A biruit marginile firii cel cu numele biruinței, marele între ierarhi Nicolae vestitul, întâistătătorul Mirelor, doctorul celor bolnavi, cârmaciul celor ce plutesc pe mare, exarhul binefacerii, dăruitorul săracilor, sprijinul credincioșilor, securea ereziilor, luptătorul Treimii, izgonitorul demonilor, cel deopotrivă cu îngerii, îndreptătorul conducătorilor, frâul comandanților de oști, izbăvitorul celor duși la moarte, mustrătorul împăraților, ghimpele prefecților, înțelepțitorul bogaților, cel ce smerește pe cei mândri, apărătorul celor necăjiți, vrăjmașul păcatului, prietenul înțelepciunii, dușmanul bogăției, cel ce împrumută prin milă pe Dumnezeu, cel ce alungă foametea, hrănitorul celor bolnavi, povățuitorul celor căsătoriți, călăuzitorul celor necăsătoriți, izgonitorul sărăciei, înzestrătorul săracilor, cel ce unește cu unire legiuită de nuntă, părintele orfanilor și ocrotitorul văduvelor, făptuitorul izvorului de minuni, cel ce ai primit toată darea cea bună și tot darul desăvârșit de sus de la Părintele luminilor, marea minune a lumii, marea rană a răilor demoni, marea faimă a credinței ortodoxe, marea amuțire a religiei celei rele [eresul arian], marea întărire a Bisericii lui Dumnezeu, marele sprijin al arhiereilor, marea lumină a celor ce zac întru întuneric, marea bogăție a săracilor credincioși, marele vas al mirului din Mirele Lichiei, marele refugiu al oamenilor aflați în nevoi, marele îndrumător al celor rătăciți cu credința, marele cuget al poporului ales, marele prigonitor al celor ce se abat de la credință, marele lucrător al poruncilor lui Hristos, marele îngrăditor al dumnezeieștilor îngrădiri, marea podoabă a dumnezeieștilor slujiri, marele car al lui Israil cel nou ales, marea pază sigură a împăraților dreptcredincioși, și ca să spun totul pe scurt, iubitorul și imitatorul înflăcărat și fierbinte al lui Hristos, de Care, întărit fiind, precum mai dinainte am spus, a biruit marginile firii și s-a făcut mai presus de fire.

Pentru aceea, îmbogățindu-se cu harul Duhului cel mai presus de fire, umblând ca un înger pe pământ, a avut isprăvi mai presus de fire. Și făcându-se nimicitor al fortărețelor patimilor și demonilor, le-a stăpânit cu putere și a împărățit asupra lor. Pentru aceea și-a păstrat nevătămat după chipul și după asemănarea de sus și nefiind biruit de vârsta tânără, nici dându-și spatele spre cele plăcute trupului tiran, se face casă a lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt și Dumnezeu umblă întru el, cum a făgăduit în Sfânta Scriptură, încât și el însuși se face dumnezeu și fiu al Celui Preaînalt prin participare, şi având credință în Hristos, precum a spus Acela, faptele aceluia prin Acela cu ușurință le săvârșește. Cel ce crede în Mine, faptele pe care Eu le fac și acela le va face și mai mari decât acestea va face”, ca voi să vă miraţi.

Pentru aceea acest sfânt a făcut minuni mai multe la număr, dintre care noi am adunat în prezentul cuvânt atâtea încât rugăciunile lui să trezească spre înțelegere mintea noastră cea somnoroasă, spre lauda vrednicului de laudă și preacinstitului și vestitului acestuia părinte, spre slujirea celor ce ne-au mișcat la scrierea acestei laude spre folosul ascultătorilor înțelepți și al bărbaților virtuoși. Dar socotesc că este drept să tratez mai întâi pe scurt despre patria, părinții, nașterea sfântă, despre harul dumnezeiesc și dreptatea cea mai presus de fire din prima copilărie, pentru ca scrierea noastră să aibă un rezultat și mai pe scurt, și mai deplin.

Patria acestui între sfinți părinte a fost Patara Lichiei, eparhia și mitropolia Bisericii Mirelor, pe care a și cinstit-o după puțină vreme, prin faptul că a fost întâistător în scaunul arhieresc, ca făclia în sfeșnic, luminând cetatea și pe locuitorii ei. Părinții lui, numiți Epifanie și Nonna, de credință ortodocși, bogați în avuții, dar și mai bogați în virtute, dar fiind săraci, prin faptul că nu aveau copii din pricina nerodirii Nonnei.

Dar prin multe rugăciuni și lacrimi și binefaceri și slujbe, ca odinioară Sarra și Rebeca, Anna și Elisabeta, a dezlegat Dumnezeu sterpiciunea Nonnei și zămislește și naște pe acest nou Samuil, Nicolae, care născându-se, pentru două ore a stat drept, până ce moașa luând pruncul, l-a plecat în ligheanul de baie după obicei, poate și pentru faptul că avea să propovăduiască drept cuvântul adevărului și să caute cele de sus, a însemnat încă de prunc ceea ce avea să fie. Aceasta a arătat-o, bucurându-se, și unchiul lui, Nicolae, arhimandritul și ctitorul sfântului Sion din țară. Dar sugând așa cum se cuvine unui prunc, nu a supt lapte deloc din sânul stâng ca și de aici să arate cele slăvite ale stării de-a dreapta lui Hristos. Iar miercurea și vinerea sugea o singură dată, către seară.

Când a ajuns la vârsta învățăturii, ca băiat, este dat dascălului de sfinții lui părinți și de către arhimandritul de care am vorbit, unchiul lui, Nicolae. Dar fiindcă toate ale lui erau pline de har dumnezeiesc și drepte, și învățătura sfintelor cuvinte i-a fost dată lui de Dumnezeu grabnic și deplin.

Minunea întâi. Odată, când sfântul copil se ducea la școală, o femeie, și ea pe nume Nonna, care avea un picior pe jumătate uscat, se întâlnește cu acest copil Nicolae și îl roagă fierbinte să facă rugăciune, ca să se vindece piciorul ei uscat. Plecându-se copilul la insistențele și rugămintea femeii, pecetluiește cu semnul crucii piciorul și, chemând numele lui Hristos, vindecă patima. Iar femeia, bucurându-se, se duce la ale sale pe ambele picioare, vestind minunea și slăvind pe Dumnezeu și lăudând pe copilul Nicolae.

Dar fiindcă și-a însușit deplin învățăturile, și încă și mai mult a strălucit prin virtuți, este dat înapoi lui Dumnezeu, Cel ce l-a dat pe el, și este adus în Biserică arhiereului de unchiul lui de care am vorbit și de părinții lui și este făcut după vrednicie diacon al înfricoșătoarelor și sfintelor Taine ale lui Hristos. La nouăsprezece ani este făcut preot al Sfintei Biserici Sion și liturghisitor împreună cu unchiul lui cu vrednicie, de către care este tuns monah cel ce și mai înainte de monah era monah și este arătat în chip cuvenit lucrător a toată virtutea.

Dar când a venit sfârșitul părinților lui și au ajuns deja la apusul vieții, casa lor și multa lor bogăție împreună cu toate sufletele a fost lăsată în mâinile fiului lor iubit, Nicolae, și nicidecum n-au greșit ținta, căci s-a arătat plăcut al lui Dumnezeu și purtător de grijă dumnezeiesc al bogăției împreună cu sufletele celor ce l-au născut. Căci s-a făcut împrumutător al lui Dumnezeu prin săraci și a împărțit cu îmbelșugare averea părintească pe aceia împăcându-i cu Dumnezeu, iar el îngrijindu-se de viața cea netulburată și liniștită.

Pentru aceea, păşind adesea în marele atelier al milosteniei, s-a vestit despre el o asemenea istorisire vrednică de laudă că cineva dintre cei bogați și de neam nobil, ajungând la cea mai de pe urmă sărăcie și având trei cuviincioase fiice și neputând să le unească pe ele cu unire de nuntă legiuită și nimeni voind a le lua pe ele în căsătorie, vai împuținării sufletului, se gândea să le dea pe ele în atelierul desfrânării, pentru ca și ele și el și cei din jurul lui să-și procure de acolo hrana necesară. I se arătă lui Nicolae învoirea cea rea a bărbatului și, luând în sân o legătură cu mult aur, se duce noaptea la casa bărbatului împuținat la suflet și, pătrunzând înăuntru printr-o fereastră, a fugit de parcă furase ceva și nu dăduse. Iar omul dimineața, găsind aurul, i se părea adevărul închipuire. Cunoscând că aurul pe care-l ținea în mâini este de la dumnezeiasca purtare de grijă, s-a uimit, ocărându-și propria lui împuținare de suflet, osândește păcatul, nu știa cine este dătătorul de zestre, dar L-a slăvit pe Dumnezeu cu lacrimi și a unit cu nuntă legiuită pe cea dintâi dintre fiice, ca unul căruia îi era destulă zestrea aurului.

