Pentru că e vorba de-o persoană, mă voi adresa şi eu de-a dreptul la persoana d-lui critic. Persoana asupra căreia aveţi bunătatea a face aluziuni atât de delicate, domnul meu, a încetat de mult de-a mai fi numai o persoană simplă. Nu mai e muritorul slab, muritorul plin de defecte pământeşti, nelimpezit încă de eterul opiniei publice;- nu! el e personificarea unui principiu, sufletul- nemuritor neapărat- care a dat consistenţă şi conştiinţă naţională maselor şi a făcut din ele o naţiune; mase cari, cu toată nobilimea, cu tot clerul, cu toate averile, începură a nu se mai înţelege pre sine, a nu-şi pricepe fiinţa şi natura ce era comună, şi cari face ca masele să fie, pe neştiute chiar, părţile unui singur întreg. Întru realizarea principiului său, omul ce-l personifica a întrebuinţat mijloace cari în detaliu d-tale nu-ţi plac, pe cari le găseşti, ca tot ce-i omenesc: necomplecte, defectuoase, să zicem chiar rele. Combateţi atunci mijloacele, domnul meu, combateţi-le în defectuozitatea lor, şi nu persoana, individul, principiul său cel bun, cari toate în sine au a face puţin cu vestmântul, defectuos sau ba, cu care o îmbraci. Geniul, în zdreanţă sau în vestminte aurite, tot geniu rămâne; ideea sublimă, espresă chiar într-o limbă, defectuoasă, tot idee sublimă rămâne, şi principiul cel mare şi salutariu acelaşi rămâne, aplicat prin mijloace greşite chiar.

Dacă [cineva] a esagerat în laude asupra unor oameni ce nu mai sunt, cel puţin aceia, mulţi din ei, au fost pionieri perseveranţi ai naţionalităţei şi ai românismului- pionieri, soldaţi gregari, a cărora inimă mare plătea poate mai mult decât mintea lor- e adevărat!- care însă, de nu erau genii, erau cel puţin oameni de-o erudiţiune vastă, aşa precum nu esistă în capetele junilor noştri dandy.

Trebuie cineva să fie mai mult decât clasic pentru de-a pretinde de la acel persecutat, de la autorul condemnat la ardere de viu, ca, părăsit şi scepticizat de dureri, să fie în toate drept, în toate nepărtinitor, ba poate şi filantrop faţă cu inamicii săi de moarte. Cu toate astea, rămânem datori cu răspunsul la întrebarea dacă Şincai, ca un adevărat martir ce-a fost, nu a rămas drept şi nepărtinitor până şi cu inamicii. Şincai, chiar dacă n-ar fi atât de mare cum pretindem noi că este, totuşi el a fost la înălţimea misiunei sale- la o nălţime cronistice absolută; pentru că dacă criticul ce-l califică de mincinos ar fi avut bunăvoinţa de-a cerceta istoria istoriei, atunci ar fi putut băga de samă că procesul întru scrierea istoriei la orice naţiune se începe mai întâi şi constă din cronografie, cu sau fără tendinţă, din culegerea de prin toate părţile a materialului. Dominarea critică asupra acestuia şi câştigarea unui punt de vedere universal din care să judecăm faptele e fapta unor timpi mult mai târzii decât aceia a căror caracteristică şi espresiune a fost Şincai; deşi nu i se poate disputa că chiar în forma sub care apare, în totalul său domină o singură idee, aceea a românismului, care ca asemenea face din opera sa o operă a ştiinţei, în loc de a rămânea numai o culegere nesistemizată de fapte istorice. Dacă acest mod de-a trata istoria e speculativ sau e empiric şi pragmatic, lăsăm la judecata istoricilor noştri competenţi. Ne ţinem de datorinţa noastră a aduce aminte că nu ne simţim îndestul de capabili ca să apărăm, cum se cade, oameni ca Şincai şi ca Pumnul… oameni cari apoi nici nu au nevoie de apărarea noastră sau a altcuiva pentru de a rămânea cum sunt, adică nemuritori şi mari.  

1870