Mănăstirea Petru Vodă

Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei, primul poet clasic al românilor

E limpede că nu se poate discuta despre versul românesc ca despre o entitate generică, atemporală, egală cu sine însăși de-a lungul întregii istorii a poeziei naţionale, deşi nu puţine sunt lucrările ce tratează problema chiar în acest fel. Cu excepţia unui cunoscut autor străin [Ladislau Galdi, Introducere în istoria versului românesc, Bucureşti, Editura Minerva, 1971] care şi-a asumat sarcina dificila de a schiţa o istorie a versificaţiei româneşti, nici un alt metrician nu s-a mai încumetat să încerce o abordare diacronică a avatarurilor versului în literatura noastră. Manualele şi tratatele de prozodie publicate de-a lungul anilor ignoră total subiectul, iar autorii lor nici nu par să-şi fi pus vreodată problema existenţei mai multor paradigme, care s-ar cere studiate aparte, în contextul istoric în care a luat naştere fiecare.

psaltire-a-sfantului-proroc-david-pre-limba-rumaneasca-mitropolitul-dosofteiConcentrarea exclusivă pe modelul clasic, reprezentat exponenţial de poetica eminesciană, a avut, între altele, şi efectul negativ de a-i fi „opacizat“ pe metricienii noştri la alte soluţii prozodice, atât anterioare (precum sistemele metrice propuse de Dosoftei sau de I. Budai-Deleanu), cât şi ulterioare (post-macedonskiene), de unde atitudinea adesea nedreaptă faţă de o serie de creatori care ar fi meritat un cu totul alt tratament. Marele poet al secolului al XVII-lea care a fost Mitropolitul Dosoftei este probabil victima cea mai reprezentativă a acestui dogmatism normativ. Pentru orice observator fără prejudecăţi, este evident că principiile prozodice după care se conducea Dosoftei difereau radical în raport cu cele ale poeziei româneşti de mai târziu şi că a-i întinde opera în patul procustian al codului metric clasic înseamnă să distorsionezi grav imaginea contribuţiei sale literare.

Versificator neglijent pentru cine îi raportează Psalmii la regulile impuse de practica poetică a autorilor noştri din veacul al XIX-lea, Dosoftei ne apare, dimpotrivă, ca un tehnician de-a dreptul pedant, dacă îl privim prin prisma rigorii cu care şi-a respectat, pe parcursul a mai bine de 8 000 de versuri, criteriile prozodice autoasumate. Nu este locul aici pentru o analiză amănunţită a metricii Psaltirii în versuri din 1673, dar trebuie menţionat faptul că, deşi s-ar putea cita oricând fragmente dosofteiene ritmate nu doar trohaic:

„Cu gândacii i-au sterpit de poame.

                       Cu lăcusta i-au băgat în foame”    (Ps. 77, v. 135-136)

sau iambic:

                       „La apa Vavilonului.

                       Jelind de ţara Domnului”  (Ps. 136, v. 1-2)

ci şi dactilic:

                       „Ceriurile şi pământul

                       Tu le-ai făcut cu cuvîntul”    (Ps. 88, v. 43-44)

amfibrahic:

                       „Lumina sclipeşte sub sfinte-ţ picioare

                     Cu negură groasă de grea strălucoare”   (Ps. 17, v. 27-28)

anapestic:

„Şi păru eghiptenilor bine

                      Că-i porniră de sîrg dintru sine ”   (Ps. 104, v. 107-108)

sau chiar peonic:

                         „Bucinaţ cu veselie-n sărbătoare.

                       ‘N lună nouă, să s-auză pre supt soare ”    (Ps. 80, v. 5-6)

Dosoftei-–-vestitorul-lui-Eminescu-97Pentru poetul moldovean ritmul nu constituia un factor pe care acesta   să-l   fi   luat   în   considerare  la   alcătuirea   versurilor. Exemplele de mai sus, ca şi multe altele ce s-ar mai putea cita, sunt atipice. Ele constituie un efect combinat al legii numerelor mari (la proporţiile Psaltirii, era normal ca hazardul să producă şi secvenţe cu structură ritmică regulată) şi al unei presiuni subiacente exercitate atât de proprietăţile accentuale ale limbii române, cât şi de modelele metrice străine cunoscute poetului ş interiorizate, fără să fi existat intenţia explicită a imitării acestora. Oricum, din examinarea atentă a întregii opere poetice dosofteiene, ca şi a notelor pe care autorul însuşi ni le-a lăsat rezultă că, în concepţia sa, unicele două condiţii ale versificării corecte sunt izometria şi rima. Ne-o spune limpede el însuşi în cuvântul către cititor: „A lui David svînt proroc şi împărat Psaltire, tîlcuită rumîneşte pre stihuri cu număr tocma în slovenit, adecă în coadele stihurilor pre o glasnică într-un chip tocmite“.

