†

TEOFAN,
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOP AL IAŞILOR ŞI
MITROPOLIT AL MOLDOVEI ŞI BUCOVINEI

Iubiţilor preoţi din parohii,
cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi
drept-credinciosului popor al lui Dumnezeu
din Arhiepiscopia Iaşilor:
har, bucurie, iertare şi ajutor de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt

Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt. (Matthei 2:18)

Iubiţi fraţi preoţi,

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos-Domnul,

Ne-a învrednicit Dumnezeu să întâmpinăm şi anul acesta slăvitul Praznic al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. Ca de fiecare dată, sălăşluirea Fiului lui Dumnezeu printre oameni aduce în suflete bucurie, pace şi nădejde. De la copii până la cei în vârstă, cu toţii suntem cuprinşi de taina cea negrăită a Întrupării, încercând a o trăi fiecare după putere: înălţând lui Dumnezeu doxologie în biserici, regăsindu-ne în jurul mesei şi a căldurii căminului, revărsând puţină alinare asupra celor sărmani sau aflaţi în suferinţă, ducând mai departe tradiţia strămoşească a colindatului.

Cu adevărat, contemplăm astăzi „Taina străină şi prea­slăvită: cer fiind peştera, scaun de heruvimi Fecioara, ieslea sălăşluire, întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu”[1]. Dumnezeu S-a coborât printre oameni din multa Sa iubire pentru ei. „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”[2]

Aşadar, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, din dragoste neţărmurită faţă de zidirea Sa, devine om, ia asupra Sa slăbiciunile noastre pentru a ne redeschide calea spre părtăşia cu Dumnezeu, calea spre viaţa veşnică şi nestricăcioasă, pe care o am pierdut-o prin căderea lui Adam. De aici bucuria care a cuprins sufletele celor care au fost martorii Naşterii lui Hristos; de aici bucuria creştinilor de-a lungul veacurilor; de aici şi bucuria noastră, a celor de astăzi.

Dreptmăritori creştini, iubiţi şi iubitori de Hristos,

Născându-Se Hristos, îngerii cerului şi o parte dintre oameni s-au bucurat. Îngerii lăudau pe Dumnezeu, zicând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”[3]. „Ca temelie a păcii şi a bunei voiri între oameni, spune Părintele Dumitru Stăniloae, a fost văzută de îngeri însăşi Naşterea Domnului. Şi mărturia aceasta a îngerilor a fost vestită oamenilor. Căci în noaptea Naşterii s-a văzut oaste mare cerească lăudând pe Dumnezeu, pentru această temelie a păcii între oameni, pusă de Dumnezeu prin Naşterea Fiului Său ca om, ca Frate al oamenilor, ceea ce a întărit frăţia între ei.”[4] Magii cei înţelepţi şi păstorii cei curaţi la suflet s-au alăturat îngerilor şi au trăit ei înşişi bucuria Naşterii lui Hristos.

Cei lipsiţi de înţelepciunea dumnezeiască şi murdari la suflet nu s-au bucurat însă de aceasta. Dimpotrivă, i-au fost chiar vrăjmaşi. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: „Hristos, chiar de la început, a fost întâmpinat de vrăjmăşie şi ispite. Iată că s-a întâmplat aceasta chiar de când era în faşă!”[5]. Aflând de Naşterea lui Mesia, „regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el”[6]. În încercarea de a-L omorî pe Hristos, Irod a poruncit uciderea pruncilor din Betleem. Pentru a scăpa de prigoană, Sfânta Fecioară Maria, bătrânul Iosif şi Pruncul Iisus se refugiază în Egipt, înfruntând greutăţile unei călătorii obositoare şi plină de primejdii.

Bucuria trăirii credinţei şi suferinţa pricinuită de potrivnicii acesteia, mărturisirea adevărului şi lupta împotriva acestuia s-au împletit de-a lungul istoriei Bisericii creştine. Mântuitorul Însuşi i-a prevenit pe ucenicii Săi: „Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi”[7].

Începând cu persecutarea din primele trei veacuri a celor ce credeau în Hristos şi până la cruda prigoană îndreptată, în mod special, împotriva Bisericii Ortodoxe în veacul XX, credinţa creştină s-a confruntat cu o vrăjmăşie continuă.

