Mănăstirea Petru Vodă

Amintiri din război – Ghiţă Grecu

La 95 de ani, Ghiţă Grecu povesteşte:

“Prin iunie 1940 eram concentrat la Galaţi la divizionul 2, Regimentul 3 Artilerie grea. Unitatea noastră primește ordin de a trece sub comanda corpului de armată din regiunea Tighina. În prima decadă a lui iunie statul major al armatei locale ne dă ordin de a ocupa o poziţie la 35 – 40 km la sud de Tighina, pe malul Nistrului, în satul Căușanii-Vechi. Pe tot parcursul, apropiindu-ne de Nistru am fost foarte atent să văd fortificaţiile şi lucrările de întărire pe care le anunţase regele în vizitele lui. N-am văzut nimic. Doar la 5 – 6 km înainte de a ajunge la Nistru, am văzut nişte lucrări de tranşee părăsite, spre malul Nistrului. Am bătut acest regiuni kilometru cu kilometru, obligaţi fiind să ne facem ridicările topometrice de rigoare şi identificări de obiective la inamic, încît nu putea să-mi scape nimic. Este adevărat erau nişte întărituri pe Nistru, foarte vechi, din cărămidă, dar acum părăsite şi ruinate, nemaicorespunzînd metodelor de luptă şi armamentului din zilele noastre, iar pe cîmp se vedeau roind infanteriştii noştri care îşi făceau lucrările pregătitoare – gropile de apărare individuală, şanţuri de mişcări şi comunicări, adăposturi de comandă etc., iar ceva mai în urmă, în cîteva puncte, am văzut ceva militari şi civili, mai în vîrstă, în număr mic, care lucrau la tranşee. Nu înţelegeam unde era cuvîntul lui Carol al II-lea că „ţara este înconjurată de un brîu de foc şi fier”. Nu scăpa ocazia să spună aceasta la fiecare vizită pe care o făcea în inspecţiile militare, ca şi cum ar fi lăsat să se înţeleagă, „să poftească ruşii, că o să vadă ei ce o să fie de capul lor!” Bieţii români! Ce le-a fost dat să audă, ei care au fost martori, timp îndelungat, la scandalurile din presa vremii asupra furturilor făcute la uzinele Skoda pe seama contractelor de înzestrare a armatei cu armament modern! Din tot acest scandal, din anii 1933 – 34, pînă la urmă, au ieşit cîţiva ofiţeri superiori şifonaţi şi a fost arestat căpitanul Precup, acuzat de complot contra Coroanei, în timp ce de rege nu s-a pomenit nimic. În schimb, regele a rămas cu „partea leului”, cum se spune în popor, iar acum, lipsit de cel mai elementar bun simţ, minte un popor întreg cum că hotarele ţării sunt „un brîu de foc şi fier”. Singurul lucru bun cu care a rămas românia din jaful de la comenzile Skoda a fost armamentul de artilerie grea: bun, precis şi lucrat excelent. De exemplu, din trei lovituri de obuzier, dar de multe ori chiar din două, erai pe ţintă. Dar utilajele de transport, maşinile, deşi şi ele erau foarte bine şi corect lucrate, aveau un mare cusur de concepţie – consumul enorm de carburant. Maşinile care tractau tunurile consumau pînă la 80 – 90 litri la suta de km, iar dacă mai ridicau şi înfruntau noroaiele şi mai trebuiau să întrebuinţeze şi cabestanul, atunci ajungeau pînă la 140 de litri la suta de km. Totuşi, chiar cu acest consum al maşinilor Skoda, aduc un omagiu meritat armei „artileria grea” – nu lupta ca orice unitate militară în formaţie de regiment pe lîngă divizie, ci pe subunităţi de baterii avînd patru tunuri, sau divizioane avînd douăsprezece tunuri. Artileria grea era repartizată la divizii, corpuri de armată sau în cele mai multe cazuri chiar la armate. Aceasta se datora faptului că avem o armă bună şi precisă şi maşini care niciodată nu ne-au lăsat în pană, fie pe ploaie, fie pe zăpadă, fie la urcuş de munte. Eram suprasolicitaţi şi de multe ori ordinele primite se băteau cap în cap. Foarte dese au fost ocaziile cînd trebuia să mărşăluim între diferite poziţii la mare distanţă unele de altele. Dimineaţa la ora 6:00 primeam ordin să fim în poziţie de tragere la orele 9:00, la cota X, la o distanţă de 30 sau 40 km, ca după aceea la ora 11:00 să ni se dea ordin ca la orele 17:00 să fim la 50 km. distanţă de ultima poziţie. Această suprasolicitare zilnică ne măcina forţele şi de multe ori adormeam în picioare. Ca să nu mai vorbim de mîncarea care ni se servea, puţină şi neregulat, lipsa de apă potabilă, incertitudinea orarelor, umblam nespălaţi, eram plini de păduchi…