Dar dumnezeiescul slujitor Nicolae, văzând râvna bărbatului cu privire la fiica lui, dă zestrea și celei de-a doua fiice și luând de asemenea un talant de aur, ca și mai înainte vine noaptea, după obicei, la locul lui și strecurând aurul înăuntru ca mai înainte, temându-se, fuge în graba picioarelor. Iar omul iarăși găsind dimineața aurul și neștiind cine este binefăcătorul, mulțumește lui Dumnezeu și stăruia să-l cunoască pe dătătorul de zestre și zicea: „Arată-mi-l mie, Stăpâne, arată-mi-l pe imitatorul Tău și binefăcătorul meu, pe cel ce nu numai că ne-a izbăvit din noroiul păcatului, ci ne-a dăruit nouă bogăție din belșug. Apoi și pe a doua dintre fiice, înzestrând-o, a căsătorit-o și a dobândit bune nădejdi și pentru a treia. Pentru aceea nu a fost înșelat în nădejdea lui. Şi iarăși omul lui Dumnezeu, fără să ia cu nimic mai puțin aur decât mai înainte, venind iarăși noaptea târziu la fereastra aceea și aruncând aurul înlăuntru, s-a grăbit să fugă ca un fur. Dar fiindcă omul a stat de veghe, ca nu cumva să-i scape a treia oară vânatul, numai cât a simțit zgomotul căderii aurului, a sărit în picioare și în grabă mare îl ajunge pe sfântul și, recunoscându-l pe el, îi cade la picioare plângând și mulțumindu-i și zicându-i lui că: „Prin tine, omule al lui Dumnezeu, m-a scos pe mine Domnul cu toată casa mea din moartea păcatului și din cea mai de pe urmă sărăcie și din viața cea mai de necinste”. Ci zăcând jos și strigând mulțumesc, reținându-l sfântul îl ridică de la pământ și îl învață să aducă mulțumire lui Dumnezeu, dar îl ceartă pe el: „Cât timp trăiesc eu, zice, nimănui să nu trâmbițezi faptul acesta”. Și acestea zicându-le, l-a slobozit cu pace.

Dar fiind foamete mare și fiind zdrobit de lipsa pâinii, cum spune David, trudea poporul lui Dumnezeu, topit fiind de foame. Iar omul lui Dumnezeu, Nicolae, nu îi era lui cu putință să hrănească cu pâine mulțimile, a vândut boii și toate dobitoacele curate. Jertfindu-le pe acestea și fierbându-le, a hrănit poporul, nu numai pe cei ce veneau la el, ci făcea aceasta cutreierând tot ținutul Lichiei. Și făcea aceasta nu o dată sau de două ori, ci pe tot timpul foametei, hrănind mulțime multă de popor. Căci așa a știut dumnezeiescul Nicolae să-și adune în cer comoara bogăției părintești și a lui, pe aceia împăcându-i cu Dumnezeu, iar pe sine dezlegându-se de legăturile grijilor celor pământești. Astfel, risipind comoara cea stricăcioasă, ca să devină sărac pentru Hristos, dorind ceea ce este bineplăcut lui Dumnezeu, s-a îmbogățit cu comoară devenind mare neguțător, și a vândut prin săraci cele ce avea de la părinți și propriile lucruri și a cumpărat mărgăritarul cel de mult preț și comoara aceea ascunsă în pământ, potrivit dumnezeiescului cuvânt (Mt. 13:44), a înmulțit-o foarte.

Este un sat în eparhia Lichiei, numit al Plakomitelor, din care au venit la sfântul cei aleși dintre locuitori, povestind despre înrâurirea unui demon spurcat că: „Este în ținutul nostru un chiparos foarte mare care se și numește sfânt, din pricina mărimii, pe care iubindu-l un demon rău, s-a sălășluit în el de la care vine și multă vătămare oamenilor și dobitoacelor în fiecare zi și nimeni nu mai îndrăznește să se apropie de locul acela. Și odată cineva, îndrăznind să taie chiparosul acela, a fost omorât de demon prin propria lui secure. Și acum te rugăm pe tine, robule al lui Dumnezeu, să ne ajuți pe noi cei ce ne primejduim cumplit”.

Plecându-se sfântul la rugămintea poporului călătorește împreună cu ei, ajunge la locul acela și se minunează și el de înălțimea copacului. Plecând genunchii și rugându-se din destul și ridicându-se, îndeamnă poporul să taie copacul, dar fiindcă nimeni nu îndrăznea, a luat el însuși securea și lovind de șapte ori, copacul s-a înclinat să cadă. Dar, prin lucrarea demonului care sălășluia în el, s-a silit spre pierderea poporului și părăsind partea de jos înspre care trebuia să cadă s-a avântat să cadă în partea de sus unde era poporul. Dar sfântul, făcând semnul crucii și chemând numele lui Hristos și lovindu-l cu securea cu amândouă mâinile, l-a aruncat în partea de jos. Şi se tânguia demonul: „Vai mie, zicea, omule, de ce odihnă îndelungată m-ai lipsit și nu știu acum unde mă voi duce să mă odihnesc!” Și sfântul: „Să te certe pe tine Domnul![1]”, zicea, „ca să nu mai îndrăznești vreodată să locuiești în ținutul Lichiei”.

Și așa, după ce demonul acela a fost alungat, a trimis sfântul pe toți tâmplarii din întregul ținut care și mirându-se de mărimea copacului și nefiind în stare să-l despice, au mai fost trimiși și alți cinci tâmplari din regiunea Karavioton. Folosindu-se de multe instrumente și de multă trudă l-au despicat, căci avea grosimea de trei coți și jumătate iar lungimea de patruzeci de coți, iar mulțimea scândurilor a fost dusă în sfânta mănăstire Sion a măritului, de care am vorbit, și cel ce până atunci era spurcat din pricina demonului, devine sfânt, din pricina sfântului Nicolae.

Iar fiindcă această minune s-a răspândit peste tot, au venit la sfântul și locuitorii satului Arabandeon plângându-se și ei de altă înrâurire a demonului, zicând că: „Având un izvor de apă pentru odihna noastră și a dobitoacelor noastre, un demon rău a pus stăpânire pe el. Căci o femeie, scoțând apă din el, s-a înecat și a rămas de atunci apa foarte murdară, încât nu este cu putință nici să se apropie cineva sau să bea din el. Și ne rugăm ție, robule al lui Dumnezeu, nu ne trece cu vederea pe noi, cei primejduiți. Iar marele Nicolae a zis către ei: „Dacă voi veți crede drept lui Hristos, El Însuși prin mine, păcătosul, vă va curăți vouă izvorul și îl va sfinți și vi-l va dărui vouă”. Iar ei au zis: „Și lui Hristos credem, robule al Lui și pe tine, slujitorul Lui te rugăm”. Atunci a venit el însuși împreună cu ei în satul lor, unde, săvârșind jertfa cea fără de sânge și învățând și catehizând poporul, l-a împărtășit cu Sfintele Taine. Și apoi așa, cu mulțime de popor împreună, vine la izvor și poruncește poporului să strige „Doamne miluiește”, iar el însuși plecându-și genunchii, s-a rugat timp de două ore cu tărie. Apoi ridicându-se, poruncește să se facă liniște și el a prins a rosti, zicând: „Hristos, Dumnezeul meu, Cel ce a izgonit legiunea de demoni și pe tine acum prin mine te ceartă, duhule necurate[2], să pleci din izvorul acesta al robilor Lui, încât nici în izvorul, nici în satul lor să nu te mai sălășluiești vreodată”. Și în auzul tuturor a răspuns duhul, zicând: „Vai, ce tiranie, cum din vechiul meu culcuș sunt scos afară cumplit” și, lăsând în urmă un fum urât mirositor, a plecat în grabă. Iar sfântul tulburând și sfințind apa și bând din ea el cel dintâi a dat și poporului care a dat slavă lui Dumnezeu și laudă robului Lui Nicolae.

Un bărbat venind, a căzut înaintea sfântului și se mărturisea cu lacrimi, rugându-l să fie învrednicit de iertare și zicând: „Fiind eu în regiunea numită Kabalia din satul Akraso, am auzit mulți oameni spunând: „Să mergem la Sfântul Nicolae în sfântul Sion și să-l rugăm pe el ca, milostivindu-se, să ne miluiască pe noi toți”. Dar eu, sfinte al lui Dumnezeu, necrezând, luam în râs numele tău și ziceam: „Cine este acela sfântul Nicolae pe care îl numiți robul lui Dumnezeu și vă înșelați în privința lui?”

Pentru această necredință și învârtoșare a inimii mele, în noaptea aceea am văzut un râu mlăștinos, în care, fiind scufundat, ziceam: „Miluiește-mă, Doamne!” și din înecarea aceasta, și din mlaștină scoate-mă. Și am auzit un glas care-mi zicea: „Robul lui Dumnezeu Nicolae, venind te va scoate pe tine din primejdie”. Și îndată a venit la mine un bărbat cu trăsăturile tale și, ținându-mi mâna, m-a scos din mlaștina aceea și din râul acela cumplit și a zis către mine: „Fiule, nu fi necredincios, ci măcar de acum înainte fii credincios”[3]. Pentru aceea și eu acum, crezând că ești robul lui Dumnezeu, am venit la tine și cer iertare. Iar el, compătimindu-l și învățându-l și rugându-se pentru el, l-a slobozit cu pace.

Apoi au venit la acest dumnezeiesc părinte unii clerici și, căzând la picioarele lui, ziceau că: „Este un munte la noi, numit Cezar, în care avem, știm din auzite, un izvor ascuns, de multe generații, al cărui loc nu îl cunoaște însă nimeni din neamul nostru de acum. Și înduplecă-te să vii, robule al lui Dumnezeu, până în muntele acela și credem că nu va tăinui Dumnezeu de tine apa aceea ascunsă”.