Din păcate, atitudinea ostilă şi persecuţia împotriva creştinilor continuă şi astăzi, în plin veac XXI. Ne gândim, în primul rând, la fraţii noştri creştini ortodocşi din Siria care au trăit anul acesta, 2013 de la Naşterea lui Hristos, groaza unei prigoane tot atât de sângeroase ca cele de pe vremea lui Diocleţian sau Stalin. În ţara în care, spune Scriptura, pentru prima dată „ucenicii (lui Hristos) s-au numit creştini”[8], în teritorii unde se mai vorbeşte încă limba Mântuitorului, limba aramaică, în acest leagăn al creştinătăţii, sute şi mii de creştini au fost ucişi, multe tinere creştine au fost batjocorite, un arhiereu ortodox şi unul monofizit au fost răpiţi, 46 de biserici şi mănăstiri ortodoxe au fost distruse. Dacă adăugăm la acestea, violenţa similară îndreptată asupra altor creştini din Siria sau asupra celor din Egipt şi alte ţări africane şi asiatice, vedem amploarea furtunii dezlănţuite asupra unei părţi a lumii creştine. Şi aceasta se petrece în anul 2013.

Iubiţi credincioşi,

În viaţa omenirii au fost momente de cer senin şi momente de furtună. Şi precum în trecut aşa şi astăzi, creştinătatea este chemată în orice situaţie să fie în stare de veghe. „Fiţi treji!”, ne spune Scriptura[9]; „Deşteaptă-te, române”, îndeamnă imnul naţional. Starea de veghe, de priveghere şi atitudinea de deşteptare continuă şi curaj mărturisitor definesc viaţa creştinului adevărat. „În lume necazuri veţi avea”,ne avertizează Hristos Domnul. Şi tot El ne spune: „dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”[10]. Domnul Hristos ne face părtaşi acestei biruinţe şi pe noi fraţii Săi, căci Hristos, „făcându-se Frate cu noi, noi toţi devenim fii ai Tatălui ceresc împreună cu El şi fraţi între noi”[11].

Ca fraţi ai lui Hristos şi fii ai Tatălui ceresc avem încredinţarea că Fratele nostru mai mare, Hristos Domnul, iubirea Tatălui şi adumbrirea Duhului Sfânt nu ne vor părăsi. „Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi”[12], zice Domnul. Pentru aceea, în ceas de întristare, sau de prigoană manifestată într-o formă sau alta, să zicem: „Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu (…)? Nădăjduieşte în Dumnezeu (…); mântuirea feţei mele este Dumnezeul meu”[13] sau „Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa?”[14].

Iubiţi fii şi fiice întru Hristos,

Vieţuirea creştină în zilele noastre este pe cât de frumoasă şi dătătoare de bucurie, sens şi lumină, pe atât de dificilă. Este calea străbătută de Hristos de la Cruce la Înviere. Altă cale spre Înviere, adică spre pace şi bucurie în Duhul Sfânt, nu există în afară de răstignire şi trecere prin necazuri, ispite şi adesea persecuţii. De ce aceasta? Ne răspunde Sfântul Ioan Evanghelistul: Hristos „Şi-a pus sufletul Său pentru noi şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi”[15], adică pentru toţi, inclusiv pentru cei ce ne urăsc, ne doresc răul sau ne prigonesc. Aceasta este împlinirea poruncii lui Hristos: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc pe voi”[16]. „Chemând pe toţi – spune Părintele Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul – spre a păzi porunca lui Hristos: «iubiţi pe vrăjmaşii voştri», Biserica se aşază între toate puterile ce se duşmănesc între ele, iar mânia de care sunt pline acele puteri, întâlnind Biserica în calea sa, năvăleşte asupra ei. Biserica însă, înfăptuind lucrul lui Hristos pe pământ, adică mântuirea întregii lumi, conştient ia asupră-şi povara mâniei tuturor, precum şi Hristos a luat asupra Sa păcatele lumii. Şi dacă Hristos, în această lume a păcatului, a fost prigonit şi nevoit să sufere, atunci şi adevărata Biserică a lui Hristos va fi prigonită şi va suferi. Este legea duhovnicească a vieţii în Hristos, despre care a vorbit Însuşi Hristos şi Apostolii; iar dumnezeiescul Pavel a exprimat-o hotărât în astfel de cuvinte: «toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi» (2 Timotei 3, 12). Nici propovăduirea Bisericii, care este acelaşi cuvânt: «iubiţi-vă vrăjmaşii», nu încape în lume, şi de aceea lumea în toate veacurile a prigonit şi va prigoni adevărata Biserică”[17].

