Mănăstirea Petru Vodă

Sf. Ignatie Briancianinov – Predică în Miercurea primei săptămîni a Postului Mare

Când postiţi, nu fiţi, ca făţarnicii, trişti (Matei 6, 16). Iubiţi fraţi! Domnul nostru Iisus Hristos, Care ne-a poruncit ca înainte de a purcede la nevoinţa postului să iertăm aproapelui greşelile lui, a poruncit să păzim cu grijă de făţărnicie însuşi postul. Precum viermele, zămislit înăuntrul fructului, nimiceşte tot miezul lui, lăsându-i numai coaja, aşa şi făţărnicia nimiceşte tot miezul virtuţii. Făţărnicia se naşte din slava deşartă. Slava deşartă este dorinţa şi căutarea deşartă a laudei omeneşti vremelnice. Slava deşartă apare din adânca necunoaştere a lui Dumnezeu sau din adânca uitare de Dumnezeu, din uitarea veşniciei şi a slavei cereşti – şi ca atare ea, în a sa întunecare, tinde nesăţios spre dobândirea slavei vremelnice, pământeşti. Această slavă i se pare, ca şi viaţa pământească, o moştenire veşnică, pe care nu i-o poate lua nimeni.

Slava deşartă, care caută nu virtutea, ci numai lauda pentru virtute, se îngrijeşte şi se osteneşte doar pentru a pune înaintea privirilor omeneşti masca virtuţii. Şi făţarnicul se înfăţişează omenirii îmbrăcat în haina unei îndoite înşelări: pe dinafară lui se vede virtutea, pe care de fapt n-o are; în sufletul lui se văd mulţumirea de sine şi îngâmfarea, fiindcă el este, mai întâi de toate, înşelat şi amăgit în sine însuşi, în chip bolnăvicios se îndulceşte de slava deşartă, ce îl ucide, în chip bolnăvicios şi nenorocit se desfată de reuşita făţărniciei sale. El devine, totodată, străin de Dumnezeu: înaintea lui Dumnezeu este necurat tot cel cu inimă semeaţă (Pilde 16, 5). Slava deşartă şi făţărnicia cea născută din ea sunt pierzătoare chiar din temelia lor: ele îl  lipsesc  pe  om de  orice  răsplată  cerească,  dându-i  ca  singură  răsplată  deşartă  laudă omenească, pe care şi-a ales-o şi pe care o iubeşte. Această osândă asupra făţarnicilor mânaţi de slava deşartă a fost rostită de către Domnul. Povăţuindu-Şi ucenicii să facă faptele lor bune în  taină, Domnul  porunceşte:  „Luaţi  aminte,  milostenia  voastră  să  nu  o  faceţi  înainte oamenilor, pentru a fi văzuţi de dânşii; iar de nu, plată nu veţi avea de la Tatăl vostru, Care este în ceruri. Deci, când faci milostenie, să nu trâmbiţezi înaintea ta, precum fac făţarnicii în adunări şi în uliţe ca să fie slăviţi de oameni… Şi când te rogi, să nu fii ca făţarnicii: că ei iubesc în adunări şi în colţurile uliţelor stând să se roage, ca să se arate oamenilor… Şi când postiţi, să nu fiţi ca făţarnicii, trişti – că îşi smolesc feţele lor ca să arate oamenilor că postesc. Adevăr grăiesc vouă, că îşi iau plata lor. Iar tu, când posteşti, unge-ţi capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Celui ce este întru ascuns: şi Tatăl tău, Cel ce vede întru ascuns, va răsplăti ţie la arătare” (Matei 6, 1-2, 5, 16-18).

Cumplite sunt slava deşartă şi făţărnicia în pârga lor, când pun stăpânire pe om, când devin îndreptarul lucrării lui, când îi intră în caracter. De ele este plăsmuit (modelat) fariseul, ce năzuieşte cu hotărâre înverşunată şi oarbă spre săvârşirea tuturor fărădelegilor şi facerilor de rele; de ele este plăsmuit fariseul, ce are nevoie de masca virtuţii numai spre a se cufunda mai liber şi cu mai multă reuşită în fapte rele. Fariseii întunecaţi şi învârtoşaţi au săvârşit cea mai cumplită fărădelege dintre fărădelegile omeneşti: au săvârşit uciderea de Dumnezeu. Şi dacă ar fi putut să fie vreo fărădelege mai cruntă decât aceasta, ar fi purces la ea fără să se cutremure.