Iar sfântul, luând cinstitul lemn al crucii și sfânta Evanghelie, făcând procesiune cu clericii și cu poporul, ajunge la munte, și plecându-și genunchiul, se ruga cu tărie. Și amintind de multe istorisiri ale dumnezeieștilor minuni din vechime și cum în pustie din stâncă a izvorât apă adăpând poporul însetat, se ruga fierbinte lui Dumnezeu să-i descopere lui izvorul ascuns. Și i s-a descoperit că în locul în care a plecat genunchiul, acolo va fi și izvorul de apă. Ridicându-se de la rugăciune și pecetluind locul cu sfânta cruce și luând o săpăligă a săpat puțin. Și apoi îndemnând pe un cleric să mai sape un cot și jumătate și îndată izvorul arată bogăție de apă limpede, din care sfântul și mulțimea poporului îndestulându-se, au dat slavă lui Dumnezeu, Cel ce îi slăvește astfel pe robii Săi.

Țara Lichiei, fiind odată lipsită complet de grâu, iată cinci corăbii din cetatea Alexandriei ancorează în portul Andriaki, la care venind și marele Nicolae cere să cumpere. Și corăbierii i-au spus: „Împărătesc este grâul și nu puteți cumpăra”. Iar Sfântul: „Dați-ne nouă până la o sută de măsuri din fiecare corabie, zice, și dacă vă va lipsi ceva din cantitate, eu răspund înaintea celor ce vor primi grâul și pe voi vă voi face fără grijă”. Crezând bărbații sfântului, i-au dat lui cinci sute de măsuri pe care împărțindu-le poporului de binecuvântare timp de doi ani, a ajuns fiecăruia și pentru hrană, și pentru semințe. Iar corăbierii, păziți fiind cu dreptate, au ajuns în împărăteasa cetăților și, ducând grâul cu măsură, au aflat cantitatea fără lipsă, așa cum o aveau din Alexandria. Și mirându-se foarte, nu au putut ascunde minunea, ci și cei ce au primit grâul și toți auzind, s-au mirat și au dat slavă lui Dumnezeu și slujitorului Lui, Nicolae.

Artemida, o femeie spurcată păgână, la elini zeificată, prin puterea lui Hristos, sfântul a alungat-o din eparhia Lichiei, iar ea a pregătit untdelemn vrăjit, numit mediacon[4], și, fățărind chipul unei femei creștine, l-au dat pe mare unor corăbieri într-un ulcior și zicea: „rogu-vă pe voi, o, bărbaților, duceți-mi mie untdelemnul acesta în sfânta biserică a Mitropoliei Lichiei pentru candelele din biserică și pomeniți-mă pe mine acolo până ce voi avea timp și eu să mă duc acolo pentru rugăciune și închinare”.

Amăgiți fiind bărbații de cuvintele înșelătoare ale ticăloasei, au luat ulciorul ei drăcesc și, ca pe ceva bun, l-au adus la biserică, prin care nenorocita se sârguia să ardă și cetatea, și mitropolia. Iar sfântul ieșind întru întâmpinarea corăbierilor pe mare ca într-o bărcuță, zice către ei: „Ulciorul pe care vi l-a dat vouă rătăcita Artemida aruncați-l în mare, ca să aflați vicleșugul lui”. Iar ei, făcând ce li s-a poruncit, s-a împânzit cam cincisprezece stadii în mare spurcatul acela untdelemn vrăjit, iar apele s-au aprins cu fum și multă duhoare. Iar bărbații, ancorând în portul Andriaki, au povestit minunea în tot ținutul și s-au mirat toți de străina minune.

Un oarecare Antonie, fiind orb de trei ani, slujitorul lui Dumnezeu, Nicolae l-a făcut să vadă limpede. Căci rugându-se și ungând ochii orbului cu ulei din candela de la icoana lui Hristos, zice către el: „Cred în Hristos Dumnezeul meu, că mâine vei vedea limpede lucrările lui Dumnezeu” și a fost așa. Și văzând, s-a dus slăvindu-L pe Dumnezeu și pe robul Lui Nicolae.

Un alt bărbat, zvârcolindu-se din pricina intestinelor lui de patru luni și neputând deloc să se împărtășească de somn sau de hrană, tăvălindu-se pe pământ și topit fiind de durere, a venit la sfântul și, căzând la el, l-a trimis sănătos pe om rugându-se pentru el și chemând Numele cel bun al lui Hristos.

În fața Bisericii Sfântului Sion, era un munte pietros și, adunând sfântul tăietori în piatră, au tăiat pietrele, făcând locul larg. Și odată, având dreptul a pleca departe pentru o treabă, zice fraților: „Să dăm drumul tăietorilor până ce mă voi întoarce și eu”. Dar un frate, pe nume Artemas a zis: „dar nu putem și noi să conducem lucrarea și pe tăietori?” „Nu, zice sfântul, căci mie mi-a dat Dumnezeu puterea asupra acestor pietre, nu și vouă”. Și slobozind pe tăietori a pornit în călătoria ce-i ședea înainte. Iar fratele acela de care am vorbit, Artemas, împotriva voii sfântului, a trimis înapoi după tăietori a început lucrarea. Dar voind să rostogolească o piatră, aceasta a rămas nemișcată, şi adunându-se bărbați în număr de 75, nici așa nu au putut întoarce nici măcar una dintre pietrele acelea. Și minunându-se ziceau: „Bine a zis părintele că numai lui i-a fost dată de la Dumnezeu puterea peste aceste pietre”. Când a venit Sfântul Nicolae, numai cu 12 frați a întors pietrele acolo unde au vrut și ziceau: „Dacă pietrele ascultă de el, ce oare poate să nu asculte de el?

A fost odată dorința acestui mare părinte să plece la Ierusalim pentru rugăciune și închinare. Și dorința s-a pus în lucrare. Pornind corabia, un demon rău încearcă să scufunde în mare pe sfântul și corabia cu tot poporul. Pentru aceea, tăind pânzele și cârmele și aducând asupră-le furtună nu întâmplătoare, cât pe ce să naufragieze corabia. Iar sfântul, nefiindu-i necunoscute înrâurirea și pizma lui satana, îl doboară pe el cu rugăciunea și prin chemarea numelui lui Hristos și, făcându-se liniște adâncă, au plutit mai departe, bucurându-se. Dar nici așa nu a răbdat să se liniștească exarhul răutății. Căci un marinar urcându-se pe catargul corabiei pentru o treabă, l-a prăbușit de sus în mijlocul corabiei și a rămas mort. Dar și pe acesta înviindu-l sfântul iarăși, prin rugăciune, a căzut vrăjmașul din sfaturile lui.

Iar sfântul, ajungând în Palestina, pe mulți i-a vindecat de felurite boli cu rugăciunea și prin chemarea preasfântului nume al lui Hristos și mare era între oameni și înfricoșător demonilor numele lui Nicolae.

Apoi ajungând și la Sfântul Mormânt al lui Hristos, închinându-se și rugându-se, ajunge seara târziu și la Sfânta Golgotă, dorind închinarea la Cinstita Cruce. Dar fiindcă se închiseseră porțile din pricina nopții, i s-au deschis lui singure prin rugăciune. Și închinându-se și acolo și bucurându-se a ieșit de acolo. Dar cutreierând în tot locul cel sfânt până la Iordan, timp de opt zile întregi și întâlnindu-se și vorbind cu sfinții părinți, un înger al Domnului apărându-i, îl îndeamnă să se întoarcă degrabă în patria lui. Aceasta s-a întâmplat, ca să ia cârma Bisericii lui Dumnezeu și să fie arătat păstor al sfintei turme a lui Hristos.

Atunci, plecând din Ierusalim, cum i s-a și poruncit, iarăși vrăjmașul a încercat să-l întristeze pe sfântul, împietrind pe corăbieri ca nu în Mirele Lichiei, ci în altă țară să-l exileze pe dreptul. Dar nemitarnica dreptate, nerăbdând aceasta, schimbă plutirea cea ușoară în plutire grea și vântul lin în suflare de vifor. Pentru aceea, deznădăjduind și de viața lor, din pricina înălțimii valurilor, se osândeau pe ei înșiși, condamnând păcatul lor și stăruiau jalnic pe lângă sfântul și se tăvăleau la sfintele lui picioare. „Dă-ne iertare, robule al lui Dumnezeu, ca să nu pierim cumplit. Și tu însuți ancorează corabia acolo unde voiești”. Deci ce a făcut așadar sufletul acela compătimitor și drept? Nu s-a lepădat de rugăciunea lor, nu a ținut minte răul, ci îi învrednicește de iertare pe rugători și schimbă corabia spre liniște adâncă, prin chemarea lui Hristos, și îndreaptă corabia spre portul Andriaki, în care și coborând, vine în mănăstirea lui, în Sfântul Sion, bucurându-se. Și venirea lui, plină de minuni, i-a umplut pe mulți de multă bucurie.

Apoi s-a văduvit mitropolia Mirelor și se cerea unul vrednic de tron. Se făcu aşadar adunare de episcopi și clerul cel mai ales. Apoi fiindcă nimeni nu îl cunoștea pe cel vrednic de tron, au făcut cu toţii rugăciune și i se descoperă unuia dintre clericii evlavioși că: „Cel care dis-de-dimineață va veni primul la Sfânta Biserică, pe nume Nicolae, acesta este vrednic de tron”. Şi clericul aștepta dis-de-dimineață la ușile bisericii, ca nu cumva să i se ascundă vânatul, amestecându-se în mulțime. Dar dumnezeiescul Nicolae, mișcat fiind de Duhul Sfânt, foarte de dimineață vine la biserică. Iar clericul acela, luându-l cu blândețe, îl întreabă: „De unde ești, fiule, și care este numele tău?” Iar el: „Nicolae mă numesc, stăpâne, om păcătos și rob al sfinției tale”. Atunci clericul a cunoscut și din cugetul smerit, și de la nume că l-a aflat pe cel așteptat, pe care îl aduce cu multă bucurie episcopilor.