Singura atitudine posibilă, aşadar, în viaţa unui creştin şi în Biserica lui Hristos este iubirea care, în jertfa ei, îi cuprinde pe toţi, prieteni şi vrăjmaşi. Cu o condiţie pe care ne-o spune Sfântul Ioan Evanghelistul: „Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul”[18]. A iubi „cu fapta şi cu adevărul” înseamnă: rugăciune neîncetată pentru toţi, în special pentru vrăjmaşi, fapta cea bună pentru cel aflat în nevoie, cunoaşterea şi trăirea adevărului de credinţă, propovăduirea Evangheliei lui Hristos celor care nu-L cunosc îndeajuns sau Îi sunt potrivnici, solidarizarea cu cei care suferă din cauza credinţei lor sau a nedreptăţilor de orice fel.

De aceea, în aceste zile sfinte de prăznuire a Naşterii Domnului, să ne îndreptăm inima în rugăciune către Dumnezeu pentru toţi cei care suferă din cauza credinţei lor în Siria şi în alte zone ale lumii. Din multul sau puţinul nostru material să facem parte celui în suferinţă aflat, mai aproape sau mai departe de noi. Să veghem ca adevărul de credinţă să fie propovăduit cu tărie, ca guvernanţii să cârmuiască treburile ţării inspirându-se din Scriptură, din tradiţiile sănătoase ale înaintaşilor şi din tot ceea ce e autentic românesc, european şi uman. Familia creştină, formată din bărbat, femeie şi pruncii lor, să fie apărată ca bunul cel maide preţ, împreună cu credinţa şi valorile neamului.

Străduindu-ne să împlinim acestea, Hristos „va lua chip în noi”[19] ca altădată trup din pântecele Preasfintei Fecioare Maria. Împlinind, cu ajutorul lui Dumnezeu, cele rânduite de Biserică, ne vom bucura de pacea şi lumina Betleemului, vom înţelege „taina minunată a unui Dumnezeu Care, cu toată mărirea Lui necuprinsă, Se coboară atât de mult, încât Se face purtătorul personal al simţămintelor noastre, al legăturilor noastre cu lumea şi cu semenii noştri, al specificului uman”[20].

Dumnezeu să ne cuprindă pe toţi în mila iubirii, iertării şi binecuvântării Sale pentru a glăsui împreună cu îngerii: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”[21].

Vă îmbrăţişez pe toţi întru lumina şi bucuria Naşterii Domnului, dorindu-vă tuturor zile frumoase de praznic şi un An Nou bineplăcut Domnului cu sănătate în familie şi pace în lume.

† Teofan,

Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

Note bibliografice

[1] Cântarea a IX-a, Utrenia Naşterii Domnului, în Mineiul pe decembrie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 445.
[2] Ioan 3, 16.
[3] Luca 2, 13-14.
[4] „Naşterea Domnului şi valoarea omului”, în Dumitru Stăniloae, Cultură şi duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român (1942-1993). Opere complete 3, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, p. 764.
[5] Scrieri. Partea a treia. Omilii la Matei, traducere, introducere, indici şi note de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 103.
[6] Matei 2, 3.
[7] Ioan 15, 20.
[8] Faptele Apostolilor 11, 26.
[9] 1 Petru 5, 8.
[10] Ioan 16, 33.
[11] Pr. Dumitru Stăniloae, op. cit., pp. 763-764.
[12] Evrei 13, 5.
[13] Psalmi 41, 6-7.
[14] Psalmi 26, 1-2.
[15] 1 Ioan 3, 16.
[16] Matei 5, 44.
[17] Arhim. Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, pp. 128-129.
[18] 1 Ioan 3, 18.
[19] cf. Galateni 4, 19.
[20] Pr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 762.
[21] Luca 2, 14.

†

Prea-iubiţi fraţi întru Hristos!

Pastorala de anul acesta e sunetul de clopot ce vesteşte, o dată cu Naşterea Mîntuitorului, un început al trăirii şi de către noi, românii ortodocşi, a căii vieţii şi pătimirii Domnului. De la raza Tatălui ce vine în lume să smulgă din deznădejde o omenire ostenită şi împovărată de idolatrie, de iubirea de sine a umanismului ateu, la propovăduirea din nou a Fericirilor creştine, care sublimează chipurile suferinţei, de la trezirea puterii pocăinţei, singura care deschide calea Împărăţiei lui Dumnezeu, la încercările prin care toţi cîţi în Hristos s-au botezat sînt chemaţi să treacă spre a urma slavei Lui şi a fi una cu El în veşnicie, în slava negrăită a Tatălui, în lumina cea pururea fiitoare şi în nespusa dulceaţă a iubirii dumnezeieşti, dimpreună cu toţi sfinţii şi îngerii.