Începuse războiul şi eram în nordul Basarabiei, aproape de Chişinău. După trecerea Prutului, unde ruşii au opus o oarecare rezistenţă, noi am înaintat cu frontul înspre nord-est cu direcţia Chişinău, angajîndu-ne în luptă pentru cucerirea pădurii Hînceşti, o pădure foarte mare, veche şi deasă, care constituia una din porţile principale de apărare naturală ale Chişinăului. Aici am fost solicitaţi să deschidem foc pe mai multe puncte din zona pădurii. Ruşii rezistau de mai bine de trei săptămîni şi aveau avantajul că stăpîneau poziţiile cheie ale pădurii. În cele din urmă, armata noastră se concentrează pe cîteva poziţii mai importante care erau nervul principal de rezistenţă al ruşilor. Majoritatea situate în partea de Sud a pădurii. Dacă numai unul din ele ar fi fost cucerit, pădurea ar fi căzut prin învăluire.

Încep pregătirile. În luptă, pe lîngă infanterie, mai coopera aviaţia, grupe de genişti, artileria uşoară şi noi, greul, cu obuziere de 150 de mm. Ni se fixează poziţia şi o ocupăm în după amiaza de dinaintea atacului, ne fixăm postul de comandă şi observare, facem recunoaşterea obiectivelor la inamic şi ajustăm reglarea de tragere. A doua zi, la 5:00 dimineaţa încep tragerile artileriei noastre pentru pregătirea atacului infanteriştilor. Mai tîrziu, să fi fost în jur de ora 10:00, comandamentul nostru este anunţat de către comandamentul de infanterie că punctele de rezistenţă ruseşti, pe care ei ni le dăduseră şi noi trăsesem asupra lor, sunt încă foarte active. Ne cerea insistent să revenim cu trageri asupra lor. Comandamentul nostru ia hotărîrea să se intensifice tragerile asupra acelor obiective. S-au aprobat 20 de lovituri, număr foarte mare pentru armata română. Gestul acesta făcut de comandamentul nostru s-a interpretat în sensul că se întîrziase prea mult în faţa Chişinăului şi putea să aducă prejudicii armatelor din flancul nostru stîng, partea de nord. Dar surpriza a fost peste aşteptări. La a doua rafală de obuziere, o flacără mare însoţită de o coloană neagră de fum a izbucnit la locul ţintei unde am tras, fapt semnalat de toate observatoarele din regiune. Cei de la infanterie au confirmat distrugerea obiectivului, fapt semnalizat şi de corpul de armată. Pentru noi a fost o zi de mare bucurie şi de sărbătoare, iar pentru front, pentru armată, a fost bine că s-a pus capăt unor pierderi şi suferinţe, că drumul spre Chişinău este liber, iar pentru cei de acasă, familiile au putut aveau fericirea să ştie că cel drag al lor, plecat să-şi apere ţara, este sănătos şi cu speranţa că se va întoarce acasă. Cei rămaşi în viaţă mai aveau încă o speranţă de a-şi vedea din nou familia. Ca răsplată ni s-au acordat două zile pentru curăţenie, baie, spălatul rufelor şi deparazitare – că toată armata era plină de păduchi. Au fost aduse, prin intervenţia comandamentului, cazane mari, unde au fost fierte zi şi noapte tot ce era ţesătură, apoi, unele stropite cu soluţie de deparazitare, altele băgate cu totul în petrol.

Maiorul divizionului, la sugestia unui alt soldat şi a mea a fost de acord să mergem pe jos şi să vizităm punctul bătut de noi unde a izbucnit incendiul. Se hotărăşte plecarea. Echipa era formată din maiorul Heroiu, şeful transmisiunilor, sergent termen redus Ion Grecu, un observator şi subsemnatul. Cu sergentul Grecu nu eram nici un fel de rudenie, l-am cunoscut în februarie 1940, cînd am fost mobilizat. Într-o dimineaţă, după raport, am plecat cu comandantul divizionului, maiorul Heroiu, să ne controlăm loviturile asupra obiectivelor date cu cîteva zile înainte. Mergînd pe cîmp, în drumul nostru, pe stînga, la o mică distanţă era o fermă pe care rușii au bombardat-o foarte mult. Ferma era complet distrusă; casa era rasă de pe faţa pămîntului, nu gard, magazie sau cotineţe pentru păsări, nici o fiinţă primprejur. Dar prăpădul cel mai mare era stupina. Din circa 300 de stupi, poate mai erau în picioare cîţiva, pe care îi jeleau roiuri și roiuri de albine bîzîind în jurul lor și în jurul ramelor cu miere. Zăceau într-o totală debandadă puieţi și restul stupilor împrăștiaţi și aruncaţi pe jos, sfărîmaţi, zdrobiţi de pămînt, încît bloca tot drumul, nu mai puteai trece. Ce risipă era împrăștiată pe jos! Acele gingașe și muncitoare fiinţe, albinele, și-au făcut datoria producînd mierea, iar acum totul se transformase într-un doliu al cîmpului de luptă presărat cu cadavre tinere cu faţa înspre dușman, veniţi la glasul Patriei cotropite de barbari. Atunci mi-au venit în inimă și în minte prevestirile proorocului Ieremia cînd au fost omorîţi de Irod toţi pruncii pînă la doi ani, în Betleem și în jurul lui, după nașterea Mîntuitorului. Mamele deznădăjduite alergau și își strigau pruncii ce nu mai erau: „ţipăt s-a auzit la Roma, plîngere, şi bocet mult…”