Iar aceia se sârguiau să-l aducă pe tron bucurându-se, iar el se gândea cum să scape din mâinile lor, ca unul care se socotea nevrednic de o asemenea cinste. Dar fiindcă trebuia să biruiască hotărârea dumnezeiască, și deja biruise și ca făclia în sfeșnic este adus pe tron de episcopi canonic, de unde pe mulți i-a luminat cu făclia Duhului și prin semnele care urmau[5], după cuvântul dumnezeiesc, pe mulți, acest al treisprezecelea apostol i-a schimbat de la necredință la credință și, revărsând izvoare de minuni, pe mulți i-a vindecat din felurite boli.

Apoi mărturisind cu îndrăznire dreapta credință public și scuipând pe dogmele împăraților nelegiuiți, este închis în temniță, întru care rău pătimind multe, înseta să rodească și moartea pentru Hristos și să bea și el paharul Aceluia[6]. Dar Hristos nu a suferit să se întâmple aceasta, ca să nu piară turma fiindcă s-a primejduit păstorul. După ce împărații cei nelegiuiți Dioclețian și Maximian au fost predați unei morți vrednice de ei și după ce au fost duși în soborul diavolesc tovarăș lor, a înălțat Domnul fruntea ortodoxiei pentru poporul Său, pe Constantin cel Mare, prin care toți creștinii fiind sloboziți, a fost eliberat împreună cu ei și marele Nicolae „mucenic cu voia”[7] și încununat fără sânge arătându-se turmei și tronului lui ca un dar preaînalt dăruit de Dumnezeu.

Dar fiindcă mândria păgânească și urâtă lui Dumnezeu a căzut și s-a proclamat dogma iubitoare de Hristos de către Împăratul cel iubitor de Hristos, ca să se nimicească templele idolilor și să se zidească biserici ortodoxe, atunci și dumnezeiescul Nicolae, înflăcărat de râvnă dumnezeiască, curățește cetatea lui de toată nebunia idolească și ca un ostaș înarmat cu toate armele Duhului, a ieșit spre dărâmarea întăriturilor templelor idolești, pe care distrugându-le din temelii, a pus biruință împotriva demonilor.

Iar fiindcă templul spurcatei Artemida le depășea în înălțime și mărime pe toate, împodobit cu multe ornamente și plin fiind de oracole fantasmagorice, spre înșelarea oamenilor și sălaș mult iubit multor demoni, acest mare conducător de oști, Nicolae, fiind întărit cu armele Duhului, se întrarmează împotriva templului. Și s-a făcut atâta adunare de popor, încât nu numai că nu a rămas piatră pe piatră, ci au fost scoase și temeliile din fundații, ca să nu se lase în ele vreo rădăcină poporului înșelat. În timp ce fugeau demonii, s-au auzit glasuri, ca unii care erau cumplit tiranisiți și dezrădăcinați din locurile lor. Iar căpetenia demonilor cel din altar, pătimind cumplit mai mult decât ceilalți, îl amenință pe sfântul, ca la vreme potrivită să-l vatăme foarte tare, ca să se adeverească cuvântul că nu poate oala de lut să se întovărășească cu căldarea, iar pentru sfântul, strategia lui împotriva demonilor a avut sfârșit bun.

Apoi fiindcă erezia ariană și fără de Dumnezeu lupta pretutindeni împotriva ortodoxiei, la porunca împărătească a celui între sfinți Constantin cel Mare, se adună sinod ecumenic la care vine și marele Nicolae, împodobit ca un leu și crezător dreptății, a tăiat dogmele nebuniei lui Arie „ca pânza țesătorului”[8] și propovăduiește sinodal pe Fiul de o ființă cu Tatăl și, aruncând anatema asupra lui Arie și nebuniile lui, ca un strălucit erou se întoarce la turma lui.

Și iarăși, odată, cetatea lui fiind apăsată de foamete, sfântul vine umblând pe mare, și ca într-o vedenie de noapte[9], pune trei pungi cu aur în mâinile corăbierului care dormea și îl îndeamnă să vină în Lichia și să vândă grânele. Iar acela trezindu-se și aflând în mâna lui pungile cu aur nu în închipuire, ci în realitate, în mare grabă vine în portul Andriaki, vânzând grâul și povestind minunea, procurându-și sieși câștig și izbăvire poporului de foamete.

Dar nu mă voi lenevi să adun în această scriere, în acest lanț al minunilor, pe scurt și prin cuvinte simple, o minune foarte mare vestită și răspândită despre cei trei comandanți de oaste. În marea Frigie, poporul numit al taifalonilor, răzvrătindu-se împotriva împărătesei cetăților, s-a pornit cu atac la luptă. Însă trimite Constantin cel Mare la acest popor trei generali, numiți Nepotian, Urson și Erpulion, care, trecând prin Mira Lichiei, s-au întâlnit cu sfântul, au înțeles sfințenia lui și dumnezeiasca lui îndrăznire prin care a izbăvit trei bărbați de la nedreaptă moarte și a zădărnicit pe ighemonul Eusthatie. Au văzut acestea generalii, și-au luat drept merinde de la sfântul rugăciuni și binecuvântări și ajungînd la neamul acela împreună cu armatele lor, schimbă în dragoste lupta și se întorc în cetatea împărătească, fiind primiți cu dărnicie de împăratul și de Sfatul lui.

Dar nu a trecut mult și iată că sunt pizmuiți bărbații aceia, învinuiți la Avlavie eparhul, care, fiind orbit de daruri, nenorocitul, îl convinge pe împăratul că generalii au făcut rea înțelegere cu neamul taifalonilor împotriva stăpânirii lui. Şi fiindcă potrivit lui Pavel vorbele rele strică obiceiurile bune[10] și împăratul a crezut. Deci sunt întemnițați generalii, la porunca împăratului, care, dând crezare eparhului, poruncește ca, după puțin timp, să fie uciși. Aşadar fiind arătată generalilor sentința de moarte, au început a plânge și a-și smulge părul și a striga la Dumnezeu, ca unii care nu au făcut nimic împotriva împăratului. Și-au adus aminte însă cum dumnezeiescul Nicolae a izbăvit de la moarte nedreaptă pe cei trei bărbați și „Dumnezeul aceluia”, ziceau, „cum ai izbăvit pe aceia prin el, binevoiește ca și noi să fim izbăviți”, și „Sfinte Nicolae”, ziceau, „vino și ne izbăvește și pe noi din nedreaptă moarte precum ai izbăvit oarecând pe cei trei bărbați înaintea ochilor noștri”. În acea noapte, acest deopotrivă cu îngerii, Sfântul Nicolae, luând harul agerimii îngerești, și umplându-se de Duhul Sfânt, înălțându-se de la pământ, îi apare împăratului care dormea și zice către el: „Scoală degrab și slobozește-i pe cei trei generali, ca pe unii care n-au făcut nimic vrednic de moarte, ci, fiind învinuiți în chip mincinos și ponegriți la tine prin Avlavie eparhul. Iar dacă nu mă vei asculta, voi aduce asupra ta război în Durrahios și voi da trupul tău ospăț fiarelor”. Împăratul, trezindu-se înfricoșat din somn, vede stându-i înainte sfântul. „Dar tu cine ești, zice, care intri noaptea în palatul meu și mă ameninți astfel”? Iar el: „Nicolae, păcătosul, episcopul mitropoliei Lichiei”. Și acestea zicându-le, se duce la Avlavie eparhul și pe acela amenințându-l în chip asemănător, se întoarce la mitropolia lui.

Împăratul trimite după eparh, mustră vicleșugul răutății lui și îl amenință pe el, ca pe un amăgitor și înșelător. Dar dumnezeiasca mânie a luat-o înaintea celei împărătești și a murit nenorocitul în chip rușinos. Apoi, trimițând după generali în închisoare, îi interoga ca pe niște vrăjitori, de la care chipurile ar fi fost visurile. Dar, când împăratul, întrebând, a adus numele lui Nicolae, au zis bărbații: „Sfinte Nicolae, ajută-ne nouă”. Iar când Împăratul a întrebat cu față blândă și cu glas domol, cine este acest Nicolae, i-au explicat în amănunt bărbații cele despre el și că este episcopul Mirelor Lichiei. Și Împăratul: „Nu eu”, zice, „ci sfântul acela v-a dat vouă viața. Tăiați-vă părul și duceți-vă repede și mărturisiți aceluia darul vieții voastre”. Și acestea zicând, le-a dat o Evanghelie de aur și un veșmânt de aur și trei sfeșnice aurite: „Duceți acestea”, zicând, „sfântului pentru biserica lui și spuneți-i lui: Am făcut precum ai poruncit și să nu ne mai ameninți, ci mai degrabă roagă-te pentru noi”. Iar bărbații, în multă grabă s-au dus la sfântul și cuvintele împăratului și darurile ducându-le, i-au povestit cele întâmplate lor și i-au mărturisit lui mulțumirile datorate. Și învățați fiind de el cele cuvenite și ducând rugămințile împăratului, bucurându-se, au venit iarăși la împăratul, aducând rugăciuni și mulțumiri de la Sfântul Nicolae. Căci așa știe Domnul să slăvească pe cei ce Îl slăvesc.

