Mănăstirea Petru Vodă

Socialismul blogosferei “ortodoxe”

Dorind a ilustra cu cuvintele gînditorilor români problemele zurpărilor operate de socialism în toate domeniile spiritului (ecumenismul nefiind decît un socialism religios, iar propaganda socialistă, adică jurnalismul senzaţionalist purtînd masca “elanului mărturisitor” – calp la o privire atentă- ), spicuim mai jos cîteva texte din colecţia “Fragmentarium” (1939) a lui Mircea Eliade:

“Izolarea geniilor şi a eroilor în lume este numai o ilu­zie. Au existat întotdeauna mijloace de a omologa aceste prezenţe excepţionale cu eterna mediocritate. Tendinţa generală a societăţii este să omologheze, să aducă la ace­laşi numitor, să suprime „unicitatea”. Geniul sau eroul nu trebuie lăsat singur şi nici măcar nu trebuie înconjurat cu cei de seama lui. Trebuie dovedit că apariţia lui nu e ex­cepţională, că ideile sau faptele lui „aparţin” şi altora, că există „aderenţe”.

Mecena era înălţat alături de Vergiliu pentru că îi „în­ţelegea” arta. Barbusse era alături de Maxim Gorki pentru că amîndoi „aderaseră” la literatura proletară. Popescu este astăzi citat alături de Lucian Blaga, pentru că amîndoi vor­besc despre „sufletul românesc”. Alt Popescu este egal lui Aron Cotruş, pentru că şi el a cîntat „eroic”. Un al treilea este pus în rînd cu Nae Ionescu, pentru că cercetează ace­leaşi „probleme”.

Au existat întotdeauna mijloace de a omologa valorile cu nonvalorile. Oamenii care luptă pentru aceleaşi „idei”, care folosesc aceleaşi formule. Ureche şi Hasdeu erau egali – pentru că amîndoi erau „patrioţi”. Eminescu şi Bodnărescu erau citaţi împreună – pentru că erau amîn­doi „trişti” şi colaborau la Convorbiri literare. Este o ade­vărată nenorocire pentru un creator genial să fie înţeles din timpul vieţii. Căci „aderă” la opera lui – şi unicitatea lui e dizolvată în ochii contemporanilor”.

“Eterna omologare”

“Într-o carte mai veche a lui Montherlant, cîteva obser­vaţii a căror actualitate nu s-a pierdut; şi nu se va pier­de, fără îndoială, multă vreme: Nu se cere unui om să aibă valoare sau doar să fie un carac­ter; i se cere să fie simpatic, ceea ce înseamnă să fii culant, să con­simţi să faci combinaţii, să reuşeşti. A fi simpatic – iată încă o dovadă de sentimentalismul european şi american, de incapacitatea omului mo­dern de a gîndi impersonal. Se spune cu emfază că oc­cidentalii „trăiesc pe realităţi”, că Orientul pluteşte în „abstract”. Sentimentalismul occidental dovedeşte tocmai contrariul. Nu judeci un om după valoarea lui – cum spu­ne Montherlant – după ceea ce este sau reprezintă el. Îl judeci după cum arată; dacă e „simpatic” sau nu. Criteriul obiectiv, impersonal, se foloseşte tot mai rar.

Pe de altă parte, „simpatia” aceasta este cucerită printr-o totală reintegrare în mediocritate. Car le mediocre est ce qui plaît, parce que nos juges s ‘y retrouvent chez eux, notează Montherlant. (Căci mediocritatea este cea care place, deoarece judecătorii noştri se regăsesc în ea). Îţi place mediocrul pentru că nu te tulbură, nu te „schimbă”, nu te „vrăjeşte”. Toată fiinţa umană se împotriveşte unui lucru sau unei persoane „nemaivăzute”, „noi”, „revoluţionare”. Nu ştii ce să faci cu un asemenea lucru. Nu ştii cum să te porţi cu o aseme­nea persoană. „Noutatea”, după cum am mai spus şi cu alt prilej, anulează în om propria sa cunoaştere despre sine; sau, în orice caz, i-o tulbură, i-o întunecă. Iar ceea ce este pur şi simplu ieşit din comun – pare ridicol. Mai ales în Franţa, naţiune mic-burgheză, care adoră lucrurile mă­runte. Dante, Michelangelo, Shakespeare, Byron, Wagner au fost întîi consideraţi ridicoli, deoarece erau „bizari”.

Critica aceasta necruţătoare pe care Montherlant o face Franţei se potriveşte aproape tuturor ţărilor europene şi Americii. Geniul are prea multă „magie”; tulbură conşti­inţa omului despre sine, îl scoate din hotarele înguste ale fiinţei sale. Omul mijlociu, omul mediocru, simte nevoia unui „bizar” pe măsura lui; care să-l distreze şi să-l tul­bure într-un mod agreabil. Gustaţi – mai ales de „elite” – anumiţi scriitori obscuri, spirituali, paradoxali; şi sînt gustaţi nu pentru talentul lor real, ci pentru „bizareria” lor, pentru fragmentele caduce şi imbecile ale operei lor”.