Prigonirea de care vorbesc şi Mîntuitorul, şi arhi-episcopul nostru (ἐπίσκοπος – supra-veghetor) sînt prorocite nu spre împuţinarea veseliei duhovniceşti, ci dimpotrivă, spre însufleţirea şi întărirea dragostei de Dumnezeul către Care aleargă inimile noastre în fiecare clipă, şi de Care nu ne poate despărţi nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici căpeteniile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adîncul, nici altă făptură oarecare. De ar fi privit doar la slăbiciunile şi neputinţele omeneşti, la mulţimea păcatelor, de ar fi privit la fricile sau la plăcerile cugetului trupesc, de s-ar fi încrezut în puterile proprii, în tăria credinţei, ascuţimea minţii sau focul iubirii, de şi-ar fi pus nădejdea în orice altceva decît în Dumnezeu, mucenicii n-ar fi îndrăznit să creadă că vor putea birui chinul sau puterea ademenitoare a prigonirii şi n-ar fi fost martori cu însăşi viaţa şi moartea lor la atotputernicia făcătoare de minuni a lui Dumnezeu, care le-a dat putere să închidă gurile leilor, să stingă puterea focului, să scape de ascuţişul sabiei, să se întărească din slăbiciune, să se facă tari în războaie şi să întoarcă taberele vrăjmaşilor pe fugă.

Prigoana împotriva creştinilor a fost o constantă, de la dreptul Avel – ucis pentru dreapta sa credinţă de fratele său pizmaş – la toţi proorocii care, binevestind venirea în Trup a Mîntuitorului, au pătimit morţi grele şi de ocară, la Sfîntul Ioan Botezătorul – cel ucis pentru că nu s-a temut să strige adevărul -, la Însuşi Prea-curatul şi Prea-bunul nostru Domn astăzi prăznuit pentru minunata Naştere din Fecioară – ucis din pizma materialiştilor saduchei, a rigoriştilor farisei şi a ateilor irodiani, precum este scris:

Pentru ce s-au întărîtat neamurile şi noroadele au cugetat cele deşarte? Stătut-au de faţă împăraţii pămîntului şi boierii s-au adunat laolaltă asupra Domnului şi asupra Unsului Lui. Să rupem legăturile lor şi să lepădăm de la noi jugul lor. Cel ce locuieşte în ceruri va rîde de dînşii şi Domnul îi va batjocori pe ei. Atunci va grăi către dînşii întru iuţimea Sa şi întru mînia Sa îi va tulbura pe ei. Iar Eu sînt pus Împărat de Dînsul peste Sion, muntele cel sfînt al Lui, vestind porunca Domnului. Domnul a zis către Mine: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut. Cere de la Mine şi voi da Ţie neamurile moştenirea Ta şi biruinţa Ta marginile pămîntului. Paşte-vei pe dînşii cu toiag de fier; ca vasele olarului îi vei zdrobi pe dînşii. Şi acum, împăraţi, înţelegeţi; învăţaţi-vă toţi care judecaţi pămîntul. Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremur. Luaţi învăţătură, ca nu cîndva să Se mînie Domnul şi să pieriţi din calea cea dreaptă. Cînd se va aprinde degrab mînia Lui, fericiţi toţi care nădăjduiesc spre Dînsul.

Psalmul s-a împlinit şi atunci, prin Mîntuitorul, şi e deosebit de actual acum, nouă, ucenicilor Mîntuitorului, neamul creştin al popoarelor întregii lumi. Adunatu-s-au puterile lumii să lepede dintru ei conştiinţa, să se răzvrătească împotriva Lui şi să-L ucidă acolo unde e sălăşluit în oameni, să şteargă Numele Lui de pe buze, din cărţi, din istorie, din cugete, iar în locul jugului Său cel bun şi a poverii Sale prea-uşoare să pună cătuşe gîndului, să plumbuiască dragostea, să alunge pe Duhul Sfînt pogorît asupra lumii şi primit cu veselie de creştini.