Această   ciudată   identitate   dintre   principiile   metricii dosofteiene şi cele ale versificaţiei franceze clasice, pe care nu încape nici o îndoială că eruditul ierarh nu a avut cum să o cunoască, devine explicabilă dacă ne reamintim că trăsătura prozodică definitorie a limbii franceze este poziţia fixă (oxitonă) a accentului. Lipsit de pertinenţă fonologică, acesta joacă un rol secundar în structura versului, putând produce doar fapte de stil, nu însă şi cadenţe regulate constituite într-un cod ritmic propriu-zis. Lucrurile se prezintă asemănător şi în alte limbi cu accent fix, printre care şi polona, în care cuvintele polisilabice sunt sistematic paroxitone. Ipoteza noastră, insuficient fundamentată din pricina necunoaşterii limbii polone, este că tocmai labilitatea ritmului din modelul recunoscut al lui Dosoftei care a fost traducerea în versuri Psalterz Dawidow din 1579 a lui Jan Kochanowski l-a determinat pe poetul moldovean să nu dea importanţă regularităţii ritmice în propria sa tălmăcire.

„Veşnic preocupat de respectarea normei metrice, Dosoftei are grijă să însemneze într-o coloană prevăzută expres în dreapta paginii de text, măsura versurilor şi poziţia cezurii, dacă aceasta există, iar atunci când nu o face, menţionează chiar la începutul psalmului: „în 10 (sau. după caz. 8 etc.) slovenituri”, adică silabe.

În schimb, preocuparea sa pentru experimentul metric este absolut uimitoare. Nici un alt poet român, înainte de Eminescu, nu a încercat atâtea scheme metrice diferite. Întâlnim în Psaltirea sa versuri cu măsura de 6 (Ps. 46, 47, 53), 7 (Ps. 14, 135), 8 (Ps. 2, 3, 4, etc.), 10 (Ps. 1, 15, 16 etc.), 12 (Ps.-8, 9, 10 etc.), 13 (Ps. 6, 7, 12 etc.), 14 (Ps. 55) şi 16 (Ps. 33) silabe. În plus, în stihurile mai lungi, amplasarea diferită a cezură produce structuri metrice variate. Astfel, dodecasilabul poate fi alcătuit din două emistihuri egale de câte şase silabe:

                    „Mă rog Ţie, Doamne, cu inema toată,

                   Ciudesele Tale spuindu-le-n gloată”    (Ps. 9, v. 1-2)

dar şi inegale, având şapte şi, respectiv, cinci silabe:

                     „Doamne lepădatu-ne-ai şi ne-ai surupat.                          

                     Pre noi mâniatu-te-ai şi ne-ai şi cruţat”      (Ps. 59, v. 1-2)

sau chiar din trei secvenţe de câte patru silabe, ceea ce creează un vers dublu cezurat, care se pretează la o scandare peonică:

„Hie-ţ milă, Doamne svinte. hie-ţ milă,

                     Că spre Tine mi-i nedejdea când am silă”     (Ps. 56, V. 1-2)

Deosebit de interesant ca organizare metrică este versul de 13 silabe cezurat, surprinzător de apropiat de formula eminesciană din Mai am un singur dor. Dacă facem abstracţie de tipul diferit al rimei, feminină la Dosoftei şi masculină la Eminescu, distihurile înaintaşului sunt cu totul similare cu strofele poetului din Ipoteşti, cărora uneori nu le rămân inferioare nici sub raportul împlinirii artistice:

           Mi-i sufletul în groază       „Mai am un singur dor;      

           Şi-n grea turbureală            În liniştea serii          

           De zua cea de samă             Să mă lăsaţi să mor

           Şi de sărguială”                    La marginea mării”    

(Dosoftei. Ps. 6, v. 5-6)         (M. Eminescu, Mai am un singur dor)

Analogii eminesciene se pot găsi şi în cazul, deja menţionat, al dodecasilabului cezurat:

           „Şi cînd sînt în voie rea           „Cu-amândouă mâinile

             Tu să nu mă laş                         Inima o ţii

             Ci pe stâncă să mă sui             Şi îi simţi bătăile

               La al tău sălaş                          Repezi, dulci şi vii

(Dosoftei, Ps. 60. v. 5-6)          (M. Eminescu, Cu-amândouă mâinile…)

Cât priveşte rima, şi în acest domeniu Dosoftei se dovedeşte un tehnician scrupulos care nu lasă nimic la voia întâmplării. Afirmaţia poate surprinde, având în vedere asonanţele, contrasonanţele şi disonanţele care abundă în opera sa. Numai că, o dată identificate criteriile rimării dosofteiene, se observă că absolut toate clauzulele versurilor sale se supun unor reguli stricte şi că, prin urmare, nu e vorba de derogări de la normă, ci de rime absolut exacte, doar că în accepţiunea dosofteiană a termenului.

Prof. Mihai Dinu – Ritm şi rimă în poezia românească (1986)

Categories:   Uncategorized

Comments

Sorry, comments are closed for this item.