 “Rezistenţa la geniu”

“Solidarizarea oamenilor în eroare de cele mai multe ori se face fără voia lor şi împotriva voinţei lor. Ei înşişi sînt stingheriţi, sau de-a dreptul ruşinaţi, de oamenii pe care sînt nevoiţi să-i aibă la dreapta sau la stînga lor. Este suficient să cazi victima unei singure, fundamentale, erori – cea a con­fuziei planurilor, bunăoară – ca să te simţi solidarizat cu o infinitate de oameni, care practică aceeaşi eroare ini­ţială pe niveluri din ce în ce mai joase. Este suficient, de pildă, să negi divinitatea lui Iisus – ca să fii solidarizat, fără voia ta, cu o serie de confuzii din ce în ce mai groso­lane, mai vulgare. Negi divinitatea lui Iisus şi afirmi că a fost numai un Om Mare; dar, alături de tine, un altul spu­ne că Iisus a fost numai un profet social, un revoluţionar; un al treilea crede că Iisus a fost sentimental; un al patru­lea, un Binet-Sanglet, afirmă că Iisus a fost un nebun; al­ţii, şi mai jos, neagă însăşi existenţa lui Iisus. Toţi aceştia se deosebesc între ei prin nuanţe – importante în ochii lor, dar fără prea mare însemnătate din­tr-un punct de vedere obiectiv; pentru că toţi se aseamă­nă printr-o mare, iniţială, eroare: negarea divinităţii – a realităţii, deci a autonomiei – lui Hristos.

Mai există, fireşte, o solidarizare prin luptă politică, pe care o cer, uneori, împrejurările. Sentimentul acestei solidarizări cu mediocrii şi imbecilii este, fireşte, drama­tic – dar sentimentul luptei, care înfrăţeşte pe oameni de valori diferite, biruie aproape întotdeauna. În timp de război, un savant care se află pe front luptă alături şi pri­meşte ordine de la imbecili sau mediocri – şi luptă, poa­te, tocmai împotriva unui grup inamic în mijlocul căruia se află cîţiva din prietenii sau egalii săi în ştiinţa respec­tivă. Solidarizarea prin luptă – fie războiul, lupta unei naţiuni întregi, fie acţiunea politică – este o mare dramă a personalităţii umane, dar este fatală, ireductibilă, şi este în acelaşi timp o asceză. Te sileşte să renunţi la meritele tale, la criteriile tale personale, la mîntuirea ta – deve­nind un număr, un instrument în mîna destinului, un ele­ment fără mare importanţă în colosala încleştare între două neamuri sau două partide politice.

Solidarizarea aceasta în timp de luptă şi numai de lup­tă nu trebuie confundată cu solidarizarea prin eroare. În timp de luptă, nu mai eşti liber să alegi, destinul a ales pentru tine. Dar acest interval de luptă, dramatic şi ireduc­tibil, nu poate fi, sub nici un motiv, permanentizat. Orice altă solidarizare în afară de solidarizarea prin luptă se datoreşte ignoranţei sau nevredniciei umane”.

“Solidarizarea prin eroare”

“Cînd nu mai poţi, sau ţi se pare că nu mai poţi, să „te pierzi în Dumnezeu” – te pierzi în alcool, în opium, în peyotl sau într-o isterie colectivă. „Mistica” rămîne; căci instinctul omului de a se pier­de, de a se preda este tot atît de organic şi de puternic ca şi instinctul său de conservare. Trebuie să ieşi din tine, într-un fel sau altul. Şi cînd nu te mai poate salva dragos­tea, te salvează alcoolul, opiul sau cocaina… Ritualurile rămîn aceleaşi; izolare de lume („bea de unul singur” – semn că e vorba despre un adevărat beţiv, care oficiază), consacrarea timpului şi locului în care îţi asimilezi la drogue divine etc. Aceeaşi rămîne şi setea de a te uita, de a te pierde – într-un „absolut” de esenţă toxică.

Zeii nu mor – spuneau umaniştii. Nu mor, dar îmbătrînesc, se vulgarizează, ating cele mai crunte forme de decrepitudine în conştiinţa şi în experienţa omului, desigur. Nu mai crezi în Dionysos, dar continui să te îmbeţi, şi beţia aceasta este tot mai tristă, tot mai vulgară, tot mai deznădăjduită.

Unii călători întorşi din Rusia So­vietică vorbesc despre „mistica tractorului”, care a luat locul misticii ortodoxe sau sectare. Nu e vorba, fireşte, de nevoia omului de „ideal”, de credinţă într-un mit, în­tr-un om, într-o idee – ci nevoia omului de a se pierde pe sine. Şi cînd nu te mai poţi pierde în Sfînta Treime – te pierzi în „mistica tractorului”. Este parcă un blestem al omului modern de a aluneca tot mai jos, de a-şi po­toli setea de pierdere de sine în forme tot mai inferioare de „mistică”. Luciferismul omului modern nu constă în împotrivirea lui faţă de Dumnezeu (ca să vorbim în termeni foarte largi), ci în împotrivirea lui prin imitaţia vul­gară a lucrării lui Dumnezeu. Imitaţie şi contrafacere – iată adevăratele stigmate ale luciferismului. Căci te îm­potriveşti religiei, dar faci repede o altă religie, inferioară. Renunţi la mistica maicii Tereza, dar accepţi misti­ca inferioară a tractorului sau a opiului; te dai, te jert­feşti ca să te pierzi în fiinţa inefabilă a tractorului, ca să triumfe cultul tractorului”.

“Mistici inferioare”

Categories:   Antropologie, Cultura românească

Comments

Sorry, comments are closed for this item.