Ce înseamnă, aşadar, a lua aminte şi a se cerceta pe sine? A lua aminte la sine înseamnă a grăi cu sine astfel:

– Oare nu cumva sunt eu stăpânit de vreo patimă? Fiindcă aflu din Sfintele Scripturi că cel ce are chiar şi numai o patimă nu intră întru împărăţia Cerurilor, precum e scris: „Dacă cineva păzeşte toată Legea, dar calcă o singură poruncă, se face vinovat de toate”.

Tot aşa, cercetarea de sine înseamnă a grăi cu sine aşa:

– „Oare niciodată n-am nesocotit cutare sau cutare poruncă? Nu cumva sunt nepăsător, o nesocotesc şi n-o pun în practică?”. Fiindcă zice Hristos-Dumnezeu: «O iotă sau o cirtă nu va trece din Lege până nu se vor împlini toate» (Matei 5, 18) şi: «cel ce va strica una dintr-aceste porunci mai mici, şi va învăţa aşa pe oameni, acela mai mic se va chema întru împărăţia cerurilor»” (Matei 5, 19). Să nu fim neatenţi la Dumnezeieştile Scripturi. Când le citim să ne privim în ele, să ne uităm şi să ne cercetăm ca într-o oglindă sufletul şi starea în care ne găsim.

Ce vreau să zic?

Auzim pe Domnul: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia Cerurilor” (Matei 3, 2). Să cugetăm şi noi cum ne-am petrecut zilele vieţii noastre: dacă ne-am căit cum se cuvine, vom spori şi vom creşte în faptele cele bune; dacă am fost nepăsători, să ne îndreptăm.

Auzim iarăşi: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a acelora este împărăţia Cerurilor” (Matei 5, 3). Sîntem datori, aşadar, să ne întrebăm şi să ne cercăm pururea în toată reaua întîmplare, adică în ocări şi în necinste, în dispreţ, şi să vedem dacă se află în noi această virtute: smerenia. Cine o are cu ade­vărat, le rabdă pe toate fără întristare şi fără descu­rajare şi nimic din cele ce i se întâmplă nu-i răneşte inima. Iar dacă se simte puţin jignit, el nu se tulbură peste măsură din pricina aceasta, ci pentru această mică rană la inimă, (că adică s-a întristat puţin în loc să primească cu bucurie ocările), el se umileşte, se biciu­ieşte, se întristează şi plânge, şi retrăgându-se în cămara cea ascunsă a sufletului sau a chiliei sale, se aruncă îna­intea lui Dumnezeu şi I se mărturiseşte, ca şi cum şi-ar fi pierdut toată viaţa.

Auzim iarăşi: „Fericiţi cei ce plâng”. Vezi că Hristos nu zice: „cei ce au plâns”, ci cei ce plâng totdeauna! Să ne cercetăm şi aici şi să vedem dacă plângem în fiecare zi. Că dacă ne-am făcut smeriţi prin pocăinţă, fără îndoială că nu vom petrece nici o zi, nici o singură noapte fără lacrimi, fără întristare şi fără umilinţă.

Şi iarăşi: „Fericiţi cei blânzi”. Oare cel ce plânge în fiecare zi, va putea trăi în mânie şi să nu fie blând? Că precum apa stinge flăcările focului, tot aşa întristarea şi lacrimile sting furia sufletului, încât chiar omul care a fost stăpânit multă vreme de mânie se schimbă şi ajun­ge la o linişte durabilă. Tot acum să ne cercetăm dacă suntem blânzi, pentru că cel blând cu adevărat nu su­feră cu nici un chip să vadă călcate poruncile lui Dum­nezeu, ci, ca şi cum el însuşi ar păcătui, nu încetează a se tângui pentru cei păcătoşi.

Să ne cercetăm apoi dacă ne este foame şi sete de dreptatea lui Dumnezeu. Pentru că se poate ca cineva să se afle în dreptate, fără să-i fie foame şi sete de ea. Iar dreptate, Dumnezeu este, că este numit „Soarele Dreptăţii” şi cui îi este foame şi sete de El, socoate gu­noaie toată lumea şi lucrurile ei, iar în onorurile celor mari nu vede decât ruşine, dacă mai este cât de puţin simţitor la onorurile omeneşti.

Zice iarăşi Mântuitorul: „Fericiţi cei milostivi!” Dar cine sunt cei milostivi? Oare cei ce îşi împart ave­rile sau hrănesc pe cei flămânzi? Nu, desigur că nu, dar cine? Cei ce s-au făcut săraci pentru Cel ce a sărăcit pentru noi, cei care nu au nimic de dat, iar duhovniceşte nu uită niciodată pe săraci, pe văduve, pe or­fani şi pe bolnavi, pe care adesea îi văd, le este milă de ei şi varsă lacrimi fierbinţi pentru ei, cum făcea Iov, care zicea: „Eu am plâns pentru toţi cei nedreptă­ţiţi”. Când au cu ce, fac şi ei milostenie, dar mai ales nu încetează niciodată a spune tuturor cele pentru mân­tuirea sufletului, ascultând de Cel ce a zis: „Am ascul­tat fără de viclenie şi învăţ pe alţii fără zavistie”. Pe aceştia îi fericeşte Domnul, aceştia sunt adevăraţii mi­lostivi şi cu această milostenie ei urcă ca pe o scară la desăvârşita curăţenie a sufletului.