Unii corăbieri, primejduindu-se pe mare odată cumplit de furtună și de val și deznădăjduindu-se, au strigat „Doamne miluiește” și „Sfinte Nicolae, vino” și îndată Sfântul le-a apărut lor. „M-ați chemat, zice, și iată-mă și îndrăzniți”. Și în văzul tuturor a ținut cârma corabiei, cârmuind-o și potolind valul mare cu rugăciunea, s-a făcut nevăzut de la ei. Când, prin blândețea vântului, uscatul i-a primit pe ei, îl căutau pe cârmaci, pe care, ajungându-l în Biserică printre popor, de cum l-au văzut, l-au recunoscut ca fiind cel din corabie și toți alergând, au căzut la picioarele lui și l-au mărit, mărturisindu-l ca izbăvitor al lor în fața a tot poporul. Iar el, cu ochi înțelegători văzându-i pe ei împovărați de păcate, îi îndeamnă pe ei: „Fiii mei, nu faceți rele, ca nu cumva să prindă vreodată răul. Căci templu al lui Dumnezeu sunteți[11], cum învață Pavel, și dacă cineva strică templul lui Dumnezeu și Dumnezeu îl va strica pe el[12]. Dacă, așadar, veți păzi sfințenia trupului, veți avea ajutor nebiruit pe Dumnezeu”. Și acestea zicând, i-a slobozit cu pace.

După ce a făcut el multe izvoare de minuni și după ce a devenit plin de zile și după ce a hrănit și adăpat poporul ales[13] cu pâinea ortodoxiei și cu multe șuvoaie de minuni și ajungând la adânci bătrânețe, fiindcă nu este om care să trăiască și să nu vadă moartea, trebuia ca și el să slujească legii obștești a firii măcar că mai presus de fire a avut isprăvile. Căreia i-a și slujit ca un cinstit cu moarte cinstită, despre care nu vreau să spun multe lucruri, ci că s-a adăugat și el părinților lui și ajutătorilor lui, corurilor arhierești și păstorești ale lui Hristos, văzând nemijlocit întreit sfânta lumină a nedespărțitei Treimi, lăsând în urmă plânsul orfăniei poporului păstorit de el și mormântul lui – izvor de tămăduiri.

Iar noi ne îndreptăm spre celelalte izvorâri de minuni ale lui, ca de acolo să-i adăpăm pe cei ce însetează de ascultarea lor. Și atâta vom adăpa, cât rugăciunile lui ne vor izvorî harul. Dar că vom povesti minunile lui pe scurt, nimeni să nu se mire. Căci strădania mea este ca prin puține cuvinte să prezint firea minunii. Căci a spune două sau trei minuni cu împletire de multe cuvinte, dar a lăsa deoparte mulțimea celorlalte, nu mi se pare mică pagubă. Pentru aceea voi purcede și la celelalte minuni ale dreptului.

Odată, a fost un incendiu cumplit în împărăteasa cetăților, încât paguba a fost nu numai asupra caselor și avuțiilor, ci și foarte mulți dintre oameni au ars. Un bărbat dintre cei bogați, care obișnuia să-l prăznuiască pe Sfântul Nicolae, nimic altceva nu i-a mai rămas din foc pentru viața lui, decât cerceii de aur pe care obișnuia să îi poarte soția lui. Dar a crezut de cuviință bărbatul să-i dea și pe aceștia la sărbătoarea sfântului Nicolae, ca să nu rămână nepărtaș acesteia. Și trimițând cerceii prin femeia lui la unul din prietenii lui la Eptaskalo găsește în pridvorul bisericii sfântului Acachie pe dumnezeiescul Nicolae, sub chipul unui monah cuvios, care i-a dat femeii 24 de monede de aur, zicându-i: „Du-te, o, femeie, luând și cerceii tăi, și săvârșind sărbătoarea voastră vino în fiecare an în acest loc și eu îți voi da ție 24 de monede de aur”. Iar femeia, venind la bărbatul ei și dându-i monedele și povestindu-i negrăita minune, s-a minunat și el și toți cei care au auzit. Și săvârșind sărbătoarea cu strălucire au dat slavă lui Dumnezeu și slujitorului lui Nicolae. Iar viața lui s-a mărit îndoit. Dar lua de la sfântul în acel loc și cele 24 de monede în fiecare an.

Un altul, care locuia în aceeași cetate împărătească, din pântecele mamei lui având scobitura genunchilor picioarelor lipită de coapse și venind odată târându-se în Biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, numită a lui Arvichie, primește milostenie de la un iubitor de Hristos un obol. Și dând obolul unui vânzător de lumânări, primește în schimb o lumânare de un obol. Și târându-se iarăși, o aduce în Biserica Sfântului Nicolae la sărbătoarea lui și se ruga de oameni să-i înfigă cineva lumânarea în fața sfântului, dar nimeni nu-l auzea, din pricina ieftinătății lumânării și pentru faptul că erau deja aprinse multe lumânări în fața sfântului. Pentru aceea nu numai că nimeni nu-i lua lumânarea, ci unii chiar loveau piciorul celui ce zăcea la pământ. Și cu adevărat, „o, străină minune”! Căci în timp ce zăcea pe jos, și având o mână întinsă cu lumânarea, se desprinde scobitura genunchiului de coapsă și se întinde unul dintre picioarele lui. Și ridicându-se, a stat drept într-un picior și a înfipt singur lumânarea înaintea sfântului. Iar poporul, urmând să cânte privegherea, striga: „Doamne miluiește”. Iar cel ce zăcuse, cântând împreună cu ei, zicea: „Da, sfinte al lui Dumnezeu, Nicolae, miluindu-mă, slobozește-mi și celălalt picior”. Apoi, desprinzându-se cu trosnituri și celălalt printr-o putere nevăzută, stând în două picioare, s-a arătat umblând. Și toți au adus laudă lui Dumnezeu, cinstindu-l și pe slujitorul Lui, Nicolae.

Afară de târgurile din împărăteasa cetăților, într-un loc nelocuit era o casă de rugăciune a sfântului Nicolae, în care locuia un monah, care cerșea în unele locuri cele pentru hrana lui și pentru luminarea bisericii. Și odată, îndeletnicindu-se el cu această slujire, un păstor de turme rău i-a furat cele ale chiliei monahului și toate cele din biserică. Venind monahul și văzând pustiirea care s-a făcut de la furt, se certa cu sfântul cu multă mânie și urgie, dar și lovindu-l pe el, amenințând multe că și a doua zi are să-l bată, dacă nu ajută în problema lui. „Eu”, zice, „mă ostenesc foarte umblând încoace și încolo pentru mine și pentru tine, și tu, o, bătrâne, stai aici leneș și oricine vrea, intră și face ce voiește și pleacă? De le-ai fi păzit măcar pe ale mele, iar cât despre ale tale, te privește”. Acestea le spunea și din multă deznădejde a adormit.

Iar cel ce a furat s-a umflat în noaptea aceea din cap până în picioare, că puțin a lipsit să nu i se dezrădăcineze și unghiile și pântecele să i se crape. În multă confuzie fiind și multă îngrijorare, apărându-i sfântul, zice către el: „De te-ai fi săturat, o, nenorocitule, să furi ale mele, dar pentru ce ai luat și pe cele ale monahului și acela acum ca un băietan bate căruntețile mele și încă mă amenință să mă mai bată”? Iar acela: „Sfinte al lui Dumnezeu, dau îndărăt toate, numai miluiește-mă” și se duce la locul în care a ascuns cele furate și le aduce pe toate în biserica Sfântului. Iar el, rugându-se, l-a slobozit din boală pe cel chinuit, și învățându-l să nu mai fure, a plecat de la el. Iar monahul, trezindu-se și găsind toate lucrurile fără nici o lipsă, mulțumește sfântului, rămânând la el și slujindu-i cu credință.

În timpul împărăției lui Leon, împăratul nostru iubitor de Hristos, au venit soli ai agarenilor la el, împreună cu care trimite și el soli pe unii dintre mai marii lui, pentru eliberarea prizonierilor. Și într-un loc în Seleucia, stând la prânz, poruncește întâi-stătătorul să cinstească întru solirea Sfântului Nicolae. Aceasta auzind-o cel ales dintre saracini, s-a ridicat și a zis: „Da, vă rog, cinstiți întru solirea marelui sfânt acesta”. Dar când dregătorii au întrebat: „De unde cunoști tu pe sfântul nostru, saracin fiind”?

Iar acela scoate îndată din sân o icoană de aur a Sfântului Nicolae și povestește despre el o minune nemaiauzită. Eu, zice, fiind negustor, călătoream adeseori cu creștinii, de la care am și auzit numele deseori chemat al sfântului Nicolae. Și eu odată, după ce am călătorit dincolo de India, cale de trei luni, m-am întors la ale mele. M-a prins o noapte adâncă și iarna. Așadar, rătăcesc calea și m-am văzut purtat pe înălțimi și prin locuri greu de străbătut, împreună cu slujitorii mei și cămilele mele. Pe care conducându-le eu, călare fiind pe cal, am fost aruncat de el într-o prăpastie, întru care, deznădăjduindu-mă de viață, am strigat cu mare glas: „Sfinte Nicolae, pe care îl cheamă creștinii, ajută-ne nouă”[14].