Aceasta este jalnica privelişte a pustiirii morale, a grozăviilor morale săvârşite de slava deşartă şi făţărnicie în firea căzută a omului. Răscumpărătorul nostru, Domnul nostru Iisus Hristos, după ce ne-a dăruit cele mai bune doctorii împotriva tuturor bolilor noastre, atât trupeşti cât şi sufleteşti, ne porunceşte să lecuim patima făţărniciei la rădăcina ei, în temeiul ei: în slava deşartă. Slava deşartă flămânzeşte şi însetează de slava omenească: Domnul a poruncit s-o omorâm prin înfometare. El a poruncit să-i răpim slavei deşarte mâncarea şi băutura – lauda omenească; a poruncit să ne ascundem cu grijă de privirile omeneşti toate faptele bune, chiar şi dragostea de aproapele, să le aducem jertfă numai şi numai lui Dumnezeu. Şi   Vechiul   Legământ,   care predaniseşte sfântul adevăr Israilului tainic zugrăvindu-l prin închipuiri, rânduieşte: „Tot darul jertfei voastre cu sare să-l săraţi, şi sarea rânduită de Domnul să se risipească de la jertfele voastre, pe tot darul vostru să aduceţi Domnului sare” (Lev. 2, 13). Sarea din orice dar, din orice jertfă adusă de israilitean lui Dumnezeu este gândul şi scopul de a plăcea lui Dumnezeu în toată facerea de bine.

Sfinţii Părinţi, Dascălii Bisericii, care în lumina lui Hristos, în lumina Sfântului Duh au privit în adâncul inimii omeneşti şi au cercetat în acest adânc felul de a lucra al fiecărei patimi, numesc slava  deşartă “patimă cu  multe chipuri”, “cea  mai subţire dintre toate”, “anevoie de priceput”. Toate celelalte patimi tulbură liniştea omului, sunt date în vileag fără întârziere de către conştiinţă; dimpotrivă, patima slavei deşarte îl linguşeşte pe fiul căzut al lui Adam, îi aduce, pasămite, desfătare, i se înfăţişează drept mângâiere duhovnicească pentru fapta bună săvârşită. Toate celelalte patimi strică de-a dreptul virtuţile potrivnice lor: astfel, îmbuibarea strică înfrânarea, mânia strică blândeţea, iubirea de argint strică milostivirea. Slava deşartă nu pare a strica nici o virtute; ea, răpindu-i omului hoţeşte aducerea-aminte de Dumnezeu, de negrăita Lui mărire, de nepovestita Lui sfinţenie, înaintea căreia însuşi cerul este necurat (Iov 15, 15), îl momeşte pe omul căzut să privească la ea cu încuviinţare şi mulţumire, să se admire pe sine însuşi. „Nu sunt ca ceilalţi oameni!”, spune ea (Luca 18, 11). În orbirea sa venită din mulţumirea de sine, cel stăpânit de slava deşartă dă mulţumită lui Dumnezeu, uitând că mulţumita dată lui Dumnezeu de către omenirea căzută trebuie adusă numai din vederea mulţimii păcatelor şi neputinţelor proprii, vedere unită cu cea a negrăitelor binefaceri ale Ziditorului către zidirea Sa căzută. Slava deşartă se bucură când vede că omul se îmbogăţeşte cu virtuţi: ea nădăjduieşte să prefacă fiecare virtute în păcat, nădăjduieşte să facă fiecare virtute pricină şi temei de osândire a omului la judecata lui Hristos. Ea se apucă să prorocească! Ea năzuieşte cu obrăznicie să facă minuni şi Îl ispiteşte pe Domnul! Străină fiind de darul duhovnicesc, ea caută să se dea drept stăpână a acestui dar sau, cel puţin, să-i facă pe oameni să vadă în ea ceva mai presus de fire; ea caută prin această înşelăciune, în chip jalnic, să se mângâie pe sine. Ea îl însoţeşte pe nevoitor când acesta posteşte, când se roagă, când face milostenie, când priveghează, când face metanii, străduindu-se să răpească jertfa adusă lui Dumnezeu şi, pângărind-o prin dorinţa de a plăcea oamenilor, să o facă netrebnică. Ea îl urmăreşte pe robul lui Hristos în chilia lui, în zăvorârea lui; neavând putinţa de a-i aduce nevoitorului laudă pierzătoare de la privitorii dinafară, îi aduce laudă în gânduri, îi zugrăveşte şi-i  înfăţişează  ademenitor  în  închipuire  slava  omenească.  Ea  lucrează adeseori fără mijlocirea gândului şi închipuirii, cunoscându-se numai după lipsa din inimă a fericitei umilinţe, a fericitei aduceri-aminte şi frângeri de inimă pentru păcate. “Dacă nu ai plânsul inimii”, a spus un mare Părinte, “ai slavă deşartă“.