Pentru aceasta Dumnezeu a numit fericiţi pe cei curaţi cu inima, zicând: fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”, ştiind El, ca Dumne­zeu şi Cel ce a pus Legea, că dacă sufletul nu ajunge la această stare, nu poate să se întristeze necontenit, nici să fie cu adevărat blând, nici să-i fie sete de Dumne­zeu, nici să se cureţe de patimi, nici să devină ca o oglindă curată, dar şi că fără toate acestea, niciodată nu va contempla curat faţa Stăpânului. Iar sufletul care a ajuns astfel vede pe Dumnezeu în toate, se află în pace cu El şi pacea se statorniceşte între Dumnezeu, Făcăto­rul nostru, şi sufletul potrivnic mai înainte Lui, şi atunci, ca un făcător de pace, este numit de Dumnezeu: „Fericit” că zice: „Fericiţi făcătorii de pace că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”; aceia, deci, care sin­guri de bunăvoie s-au împăcat cu Cel ce a venit să dea pace celor de aproape şi celor de departe; cu Cel ce a venit să ne împace pe noi, duşmanii Săi, cu propriul Său Tată şi să facă una ceea ce era despărţit, adică să ne facă părtaşi Preasfântului Duh şi El însuşi să ia trupul nostru. Este limpede, că cei care-L văd, s-au împăcat cu El, au ajuns la pacea dorită şi s-au făcut fii ai lui Dumnezeu. Dumnezeu este Cel care judecă; cine este cel ce osândeşte? Dar dacă tu nu iubeşti pe fratele tău pe care-l vezi, cum vei iubi pe Dumnezeu pe Care nu-L vezi?” Iar dacă noi nu putem să-L iubim sau mai bine zis nu voim, e limpede că nici nu ne-am împăcat cu El. Să ne silim deci, fraţilor, să facem dimpotrivă, ca să-L vedem să ne împăcăm cu El şi să-L iubim, aşa cum ne-a poruncit El din tot sufletul.

Apoi auzim şi aceste cuvinte: „Fericiţi cei prigo­niţi pentru dreptate”. Să ne cercetăm pe noi înşine dacă şi noi suntem prigoniţi din pricina vreunei porunci a lui Dumnezeu; fiindcă „toţi cei ce voiesc să trăiască în Hristos vor fi prigoniţi”, spune Apostolul.

De aceea Hristos adaugă aceste cuvinte: „Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră minţind despre Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri”.(Matei 5, 11-12).

Pentru ce a pomenit abia la urmă pe cei prigoniţi şi ocărâţi şi le porunceşte cu putere: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi?” Pentru că cel ce în adevăr s-a pocăit de păca­tele sale şi s-a făcut smerit, repet, se întristează în fiecare zi, e blând, îi este foame şi sete din adâncul sufletului de Soarele Dreptăţii, e milostiv şi milos ca unul care a simţit ca pe ale sale patimile, necazurile şi slăbiciunile tuturor şi, plângând şi curăţindu-se, el vede pe Dumne­zeu, e împăcat cu El, e în adevăr paşnic şi vrednic să fie numit fiu de Dumnezeu. Un astfel de om, chiar dacă e prigonit, lovit, ocărât, pălmuit, insultat cu tot felul de cuvinte urâte, le rabdă cu bucurie şi cu negrăită veselie.

Acestea ştiindu-le, Stăpânul a zis cu hotărâre: „Bu­curaţi-vă şi vă veseliţi!”. Cel ce însă nu este aşa şi nu are bucurie revărsată în adâncul fiinţei sale, cum va putea răbda el toate acestea fără ranchiună? Niciodată! Aşadar, părinţilor şi fraţilor, să ne silim din răsputeri în fiecare zi şi în fiecare ceas dacă se poate, să ne jude­căm pe noi înşine; să nu contenim niciodată a ne cer­ceta şi, precum am zis, să trecem prin toate poruncile, să ne cercetăm faţă de fiecare din ele şi să ne observăm pentru a ne cunoaşte. Dacă am găsit că am împlinit vreo poruncă, să mulţumim Stăpânului şi Dumnezeului nostru şi să ne străduim s-o împlinim şi mai deplin; dacă am uitat vreo una sau n-am împlinit-o, să ne silim, vă rog, s-o împlinim desăvârşit ca, nu cumva negli­jând-o, să fim numiţi mai mici întru împărăţia Ceruri­lor. Astfel, pas cu pas, urcând ca pe treptele unei scări, vom ajunge, sunt sigur de aceasta, la Cetatea Cerului, unde se află Stăpânul nostru Care aşteaptă să ne zică: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi!” (Matei 11, 28).

Ajungând acolo şi văzându-L, cât este omului cu putinţă, vom primi de la El împărăţia Cerurilor, adică pe Duhul Sfânt şi vom avea în noi de-a pururi această împărăţie, precum o spune lămurit însuşi Stăpânul, şi aşa vom trăi ca îngerii pe pământ sau mai degrabă ca fii ai lui Dumnezeu, Sfinţi, întru toate ascultători Tată­lui nostru Dumnezeu, de a Cărui vedere să ne bucurăm în veci. Amin!

(extras din Cateheza a 31-a a Sfîntului Symeon Noul Teolog)