Și îndată, nu știu cum, ne-am aflat într-un sat la miezul nopții salvați pe sus douăsprezece mile, cât am măsurat dimineața, negăsind nici urmă de om sau de animal decât numai calul de care am fost aruncat în spate. Și eu de atunci am devenit credincios, agonisindu-mi și icoana sfântului Nicolae, talisman păzitor, pe care o și sărut cu credință, precum vedeți. Și acestea auzindu-le Romeii și saracinii, s-au mirat și au dat slavă lui Dumnezeu, iar pe Sfântul Nicolae, lăudându-l, l-au preamărit.

În părțile de pe țărmul eparhiei Lichiei, își avea locuința un bărbat care prăznuia an de an sărbătoarea Sfântului Nicolae. Și odată, pe când prăznuia el și mulțime de popor era adunată în biserică, împreună cu aceștia era și Vasile, fiul celui ce făcea praznicul, săvârșind slavoslovia de priveghere lui Dumnezeu și slujitorului Lui, Nicolae. Și deodată nor de agareni fără Dumnezeu împresoară biserica și mulțime de popor, împreună cu Vasile au fost duși robi în insula Creta. Și pe toți cei din legături i-a condamnat la muncă, iar pe Vasile, ca unul care era nobil, conducătorul luându-l, l-a pus să slujească copiilor lui la masa lui. Iar părinții lui Vasile, schimbând în plâns sărbătoarea, se tânguiau foarte. Dar după ce a trecut un an, și venind din nou sărbătoarea, spune bărbatul femeii: „Nici pe noi”, zicea, „nici pe fiul nostru nu-l folosește plânsul nostru, măcar să nu rămânem nepărtași sărbătorii sfântului Nicolae. Aşadar bărbatul o convinse pe femeie și pregătind cele necesare sărbătorii, se adunară oaspeții la ospăț, ca de obicei, și prietenii îi mângâiau cu privire la fiul lor. Și deodată au început să latre câinii foarte tare. Pentru aceea, stingând repede orice torță, toți tăceau cu frică, temându-se iarăși de un atac al agarenilor, și se tulburau foarte. Iar tatăl, ascuns în dosul zidului, pândea încet, căutând să afle pricina pentru care lătrau câinii. Și iată, îl vede pe Vasile stând uimit în mijlocul curții, încins cu haine de agareni, și ținând în mână o cupă plină cu vin și zice tatăl: „Fiule Vasile, tu ești sau vreo nălucă mă înșeală?” Iar fiul zice: „Nu bănui vreo nălucire, tată, ci eu sunt, fiul tău, Vasile”. Pe când se îmbrățișau ei, iată și mama și prietenii cu multe făclii îl înconjoară pe fiul și întrebau să afle pricina venirii lui străine. Și fiul zise: „În seara asta”, zice, „pe când umpleam paharul cu vin la cină, ca să-l dau stăpânului, nu știu cum am fost răpit pe sus până aici, precum vedeți. Dar mie mi se părea că stau pe pământ, până ce tata m-a strigat, dar îl vedeam stând cu mine pe ocrotitorul nostru, dumnezeiescul Nicolae. Iar mama, luându-l în brațe, zicea plângând. „Eu, fiule, te țin acum în mâinile mle prin ocrotitorul nostru Nicolae, pe care te credeam ucis de mâini spurcate și ucigașe. Dar când s-a făcut dimineață, s-au adunat toți de prin împrejurimi laolaltă și pentru această mare minune toți L-au slăvit pe Dumnezeu împreună cu slujitorul Lui, dumnezeiescul Nicolae.

Dar fiindcă pretutindeni, în toată cetatea și tot ținutul, alerga faima cu privire la izvorârile de mir de la mormântul Sfântului Nicolae și la izvorul minunilor, mulți doreau să vadă mormântul acela dumnezeiesc și să se împărtășească de mir. Și unii bărbați evlavioși dintr-o țară îndepărtată, cuprinsi de dumnezeiască dragoste, au pornit cu corabia, ca să se împărtășească de mir și să se sfințească. Dar acel demon alungat din altarul Artemidei, despre care am vorbit mai înainte că amenința să-l vatăme pe sfântul acesta, iată că încearcă să ardă și să distrugă mormântul cu moaștele și cu mirul care izvora de acolo. Și apropiindu-se de bărbații de care am vorbit, insista cu fierbințeală sub chipul unei femei evlavioase și zicea: „De vreme ce nu este potrivit unei femei să călătorească pe mare împreună cu voi, și să se închine la mormântul Sfântului Nicolae, vă cer vouă ca măcar vasul acesta cu untdelemn al meu să-l luați cu voi și, ducându-l la sfântul, să aprindeți candela lui, ungând cu el și mormântul”. Se încrezură ei multei rugăminți a demonului și luară cu ei ulciorul acela drăcesc ca pe ceva bun. Și plutind pe mare o zi și o noapte, li se arată lor sfântul în vedenie de noapte, zicându-le: „Ulciorul acela cu untdelemn pe care îl duceți cu voi, aruncați-l în mare”. Ceea ce au și făcut îndată dimineața. Și iată, o flacără mare cu duhoare de fum a țâșnit din apă și marea bolborosind cu zgomote clocotitoare, puțin a lipsit să nu scufunde corabia, dar dumnezeiescul cârmaci Nicolae nu a îngăduit să se întâmple una ca asta. Iar bărbații, izbăviți, și-au împlinit dorința desfătându-se de sfântul mormânt și de mir și de sfințire, și, povestind și străina minune, s-au întors, cu bucurie în țara lor.

Odată, cineva pe nume Ioan, având multă credință în Sfântul Nicolae din tinerețe, s-a pornit odată să plutească pe marea numită Ionică, și corabia căzând într-un mare val, a naufragiat. Și toți au căzut în mare și Ioan a căzut și el împreună cu ei neputând să spună nimic mai mult decât „Sfinte Nicolae, ajută-mă”. Și cum povestește însuși Ioan: „Am văzut pe Sfântul Nicolae umblând pe mare și venind la mine, desfăcându-și felonul și acoperindu-mă și umblând pe mare, m-a adus pe uscat și pe mulți i-a adus în uimire această minune.

Un preot ieșit din Mitilene avea în obicei ca în fiecare an să se ducă în Mira la sărbătoarea sfântului și să se închine la sfânta raclă și să ia din mirul care izvora de la ea. Și odată când arabii au căzut asupra insulei, au robit mult popor și pe preotul de care am vorbit în insula Creta. Au împărțit barbarii în trei pe prizonieri. Și pe unii i-au condamnat la muncă, pe alții i-au închis în închisori, iar pe alții îi ucideau cu sabia, între care era și preotul acesta.

Sunt tăiați mulți din popor, și deznădăjduiește preotul de viața lui, din pricina strâmtorării timpului și se roagă sfântului Nicolae cu privire la viața veșnică. Iar acela s-a arătat șezând de-a dreapta lui și îi poruncea să nu se teamă, ci să aibă curaj. Iar barbarul i-a poruncit să plece grumazul, iar el a plecat grumazul, dar își ațintea ochii la sfântul. Și iarăși sfântul i-a zis să îndrăznească și să nu se teamă de nimic. Iar barbarul, dând o lovitură potrivită grumazului preotului, i-a sărit departe sabia din mână. Bănuind barbarul că lucrul este vreo vrăjitorie, preotul voia să i-l arate pe sfântul cu degetul. Dar acela nu avea ochi vrednici să îl vadă pe sfântul, așa că preotul zice barbarului: „Sfântul Nicolae pe mine m-a izbăvit de sabie”. Și l-a crezut pe el, fiindcă știa din auzite numele Sfântului Nicolae. Pentru aceea pe preot și pe alți patru bărbați, i-a eliberat pentru numele Sfântului Nicolae, pe care, scoțându-i, i-a trimis în țara lor, prin care s-a și vestit limpede minunea aceasta.

A făcut vâlvă o minune străină cu privire la un anume Petru scolasticul, care excelând în treburile împărătești, adeseori a făgăduit lui Dumnezeu să fugă de deșertăciunea vieții și să vină în Roma și să se facă monah în Biserica Sfântului Apostol Petru. Dar își amâna împlinirea făgăduințelor de la o vreme la alta, ținut fiind de bogăție și de slavă. Și odată, trimis fiind de împăratul Constantin cel Mare cu multă armată în Siria la război, este prins și întemnițat în castrul numit Samara, și legat cu lanțuri de fier. Își vine atunci în simțiri din păcatele sale, aducându-și aminte de făgăduințele făcute lui Dumnezeu și de amânarea cu privire la fuga din lume. Apoi amintindu-și și de mulțimea de minuni a Sfântului Nicolae, îl rugă pe el cu multe lacrimi, iar Sfântul adeseori arătându-i-se lui, îi zicea că: „În diferite rânduri L-am rugat pe Stăpânul, dar nu m-a ascultat cu nimic. Și pricina, pe cât pare, este că de multe ori I-ai făgăduit Lui să te lepezi de lume, dar nu te-ai ținut de cuvânt”. Iar acela a zis: „Așa este, sfinte al lui Dumnezeu, ci acum, dacă voi afla milă și voi fi eliberat din legăturile acestea, nici nu mă mai duc să-mi văd casa, ci voi lepăda lumea în Biserica unde am făgăduit”. Și Sfântul: „Tu păzește-mi mie aceste făgăduințe, iar eu voi lua cu mine pe unul din marii ajutători și, rugându-ne pentru tine, vom dobândi împlinire cererii”. Și cel legat: „Și cine are mai mare îndrăznire decât tine la Domnul, încât să ai nevoie de un ajutător”? Și Sfântul: „Simeon, zice, de Dumnezeu primitorul, care stă înaintea tronului stăpânesc”. Acestea spunându-le și ducându-se iarăși, vine după ceva timp la el, împreună cu marele Simeon, care ținea un toiag de aur în mână, un efod și o mitră și era încins cu patrafir și zice celui în legături: „Vei păzi făgăduințele pe care le-ai făcut lui Dumnezeu și caldului tău mijlocitor, Sfântul Nicolae, cu privire la lepădarea lumii?” Și cel legat: „Da, sfinte al lui Dumnezeu, zicea, dacă voi fi dezlegat din legăturile acestea, nu voi mai dori lumea, nici nu mă voi mai duce să-mi văd casa, ci mă voi duce să-mi împlinesc făgăduințele grabnic”. Și zice către el dreptul Simeon: „Fiindcă făgăduiești să-ți împlinești făgăduințele și să devii monah, sârguiește-te ca de acum să dobândești viață virtuoasă”. Și cel legat, răspunzând a zis: „Da, stăpâne, numai să mi se dea mie slobozire din închisoarea aceasta și din lanțurile acestea. Și tinzându-și dreptul toiagul lui de aur, legăturile de fier s-au dezlegat ca ceara de la fața focului[15]. Și: „Ieși, zice, fără împiedicare, fiindcă nimeni nu te poate reține”. Și îndată s-a aflat în afara zidurilor, împreună cu acești mari sfinți. Și părându-i-se că vede vedenie, a cunoscut că într-adevăr Dumnezeu prin sfinții aceștia l-a scos pe el din mâinile ucigașilor.