Temelia credinţei noastre, Scriptura, ne vesteşte inevitabilul prigoanei: lipsurile, sminteala, îndoiala, defăimarea, trădarea, singurătatea, scuiparea, biciuirea, răstignirea, iar în urma lor ÎNVIEREA şi viaţa veşnică. Însă azi, mai mult ca oricînd, vrăjmaşii Scripturii se simt de nebiruit în mărirea bogăţiei şi a puterii lor trecătoare şi pretind că salvează lumea de… Mîntuitorul ei! Ca şi acum 2013 ani şi de atunci încoace, ei fac uz de pîrghiile economice, politice şi religioase ca să se răzbune pe bucuria celor mîntuiţi de Blîndul Iisus şi uită că tot El este Dreptul Judecător şi Împăratul cel Veşnic.

În vremea vieţii pururea pomenitului şi celui întru sfinţi părintele nostru Justin Arhimandritul intensitatea şi chipurile prigoanei erau purtate mai cu seamă pe umerii săi şi ai fraţilor săi de generaţie mărturisitoare. El o purta delicat, discret, regeşte, simţindu-se onorat de jertfă; purta cunoştinţa şi realitatea apăsării cu tărie şi strălucire de diamant, fiind în cîrmuirea corabiei creştineşti prin furtunile atee ca un cîrmaci prea-iscusit, cu prisosire jertfelnic, înţelept ca şerpii şi blînd ca porumbeii. Prin subtilele prorociri şi îndemnuri pregătea poporul, pe care atît de mult l-a iubit, şi obştea, în care a luptat şi luptă pentru curăţia credinţei, pentru clipele de încercare ce vor urma. De 6 luni, din ce în ce mai intens şi mai la arătare, vedem creşterea acestei asupriri nu numai împotriva sărmanilor, a copiilor, a bătrînilor, a văduvelor, a celor pe care-i iubea mai mult Hristos, ci şi împotriva noastră, a păcătoşilor, care în chip monahicesc, la chemarea Stăpînului, am venit să slujim prin lacrimile şi pocăinţa noastră.

Sfînta Scriptură s-ar putea numi şi cu un alt titlu: Puterea Îndumnezeitoare a Pocăinţei. Întru pocăinţă s-au binevestit şi s-au făgăduit toate, şi numai prin ea există mîntuire. Prin baia ei curăţitoare de suflet, lacrimile devin prinos singur primit şi bineplăcut Celui ce Şi-a început propovăduirea îndemnîndu-ne către ea. Prin pocăinţă şi pentru pocăinţă stau veacurile, întru ea a rînduit Dumnezeu, prin Duhul Sfînt, Sfintele Taine mîntuitoare ale Bisericii: Botezul, Spovedania, Împărtăşania, Călugăria. Stropi-mă-vei cu issop, şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei, şi mai vîrtos decît zăpada mă voi albi. Întoarce faţa Ta de către păcatele mele, şi toate fărădelegile mele şterge-le. Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele din lăuntru ale mele. Jertfa lui Dumnezeu – duhul umilit; inima înfrîntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Întru pocăinţă nimic nu e cu neputinţă celui ce cere cu credinţă în Iisus Hristos.