Cu inimile cernite, printre eroii neamului ne-am îndreptat spre obiectivul nostru din dreapta, mergînd aproape paralel cu tranşeele. Mulţi morţi peste tot, răniţi nu mai erau, îi ridicaseră echipele de sanitari-brancardieri. Mergînd așa printre tranșee, la un moment dat, văd înaintea mea ridicat din tranșeu pe marginea șanţului, rezemat pe coate un soldat. Poziţia lui era a unui om stînd la pîndă, de parcă privea înainte atent la ceva sau cineva. Îl fac atent pe maior. Strigăm la el, nici o mișcare. Se insistă, iar se strigă. Erau circa 40 metri pînă la el. „E mort,” spun eu. „Nu se poate,” spune maiorul, poziţia este de om viu”. „Staţi dumneavoastră pe loc,” le fac semn şi cu automatul gata de tragere, încet, înaintez înspre el, pe la spate. Ajung lîngă el şi strig tare: „Camarade”! Linişte. Pun mîna pe el, îl simt că era ţeapăn. Le strig: „Este mort”. Îl examinez. Nici o picătură de sînge la cap sau în dreptul inimii. În acest timp ajung și cei din spate. Îl pipăie toţi. Nu ne-am putut explica moartea lui și nici nu aveam timp să verificăm acest lucru. La veston în stînga, la buzunarul de sus, văd un colţ de hîrtie, trag de ea şi scot un plic. Îl deschid. Nu era lipit. Găsim în el o scrisoare semnată de soţie şi părinţi, primită cu o zi mai înainte, şi o a doua cu un început de răspuns al lui. În scrisoarea primită de acasă soţia îi scria că toţi sunt sănătoşi, şi adăuga: „şi scrofiţa are acum patru purceluşi, şi vaca a fătat, acum au copii lapte, au ce mînca. Toate cîmpurile noastre le-am arat şi semănat afară de cel dipi susul cucului n-am mai găsît plug să îl ar, da l-oi ara eu mai tîrzîu şi oi faci întorsură de cicălăi pentru vacă la toamnă apoi să nu ne duci grija, numa să vii sănătos acasă.”

În schimb, răspunsul lui era complet răvăşit, se trudise să spună ceva şi nu a putut lega nici cîteva rînduri, apoi totul se încurca. Cînd se adresa mamei lui şi vroia să-i ceară iertare de o greşală făcută mai înainte, cînd începea cu copilul cel mic care ţipa la el să nu plece, cînd începea cu tatăl lui să-l roage, să îngrijească şi să supravegheze copiii cînd vor fi mari. Scrierea îi era clară, dar compunerea ei era foarte confuză. Au fost dese cazuri de oameni, pe front, care de multe ori, presimţeau chiar şi ziua cînd vor trece în lumea drepţilor creştini. Aşa era cazul cu acest soldat din a cărui scrisoare n-am putut lega două propoziţii clare, şi a încheiat cu: „Şi omul este bine să fie cinstit în viaţă”…

Îşi simţea aproape sfîrşitul şi încerca să ţină timpul în loc închesuind cît mai multe idei deodată. Mi-l imaginam cum mai deschide hîrtia o dată – apar semne fără niciun sens, apoi cuvîntul necompletat „oiţ”, abia descifrat, scris în dezordine, după aceia pomenește cuvintele „podul casei” citit de mine cu efort, dar tot în neregulă, urmate de linii frînte și ondulate întrerupte și liniile frînte, urmate de o linie lungă, groasă, sfîrșindu-se cu o acoladă în sus.  Trăia marele eveniment al vieţii, trecerea dincolo pe care o presimţea, avea multe de spus, toate îi veneau în faţă, gîrlă. Pe care să le aleagă? Nu mai știe ce să facă. A sosit momentul atacului. Gornistul se pregătește. Gata, trage o linie scurtă și scrie ceva mai clar:

„Cine deschide scrisoarea, îl rog să comunice că în luptele grele de la Hîncești am fost grav rănit și cum mă voi face bine, le voi scrie. Să fie încrezători în Dumnezeu. Să aibă grijă – copii şi soţia să-i ducă la biserică, și omul este bine să fie cinstit în viaţă.”

Iată românul de veacuri, de mii şi mii de ani aici pe malurile Dunării, la poalele Carpaţilor, în faţa vitregiilor sorţi știe să-și accepte soarta cu demnitate. Aceștia au fost românii cu care s-au mîndrit Ştefan cel Mare, Mircea Viteazul și care au înfruntat imperiile și-au apărat ţara”.

Categories:   Atitudini, Sfinţii închisorilor

Comments

Sorry, comments are closed for this item.

CLOSE
CLOSE