Și a plecat dreptul Simeon, iar dumnezeiescul Nicolae a călătorit cu el până în Romania și de acolo l-a dus la Roma și îi vestește părintelui mai dinainte venirea bărbatului: „Petru, zice, cel de la cancelarie va veni la tine, izbăvit fiind din robie, și tunde-l pe el monah”, ceea ce a și făcut părintele, când a venit bărbatul. Care s-a arătat foarte încercat între monahi. Și povestind străina minune el însuși, L-a slăvit pe Dumnezeu și pururea l-a preamărit pe dumnezeiescul Lui slujitor Nicolae, împreună cu dreptul Simeon.

Un anume Dimitrie, având multă credință față de sfântul, cumpărând lumânări și untdelemn și unele lucruri, s-a pornit din cetatea împărătească pentru a se duce, ca de obicei, la sărbătoarea sfântului. Și ajungând în părțile Traciei și fiind aproape de castrul Athuros, s-a stârnit o furtună puternică și a distrus corabia. Și toți împreună cu Dimitrie s-au scufundat în mare și, mai mult decât toți, Dimitrie striga: „Sfinte Nicolae, ajută-mă!” Și astfel strigând a fost ridicat în sus și a fost pus în Biserica Sfântului Nicolae, ușile fiind încuiate, strigând și acolo aceleași cuvinte.

S-au mirat vecinii neștiind ce s-a întâmplat. Dar deschizând încuietorile ușilor și intrând înlăuntru văd în mijlocul bisericii pe un om stând și strigând: „Sfinte Nicolae, ajută-mă”. Căci i se părea că încă este acolo unde a fost aruncat în mare. Dar întrebat de popor și venindu-și în sine, a povestit minunea. Dar și cei ce plutiseră împreună cu el, izbăviți fiind și ei cu cercetarea Sfântului, toți au adus laudă Celui ce face minuni și semne străine prin slujitorul Lui și Sfântul Nicolae.

Dar fiind izvor de minuni, Sfântul Nicolae și unui anume Simeon Decapolitul, bărbat virtuos, i-a salvat ucenicul dintr-un naufragiu cumplit, pe nume Nicolae, care a și povestit despre această minune că: „Pe când pluteam eu cu unii corăbieri spre părțile Katavolou, la porunca lui Simeon, starețul meu, pentru o treabă oarecare, navigam noi, veselindu-ne foarte. Și dintr-odată cade peste noi o furtună, ploaie năprasnică și întuneric adânc și val și tulburare mare, încât nu doar pânzele, ci și însăși cârma a pierdut-o cârmaciul și prora toată a căzut și toți strigau „Doamne miluiește” și „Sfinte Nicolae, vino!” Și acestea povestindu-le monahul ucenic, Nicolae, zicea că: „Dar l-am văzut eu pe Sfântul Nicolae, umblând pe mare ca pe uscat și venind la corabie, cu glas bucuros și vesel îi spune cârmaciului: «Ridică-te, frate, și fără frică fă-ți treaba ta, căci cu voi sunt eu, pe care voi îl numiți Nicolae cel din Mirele Lichiei». Și zicând aceasta, nu l-am mai văzut, dar s-a făcut îndată liniște mare. Iar noi cei ce ne deznădăjduisem de viață, stând înainte, am slăvit pe Dumnezeu și l-am lăudat pe Sfântul Nicolae”.

A fost și un alt tânăr, și acela pe nume Nicolae, care dintr-o înrâurire demonică zăcea de șase luni, cuprins fiind de arșiță, și tălpile picioarelor încetaseră complet să mai umble. Dar când a venit sărbătoarea Sfântului Nicolae, a cumpărat o lumânare săracă după putere și sprijinindu-se într-un baston, se îndrepta silindu-se spre Biserica Sfântului Nicolae. Cu care întâlnindu-se sfântul sub chipul unui bărbat cuvios, îi zice lui: „Dacă vrei să te faci sănătos, urmează-mă”. Și l-a urmat pe el până la porțile din față ale bisericii și acolo a dispărut din ochii lui. Iar cel slăbănogit îl recunoaște pe sfântul din icoană, că el este cel care l-a întâlnit și care i-a zis: „urmează mie, dacă vrei să fii sănătos”. Și ținând icoana sfântă cere împlinirea făgăduinței. Și luând una din crucile de la icoană, îndată s-a slobozit de demonul cel rău și necurat. Și destinzându-se nervii întregului trup, s-a făcut sănătos omul, potrivit cu făgăduința sfântului. Pentru aceea, toți cei adunați la sărbătoare, văzând această minune, au mărit pe Dumnezeu și pe sfântul.

Credință fierbinte dătătoare de sănătate o dobândise față de sfântul și un anume Leon, care avea toate mădularele trupului slăbănogite, neavând nici mâini care să poată ține, nici picioare care să poată să umble, vine în Biserica Sfântului Nicolae în mare grabă și, aruncându-se înaintea sfintei lui icoane și rugându-se fierbinte, adoarme. Și îl vede pe marele făcător de minuni, Nicolae, lovind cu mâna mădularele lui imobile și zicându-i lui: „Scoală, omule, și umblă drept, slăvindu-L pe Dumnezeu, Cel ce dă vindecări oamenilor bolnavi”. Și cu acest glas trezindu-se, era drept și, umblând pe picioarele lui, s-a dus la casa lui, bucurându-se și slăvindu-l pe Dumnezeu și preamărind pururea pe binefăcătorul și doctorul lui făcător de minuni, Nicolae.

Dar a venit la noi cuvântul povestindu-ne o minune mai nouă a sfântului Nicolae. Căci un saracin egiptean, pescuind într-o corabie ușoară, cum avea obiceiul, cade asupra lui suflare de vifor cu multă tărie și, ducându-l pe el în largul mării, se deznădăjduia de viața lui. Și pierzând cârma corabiei, a căzut cu fața în jos în mijlocul ei, strigând și zicând: „Sfinte Nicolae, pe care îl cheamă în ajutor creștinii, dacă vei veni și mă vei izbăvi din nevoia aceasta, mă voi lepăda de religia saracinilor și mă voi face creștin”. A zis acestea și, amețit fiind din pricina întreitului val, zăcea pe fundul corabiei ca un mort. Și am văzut, zice, un bărbat cuvios că zicea către mine: „Și dacă vei fi izbăvit din prezentul pericol te faci creștin?” Și am zis eu: „Da, doamne, numai miluiește-mă”. Și după ce am făgăduit eu acestea, a apucat cârma sfântul și nu s-a oprit din cârmuit până ce nu m-a izbăvit în castrul Attaleei. Și predat fiind uscatului, se minunau toți și mă numeau corăbierul solitar. Și întrebându-mă multe oamenii, i-am întrebat și eu dacă se află acolo o biserică a Sfântului Nicolae. Și mă duseră la biserica pe care o căutam și am văzut acolo chipul celui ce mă izbăvise într-o sfântă icoană și l-am recunoscut și m-am închinat lui și am mărturisit harul Sfântului Nicolae care a venit la mine.

Acestea le-a povestit saracinul oarecând. Iar cei din castru mărturisesc și ei împreună cu el minunea și că bărbatul s-a botezat și a devenit creștin și a luat o femeie creștină după lege și a făcut copii și a devenit înstărit. Și copii lui până acum păstrează numele părintelui lor, numindu-se fii ai corăbierului solitar. Și pe Sfântul Nicolae îl prăznuiesc an de an și, aflând ei minunea care s-a întâmplat cu părintele lor, o cinstesc, spre slava lui Dumnezeu și lauda dumnezeiescului și de Dumnezeu purtătorului părintelui nostru Nicolae.