Să ne împotrivim cu hotărâre, cu lepădare de sine, patimii pierzătoare de suflet şi înşelătoare a slavei deşarte! Să ne împotrivim ei întărind pe piatra poruncilor lui Hristos inima noastră slabă, care – lăsată de capul ei – este clătinată de înrâurirea şi lucrarea feluritelor patimi asupra ei, ca de nişte vânturi. Lepădând mereu slava deşartă, vom fi neprimejduiţi de o altă  patimă: de  cumplita  patimă  a  făţărniciei.  Faptele  şi  nevoinţele  noastre  bune  să  le săvârşim, după îndrumarea Mântuitorului, în taină. Luând parte la slujbele bisericeşti, să ne ferim a arăta în timpul lor vreo pornire deosebită a evlaviei noastre, care să ne deosebească mult de fraţii noştri. “Ia aminte”, a zis Sfântul Ioan Scărarul, “ca aflându-te între fraţii tăi să nu te arăţi nicidecum mai drept în vreo privinţă decât ei. Făcând altfel, două rele vei săvârşi: pe fraţi îi vei răni cu osârdia ta prefăcută, iar ţie îţi vei da negreşit temei de semeaţă cugetare. Fii osârduitor în sufletul tău, nedând în vileag aceasta nici prin mişcarea trupului, nici prin înfăţişare, nici prin cuvânt, nici prin ghicitură”. Iar dacă în singurătatea zăvorârii, când te rogi în singurătate, în timpul citirii şi cugetării ziditoare de suflet gândul slavei deşarte, pătrunzând prin uşa închisă, pătrunzând la însăşi mintea noastră, pătrunzând la însăşi inima noastră, ne va înfăţişa ca să ne înşele, ca pe o curvă împodobită, slava omenească, să ne înălţăm cât mai repede gândul la cer, înaintea lui Dumnezeu. Când mintea omenească va fi luminată de vederea duhovnicească a slavei şi măreţiei lui Dumnezeu şi se va pogorî de acolo ca să se vadă pe sine însăşi, ea nu va mai vedea măreţia omenirii. Ea va vedea sărăcia, păcătoşenia, neputinţa, căderea omenirii; va vedea osânda morţii rostită asupra tuturor; va vedea stricăciunea şi putoarea tuturor, osânda împlinindu-se treptat şi nimeni neputând scăpa de ea. Ea dobândeşte vederea nerătăcită asupra omului, străină de amăgirea slavei deşarte, şi strigă împreună cu Iov: “Stăpâne Doamne, acum Te-a văzut ochiul meu. Pentru aceea m-am smerit pe mine, şi m-am topit: şi m-am socotit pe mine pământ şi ţărână (Iov 42, 5-6)”. Adevărata smerenie vine din cunoaşterea lui Dumnezeu. Amin.

Sf. Ignatie Briancianinov – Predici, ed. Sophia, 2008, p.50-53

Categories:   Omilii

Comments

Sorry, comments are closed for this item.