[Omul abstract]

E în ideea de cultură un înţeles de dresaj, de cultivare. Ceva artificial, realizat prin raţionalism. Cineva a spus: cultura e o prietenie cu ideile. Definiţia aceasta e diletantă. S-ar putea mai curând spune: Cultura e o formă a tiraniei ideilor. Dresajul cultural creează o anumită patologie. Ea se manifestă printr-o înclinare bolnăvicioasă, de nebiruit, pentru abstracţiune. Omul se creează pe sine după o imagine simplistă. Se ajunge astfel la o adevărată sterilizare a omului, o sărăcire, o abstractizare a lui. Cineva a spus: cultura e o amiciţie cu ideile. Noi spunem că e mai curând o sclavie sub idei, o formă a tiraniei ideilor. O înclinare de neînfrânt spre abstracţie: ea merge până la o adevărată abstragere, abstractizare a omului, a omenirii.

La început, această abstractizare a născut individualismul sub forma aristocratismului. Greşeală a umaniştilor din veacul al XVI-lea şi a preţioşilor din veacul al XVII-lea. (Un exemplu, limba franceză, care şi-a pierdut verdeaţa şi acel natural care s-a păstrat în alte limbi.) Individualismul a făcut cel mai mare rău însuşi spiritului (minţii) individualiştilor. El i-a sterilizat. S-a transformat cunoştinţa vie în biblioteci şi frumuseţea în muzee. Omul a fost despărţit de opera sa. Nu a mai contemplat-o decât în nişte oglinzi deformante. Ideea aduce claritatea limitării. Această boală a abstractismului e de origine grecească. Ea vine de la filosofi. Filosofia, acest protestantism, această erezie a elinismului, concretizată în spiritul dialectic.

Logica dialectică este tipul însuşi al sofisticii pentru că, nemulţumită de a recunoaşte adevăratele contrarietăţi care există între lucruri, ea preschimbă această contrarietate în contradicţie şi o erijează în absolut înlăuntrul gândirii. Şi gândirea se află astfel părăsită fluctuaţiunilor obiectelor (lucrurilor). Eu nu mai am dreptul să zic: contradicţia nu există, sau – ceea ce e totuna – nu trebuie să existe, trebuie depăşită. Gândirea formală, care se învârteşte în cerc vicios, îţi va arăta formal că nu se poate aceasta „dacă” etc. etc. Deznădejdea îl precipită [pe un astfel de om] într-un partid, fără a fi împins la aceasta de toate puterile duhului, ale minţii şi inimii sale, ci numai pentru a ieşi din sine însuşi. El are nevoie de o grupare pentru a face faţă la un fel de dizolvare pe care o simte în sine şi de toate părţile jur-împrejurul său.
Aşa s-a ajuns de la individualism la colectivism. Se trece astfel de la adoraţia de sine însuşi la adoraţia de gaşcă, bisericuţă, colectiv, după ce a aruncat toate credourile (mărturisirile de credinţă) pentru că a voit să fie un spirit liber, primeşte orbeşte aceasta pentru că voieşte să fie al umanităţii.

E o adeziune care nu a fost prea multă vreme cugetată. Insul se azvârle într-o „massă” urlătoare, mergând spre un viitor problematic. O stare bolnăvicioasă de care omul nu poate fi izbit e urmarea unei injecţiuni, în prea mare doză, de substanţe abstracte. Ajunge asemenea personagiilor din romanele proaste. Le vezi cum vin şi se duc, vorbesc şi gândesc pe jumătate adormite, fără vreo legătură cu conţinutul real al vieţii, alături lui, părând că o slujeşte, dar trăind în himera viziunii de miraj. Nu e bine să te freci cu aceşti molimoşi (intelectualii), aceşti prinşi de frigurile (abstracte) ale acestor spirite care nu mai au corpuri. (Inversul sfinţilor, cărturarii şi fariseii.)

[Cele trei feluri de fameni]

Omul, de vrea sau de nu vrea, e furat de tumultul vieţii. El se mişcă într-o lume de constrângeri şi de robii. Azi se descoperă ca o rotiţă într-o maşină uriaşă. S-ar părea că lui drumul care duce la liberarea mistică îi este zăgăzuit de un ecritou pe care este scris: Interzis.

Sunt trei feluri de fameni, sau feciorelnici, sau, mai bine, trei feluri de desăvârşiţi în devenire, trei chipuri de virtualităţi de Om, care răspund la chemarea Absolutului, la chemarea de taină a Sfântului Adevăr al Vieţii. Cei din naştere, din pântecele maicii, cei ce se descoperă chemaţi din pricina vreunei nenorociri sau năpăstuiri, şi apoi cei ce din râvna lor proprie s-au descoperit pe ei ca râvnitori conştienţi, cu voia lor.
întâiul fel de oameni, acel „neam al Maicii Domnului”, se simt din adâncurile inimii chemaţi. Unul ca acesta suferă de dezacordul fundamental pe care în fiecare clipă îl trăieşte mai puternic, neîmpăcarea dintre el şi mediul în care trăieşte. Un astfel de om nu este un nemulţumit, care de cele mai multe ori e un neadaptabil la sine însuşi şi de aci şi celorlalţi. Dezacordul vine dintr-o armonie interioară, care îl împinge la o depăşire şi împlinire superioară. El constată că viaţa, atât în ceea ce ea îi dă bun cât şi în ceea ce îi dă rău, nu îl împlineşte, nu-l mulţumeşte. Acesta e semnul tuturor adevăratelor depăşiri. în sine e un dezacord profund dureros, care pecetluieşte, în evoluţia omenească, punctul de plecare pentru marele pelerinaj al Vieţii. E viziunea abraamică, Evreul etern în căutarea cea dureroasă a Ţării Făgăduinţei, a Patriei cereşti, Fuga de Lume harică.

Nu trebuie să confundăm această suferinţă cu cea, numai omenească, care rezultă din dezamăgire fie de interese, fie de ordin sentimental. Nu e de ajuns să fii nenorocit, pentru că lucrurile, în această lume, nu merg aşa cum noi o dorim. Această fugă nu este o depăşire, dacă e numai o schimbare de loc. Ca să fie adevărată, trebuie să ne dea putinţa să aflăm, chiar şi în biruinţă şi succes, şi în fericirile pământeşti, gustul de cenuşă, amar, al împăratului Solomon, care a cunoscut strigătul Ecclesiastului. Omul cel adevărat se simte aici oricând un exilat, şi chiar în ceasurile cele mai dulci e mistuit de străpungătoarea nostalgie a unei patrii pierdute. Nenorocirea e a celui care aude în adâncul lui această chemare şi se face că nu o aude.

Sandu Tudor – Ce este omul? , ed. Cristiana 2017, pag. 133 şi 88