De aceea şi acum, la Prea-sfîntă Naşterea Ta, Mîntuitorule, cădem înaintea Ta şi strigăm: Am greşit, iartă-ne! Am făcut fărădelegi înainte Ta şi am părăsit dragostea cea dintîi, pe care moşii şi strămoşii noştri au ţinut-o către Tine neîntinată. Doamne, Bunule, Cel ce cu lesnire ierţi şi nu ţii minte răul, şterge păcatele poporului nostru, Milostive, spală zapisul greşalelor noastre, căci cu zdrobire de inimă îngenunchem şi mărturisim relele ce singuri le-am lăsat să se abată asupra sufletelor noastre. De cînd a fost bunăvoia Ta ca Biserica să iasă de sub norul prigoanei comuniste şi să se ridice luminoasă din nou, spre slava Ta, noi, fără a socoti milostivirea şi facerea Ta de bine, nu ne-am pocăit pentru cele ce unii dintre noi, clerici şi fraţi de credinţă, am săvîrşit din slăbiciune în vremea ateo-comunistă, căci toţi purtăm povara fricii şi nemărturisirii, ca mădulare ale aceluiaşi Trup. Nu ne-am cerut iertare de la Tine şi de la popor pentru smintelile din acea cruntă prigoană, nici n-am spus adevărul despre mulţimea nenumărată de Sfinţi Mucenici pe care nu i-am cinstit după cuviinţă, nici nu am pus frîu fărădelegii, nici nu am mustrat-o, lăsînd cîinoşenia atee să se facă dreptar de lege, nici nu am catehizat cu rîvnă adevărurile de credinţă, nici nu am purtat grijă să alungăm valul de erezii, secte şi păgînisme ce au invadat ţara, nici n-am apărat pruncii să nu mai fie ucişi de mame enpăsătoare sau disperate, nici n-am apărat familia să nu mai fie hărţuită de necuvioşie, nici simţurile, pervertite de mass-media, nu le-am curăţat, nici cultura creştină n-am scos-o din colbul uitării. Grele păcate ne apasă, Doamne, pe noi, poporul român! Milostiveşte-Te spre robii Tăi aflaţi acum în ceas de cumpănă, Hristoase, Cel ce ai venit ca Prunc! Tinde către noi prea-păcătoşii, nerecunoscătorii, Mîna Ta spre binecuvîntare şi privirea Ta înlăcrimată spre iertare. Nu ne părăsi pe noi, ce ne-am pervertit sufletele cu minciuni, cu laşităţi, cu desfrînări de toate felurile, cu lăcomie, cu împietrire de inimă, cu lene, cei ce ne-am pătat mîinile cu sînge creştinesc, minţile cu cuget păgînesc, cei ce Te-am părăsit, Te-am lăsat întemniţat, gol, flămînd, şi însetat, cei ce am lăsat Biserica Ta să fie defăimată din lăuntru şi din afară. Plîngem şi ne tînguim cu duh umilit, Stăpîne, dar nu deznădăjduim spre Mila Ta. Întoarce mînia Ta! Lasă mîhnirea pe care Ţi-am adus-o! Doamne, mîntuieşte-ne că pierim! Vrăjmaşii ne-au înconjurat scrîşnind asupra poporului Tău, rănile sufletului ne-au răpus şi nu este nimeni să ne ajute! Nu lăsa, Împărate, ca Numele Tău să se surpe cu ocară dintre neamuri, din pricina păcatelor noastre, nu lăsa să ne piară credinţa, seminţia, graiul şi să pierdem însăşi viaţa cea veşnică. Nu ne usca pe noi ca pe smochinul neroditor, nu ne smulge ca pe via neroditoare! Şi acum, în al unsprezecelea ceas, cînd ateo-materialismul nu mai împilează cu teroarea durerii, ci cu teroarea plăcerii trecătoare în schimbul celei veşnice, acum cînd, ca să nu mărturisim ortodoxia şi dragostea creştină de oameni, sîntem şantajaţi ca mai înainte cu dosare compromiţătoare făcute cu sîrg de către lucrătorii nedreptăţii, acum cînd din întregul fiinţei nu ne-a rămas decît suspinul, acum cînd am putea pierde totul sau cîştiga totul, deşteptîndu-ne din somnul cel de moarte, strigăm către Tine: Mîntuieşte-ne! Ajută-ne să ne îndreptăm vieţile, să mărturisim adevărul Tău, ca dacă trăim sau dacă murim ai Tăi să fim!

Vezi lacrimile noastre, Bunule, vezi sărăcia noastră, vezi rugăciunea noastră umilă şi ocroteşte pe poporul Tău şi pe robii Tăi întăreşte-i şi fă-i bineplăcuţi Ţie! Amin.

Strigătul către Dumnezeu al unui singur om a potolit mînia lui Dumnezeu cea cu dreptate abătută asupra neamului, căci rugăciunea Părintelui Justin era mereu grabnic ascultată. Nu putem nădăjdui la rugăciunile sfinţilor dacă nu le recunoaştem sfinţenia şi dacă nu le urmăm faptele. Acum e rîndul întregului popor să se întoarcă şi să strige către Dumnezeu, cu sinceritate recunoscîndu-şi orice vină şi mărturisindu-şi păcatele, şi credem Domnului că România va rămîne grădina Maicii Domnului prin care colindă de-a pururea Pruncul Iisus.

Colindele care răsunau odinioară din celulele sfinţilor închisorilor vor colinda astăzi în ceruri şi pentru copiii din Pungeşti, nu din Siria, care, în pofida neprihănirii şi simplităţii inimilor lor mioritice, anul acesta n-au avut voie să colinde. Hristos Se naşte, slăviţi-L!