Într-una din mănăstirile din cetatea împărătească a Sfântului Nicolae unii oameni publici aroganți și mândri foarte, asupreau pe stareț și pe toți frații pentru o pricină oarecare. Și toți frații îl rugau cu smerenie pe sfântul să rezolve necazul. Dar unul dintre frați rău pătimind la cap mai mult decât toți, lovește în sfânta icoană pe sfântul cu prăjina pentru candele și îndată au țâșnit șuvoi izvoare de sângiuri, inundând restul icoanei cu sânge și atunci cutremur, nu întâmplător, l-a cuprins pe cel ce a lovit și pe toți laolaltă. Iar sfântul, înroșit de sânge, s-a arătat împăratului în noaptea aceea: „Vezi, împărate, zice, vezi cele ce se fac în zilele împărăției tale? Și vezi că nici ție nu-ți va fi bine, dacă nu vei îndrepta greșeala ta, că relele neorânduieli ale slujitorilor tăi asupra ta vor cădea”. Iar împăratul, de multa frică, nici nu mai putea să întrebe cine era cel ce i se arătase. Iar sfântul de la sine însuși i-a arătat și numele și mănăstirea. „Eu sunt Nicolae, cel din Mănăstirea Molyvotou”. Și acestea zicând, a plecat de la împăratul. Și împăratul, cu frică mare, vine la mănăstire în care vede și icoana însângerată a sfântului și rugându-l mult pe sfântul, cerea iertare, dând mănăstirii înscrisuri împărătești și îngrijindu-se de frați împreună cu starețul lor, s-a întors înspăimântat. Și de atunci împăratul arăta multă bunăvoință mănăstirii pentru această minune.

Cu adevărat drepții vor fi vii în veac și la Domnul este răsplata lor și purtarea de grijă de la Cel preaînalt[16], după pilda de la Înțelepciune. Dar eu, sfinte ierarh al lui Dumnezeu și mare făcătorule de minuni, Nicolae, selectând acestea puține din izvorul dumnezeiesc al multelor tale minuni, le-am adunat pe scurt, ca unul care nici nu am putut să găsesc mai multe și să scot din izvorul de care am vorbit, nici nu am fost în stare să vorbesc despre ele într-un mod mai strălucit și mai plăcut. Dar tu, ca un părinte cu adevărat iubitor de fii și bun primește fapta mea, ca pe cel mai bun dar, chiar dacă tu nu ai nevoie de ea. Căci știm că nu ai nevoie de nimic de la noi, bogat fiind și având drept sălaș Împărăția cerurilor. Pentru aceea, primind voia noastră cea bună, minunează-te că, deși tu nu ai nevoie, noi am preferat să-ți aducem ție, după putere, cele ale sărăciei noastre, o, preasfinte.

Și ce nu am putea face, dacă tu însuți ai avea nevoie, iar noi am fi bogați? Căci subiectul laudelor tale „poartă biruința în tot cuvântul”. Dar de multe ori dorul atrage să tinzi la cele ce sunt neajunse. Ceea ce și eu, crezând, îndrăznesc să adaug ție măritului puține laude la sfârșitul cuvântului. Căci îmbogățindu-te în harul Mângâietorului, ai lucrat pururea lucrările bucuriei. Pentru aceea și tu însuți te-ai bucurat dumnezeiește și cei care au văzut cinstitul tău chip. Fiindcă ai în mod propriu cele spre bucurie, nimic nu ne împiedică să te salutăm pe tine, măritul, și să încheiem astfel cuvântul.

Bucură-te, părinte Nicolae, ca un apărător al Treimii, ajutor al ortodocșilor și amuțitor al necredincioșilor.

Bucură-te, părinte Nicolae, ca unul care ai iubit pe Hristos și ai fost iubit de el și care ai păzit cu adevărat sfintele Lui porunci.

Bucură-te, părinte Nicolae, că venind Hristos cu Tatăl și cu Duhul, sălaș la tine Și-a făcut prin păzirea poruncilor, precum a făgăduit.

Bucură-te, părinte Nicolae, că Dumnezeu sălășluindu-Se întru tine și umblând, a lucrat prin tine minuni mari și semne mai presus de om.

Bucură-te, părinte Nicolae, ca unul care și tu însuți ai lucrat faptele lui Hristos și ca un credincios slujitor al Lui ai strălucit în lume cu minunile.

Bucură-te, părinte Nicolae, cel deopotrivă cu îngerii, de un cort cu drepții și părtaș mucenicilor.

Bucură-te, părinte Nicolae, ca cel de un chip cu apostolii, ca ucenic al harului și ca mare ajutător al celor necăjiți.

Bucură-te, părinte Nicolae, ca bărbat cu adevărat fericit că „nu ai umblat în sfatul necredincioșilor”, ci și pe necredincioși întorcându-i la dreapta credință i-ai luminat.

Bucură-te, părinte Nicolae, că în calea păcătoșilor n-ai stătut, ci și pe păcătoși la pocăință întorcându-i, i-ai adus la Dumnezeu.

Bucură-te, părinte Nicolae, că pe scaunul hulitorilor n-ai șezut, ci pe tronul sfințeniei așezându-te, pe mulți dintre hulitori i-ai ridicat de pe tronuri și i-ai arătat îmbunătățiți.

Bucură-te, părinte Nicolae, că la legea Domnului cugetând ziua și noaptea, ca un pom răsădit la izvoarele apelor te-ai arătat, prin care crescând te-ai lățit, te-ai mărit, rodind rodul nestricăciunii Mântuitorului Dumnezeu.

Bucură-te, părinte Nicolae, lucrătorule neadormit al Atotlucrătorului, că primind lucrările dumnezeiescului har și luând jugul virtuților și plugul arăturii celei cerești, ai semănat cu îmbelșugare cuvântul harului, dar nu ai dormitat ca cel viclean să semene neghinele amarnicelor erezii în brazdele semănate de Dumnezeu, ai rodit grâul ortodoxiei până la treizeci și șaizeci și o sută.

Bucură-te, părinte Nicolae, că întrarmându-te ca un viteaz ostaș cu armele Duhului, șirurile ereticilor și nebuniile celor fără de Dumnezeu le-ai răsturnat.

Bucură-te, părinte Nicolae, ca un doctor care are cutia plină cu leacuri dumnezeiești pentru felurite patimi și boli.

Bucură-te, părinte Nicolae, ca un cârmaci bun care prin Zefirul treimic și dumnezeieștii marinari și pânzele duhovnicești prin care ai salvat pe cei mai mulți călători care se primejduiau pe mare și cârmuind cu pricepere corabia care este Biserica, i-ai adus la limanurile atotliniștite și dumnezeiești, păzindu-i nevătămați de potopul necredinței. Pe întunecatul corb împreună cu hrana de hoit a nebuniei ariene, l-ai scos afară și primind, prin dumnezeiescul porumbel al Duhului Sfânt, ramura de măslin, ai uscat patimile și vlăstarii gândurilor nefolositoare și ai sădit pe Hristos via în inima ta, cum trebuia, și te-ai îmbătat din grăsimea vinului Lui, după dumnezeiescul cuvânt.

Bucură-te, părinte făcătorule de minuni, Nicolae, izvorul minunilor, părintele orfanilor, ocrotitorul văduvelor.

Bucură-te, preafericite părinte, Nicolae, pierzătorul păcatului, dăruirea săracilor și înzestrătorule de taină.

Bucură-te, părinte de trei ori fericite, Nicolae, având dumnezeiască îndrăznire mai mult decât împărații și eparhii și puternicii, certându-i pe ei în vise și vedenii.

Bucură-te, părinte ierarhe Nicolae, ca cela ce ești al treisprezecelea după cei doisprezece apostoli. și urmașul în scaun prin semnele și minunile care urmau.

Bucură-te, de trei ori cuviosule și preacuviosule părinte Nicolae, ca dumnezeiesc ucenic, ca cel mai bun învățător, ca izbăvitor al celor condamnați la moarte pe nedrept pentru daruri și plocoane și ca să spun mai deplin, „bucură-te”.

Bucură-te, dumnezeiescule părinte Nicolae, ucenicule și imitatorule al lui Hristos, de la Care și prin Care luminător mare și înger pământesc te-ai arătat în toată lumea, din care și apunând, ca un părtaș al firii muritoare, ai răsărit iarăși în lumina treimică, rugându-te nemijlocit pentru cei ce te cinstesc pe tine, preacuvioase.

De acolo, așadar, o, părinte al părinților, dumnezeiescule Nicolae, pomenindu-ne și pe noi, roagă-te pentru toți, autori, cititori, ascultători, pomenitori, diaconi, într-un cuvânt, pentru toți și pentru pacea lumii, pentru ca toți laolaltă, dobândind ceva milă de acolo și iertarea datoriilor, ca să fim învredniciți de sfârșit bun și de împărtășirea bunătăților veșnice, cu rugăciunile tale fierbinți, ca să slăvim și noi cu buze nevrednice pe Cel ce te-a slăvit pe Tine, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, într-o dumnezeire, căreia i se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

[1] Zah. 3, 2; Iuda 9.

[2] Vezi Mc. 5, 8; Lc. 8, 30

[3] In. 20, 27.

[4] Al Medeei.

[5] Mc. 16, 20.

[6] Mt. 20, 22; Mc. 10, 38.

[7] Sf. Vasile cel Mare, Encomion la cei 40 de mucenici, PG 31, 508B; Sf. Nil, Scrisori, 3, 71, PG 79, 421BC.

[8] Is. 38, 12.

[9] Fc. 46, 2; Dan. 2, 19; 4, 13.

[10] 1 Cor. 15, 33.

[11] 1 Cor. 3, 16.

[12] 1 Cor. 3, 17.

[13] Tit. 2, 14.

[14] Fapte 16, 9.

[15] Ps. 67, 3; Mih. 1, 4.

[16] Înțel. Sol. 5, 15.