ochii minţii tale la nepătrunsele şi minunatele judecăţi ale lui Dumnezeu şi vei vedea cum mulţi oameni, care au fost mai înainte prea nelegiuiţi, după aceea s-au pocăit şi au atins o înaltă treaptă de sfinţenie şi cum, pe de altă parte, alţii, care au fost pe o înaltă treaptă de desăvârşire, au căzut într-o prăpastie adâncă. Deci ia seama să nu pătimeşti şi tu o asemenea nenorocire pentru că osândeşti pe alţii.

De aceea stai întotdeauna cu frică şi cutremur, temându-te mai mult pentru tine decât pentru alţii. Şi fii încredinţat că fiecare cuvânt bun despre aproapele şi fiecare bucurie pentru el sunt rodul şi lucrarea în tine a Duhului Sfânt, în vreme ce, dimpotrivă, orice cuvânt rău despre el şi osândire dispreţuitoare a sa izvorăsc din obiceiul tău cel rău şi din ceea ce îţi sugerează diavolul. De aceea, când te sminteşti de vreo faptă rea a fratelui, nu da somn ochilor tăi până ce nu vei izgoni din inima ta această sminteală şi nu te vei linişti desăvârşit în privinţa fratelui tău.

(Sfîntul Teofan Zăvorîtul şi Sfîntul Nicodim Aghioritul – Războiul nevăzut, Mănăstirea Sihăstria, 2013, p.179-182, Cap. 45: Dacă judecăm aspru pe cei de aproape, aceasta se întâmplă din înalta părere de sine şi din îndemnul diavolului. Cum să biruim această înclinaţie)