Mănăstirea Petru Vodă

Sfîntul Valeriu, către Sinaxar

Fără îndoială a fi alături de Valeriu este un merit care trebuie câştigat.

Orice pisc se cucereşte cu temeritate. E vorba şi de o milostivire, fiindcă “nu prin fapte, ci prin har suntem mântuiţi”. Fapta inimii, fapta minţii, fapta trupului, fapta duhului, Dumnezeu le judecă pe toate trecându-le prin focul Duhului Sfânt, de Care Valeriu e plin. Pentru mine, Valeriu este simbolizat în icoana Bunei Vestiri prin crinul Maicii Domnului. El este pentru mine mărturisitorul desăvârşit, pentru că mărturiseşte despre el Tatăl, iar nu lumea, iar el nu mărturiseşte lumii, ci Tatălui, iar lumea ia aminte când Tatăl primeşte mărturia. Valeriu este pentru mine întruchiparea cuvântului de la Ioan 1:12 (“Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu”). Că fiu al lui Dumnezeu s-a făcut cu adevărat.

Valeriu s-a dumirit ce înseamnă şansa îndumnezeirii şi n-a amânat. A înţeles la cel mai duhovnicesc mod care este sensul existenţei omeneşti şi sensul creştin al ei. Şi-a făcut clipa cer, trupul biserică, cuvântul lumină, şi acum adie în crivăţul de februarie şi în isihia primelor flori ale primăverii. El cu adevărat a făurit o ţară ca soarele de pe cerul Dumnezeirii: ţara duhului lui, unde ne adunăm oricând facem euharistia gândului care prin el ne uneşte. Legionarul perfect este cel care, urmând pilda lui Hristos, se ridică deasupra firii ridicând firea însăşi la Hristos. Legionarismul avea ca ţintă lepădarea de sine şi biruirea de sine, înălţarea duhului la Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt, iar prin această realizare românimea se româneşte sfinţindu-se, se îmbracă în nemurire şi înfige steagul biruinţei totale.

Acesta era şi este scopul legionarului adevărat: “legionar” nu este decât un singur cuvânt pentru a exprima sintagma şi realitatea de a fi român, creştin, dac, demn, smerit, blând, viteaz, şi toate câte sunt scrise în tăbliţele inimilor celor ce sunt meniţi să se roage aici şi în vecii vecilor în limba română. Valeriu trăieşte ca lumina, Dar de Sus, suind pe raze, încălzind lumea. Valeriu este un clopot de adâncă trezvie, un nemilos luător aminte la sine şi un nemitarnic spadasin al cuvântului. Blând, dar nu corect politic. Înţelept, dar nu viclean. Curajos, dar nu zănatic. Virtuos vădit de cuvinte. Miel jertfit înainte de Paşte, rezemat de pieptul Celui jertfit prin el. Valeriu este pentru mine definiţia monahului, ale cărui sfială şi zel cresc îngemănate ca firile lui Hrist, ca să se slăvească numele lui Dumnezeu pe pământ şi ca să se cunoască lucrarea Adevărului.

2015

Pentru prima dată ieri un episcop participă la alaiul unui sfânt prăznuit deja de zeci de ani în toată lumea ortodoxă. Dacă clerici şi mireni greci, ruşi, sârbi, americani, francezi, şi toate naţiile în care sunt inimi drept-slăvitoare cinstesc frumuseţea cerească a lui Valeriu, nu poate fi decât un semn bun faptul că un episcop român se alătură corului Bisericii triumfătoare şi al celei luptătoare ca să recunoască o Minune a lui Dumnezeu care e fiinţa lui Valeriu. PreaSfinţitul Ioachim Băcăuanul a participat numai cu binecuvântarea, cu cuvântul de laudă, şi prin zecile de preoţi din eparhia sa, însă este un frumos început de normalitate şi pentru Biserica Ortodoxă Română, care încet-încet se va aşeza din nou cu faţa către Lumină şi cu spatele spre întunericul uitării, sărbătorind Mântuirea neamului prin mântuirea celor care cu adevărat au iubit acest neam şi s-au lăsat ucişi pentru mântuirea sa, la fel cum şi Biserica Rusiei sau a Serbiei şi-a îmbrăţişat martirii vremurilor anticreştine care nu sunt “de tristă amintire”, ele fiind aceleaşi şi în ziua de astăzi.

Şi cum nimic nu se înfăptuieşte pentru mântuire fără ceva jertfă, a fost ieri pentru prima dată în istoria mânăstirii Petru Vodă când Valeriu s-a prăznuit doar în duh: obştea unei mănăstiri închinate Sfinţilor Închisorilor a trebuit să suporte umilinţa de a sta acasă, pentru ca parastasul de la Târgu Ocna să poată primi înaltele binecuvântări. Dacă recunoaşterea sfinţeniei unor martiri a căror mărturie e însăşi viaţa şi moartea lor are nevoie şi de jertfirea monahilor ce cred în ei, e o întrebare prea tristă pentru un eveniment senin ca acesta. Cu elanul lor, oameni veniţi din toate colţurile ţării au stat în frigul cimitirului ca nişte torţe creştine luminând catacombele ascunse în văzul României de azi. Iar Valeriu ne privea hristic, plutind deasupra molozului sub care Pilat şi Caiafa au hotărât că nu e nevoie să fie căutat şi cinstit. Pentru ei, trupul unui sfânt stă bine acolo sub lespedea sub care ar pune şi însăşi existenţa lui din veşnicie. Dar Valeriu vrea să fie iubit precum iubeşte (1 Cor 13:12-13). Vrea să fie căutat. Vrea să fie găsit. Altminteri de ce-ar fi lăsat cu limbă de moarte să i se pună cruciuliţa în gură, pentru a fi recunoscut?

Aşa cum şi-ar fi dorit, alături de Valeriu au fost şi cei care rabdă drumul lung al canonizării Sfinţilor, cei care îi cântă, şi mai ales cei pentru care Valeriu este prin excelenţă duhovnicească şi morală cetăţeanul de onoare al Împărăţiei cerurilor româneşti.

o participantă

Categories:   Sfintele slujbe, Sfinţii închisorilor

Comments

Sorry, comments are closed for this item.