Mănăstirea Petru Vodă

Vasile Băncilă – Despre formele cunoaşterii

NOTA REDACŢIEI: Considerăm cele două categorii de cunoaştere de mai jos ca o poetică analogie inedit-românească la distincţia apofatic-catafatic din domeniul teologic.

Cunoaşterea noastră e de multe feluri, dar acestea se reduc la două grupuri sau modele principale: cvasicunoaştere şi cunoaştere-negativ. Cea dintâi are o mare extensiune, însă preţul ei e disimularea. Cea din urmă dă la o parte disimularea, însă în locul acesteia apare ineluctabil misterul. Cvasicunoaşterea funcţionează îmbrobodind ingenuu misterul ori fără să-i trăiască drama, cunoaşterea negativ se instalează în mister. Paradisiacul e un exemplu de cvasicunoaştere, lucifericul e, în ceea ce are specific, o cunoaştere-negativ. Cunoaşterea oamenilor e sau cunoaştere fără mister sau cunoaştere cu mister. Înlăturarea misterului se face prin disimulare, înlăturarea disimulării se face prin mister. E aici o dilemă a condiţiei umane. Suntem condamnaţi ori la disimulare ori la mister, pentru a nu vorbi de cazurile când în lotul nostru cad amândouă. O singură dată frontul de interdicţii al censurii transcendente se lasă să fie străpuns: prin ideea de mister. Acesta ne dă în adevăr un raport de adecvare cu absolutul, dar nu o adecvare pozitivă și completă, ci aşa cum în tehnica fotografică „negativul” sau clişeul ne indică obiectul. Misterul ne revelează absolutul în chip negativ. Revelaţii pure, pozitiv adecvate, aşa cum îşi închipuie unele filosofii şi creştinismul, nu există. Censura transcendentă păzeşte implacabil absolutul, ea îndeplinind o funcţie de apologie a misterelor existenţiale. Dacă permite cunoaşterea-negativ prin mister, e tocmai fiindcă acesta revelează absolutul ascunzându-l. Iar pentru Blaga această orânduire a lucrurilor e nu numai reală, ci şi ideală. Căci dacă n-ar fi sistemul censorial al cunoaşterii, ar urma neajunsuri ce ar putea merge până la cataclisme, atât pentru lume cât şi pentru om ca specie şi pentru Marele Anonim [Dumnezeu]. Ceea ce suntem datori să reţinem însă, e că în felul acesta se precizează la autorul teoriei censurii transcendente întâia respiraţie a categoriei pe care o discutăm: agnosticismul. Dar e un agnosticism pur şi simplu? Censura transcendentă n-ar mai fi transcendentă în acest caz.

Mai întâi, faptul disimulării din cvasicunoaştere nu e ceva absurd sau iluzoriu, fiindcă am văzut că beneficiază de regimul constantelor. Mai mult: disimularea e voită şi organizată în ultimă instanţă de [Dumnezeu]! Noi nu trăim deci cu o minciună în noi, ci cu un depozit viu de realitate, ce ni s-a hărăzit de factorul suprem. Cunoaşterile noastre disimulatoare nu sunt ceva arbitrar, subiectiv, ci poartă sigiliul marii obiectivităţi ontologice, care se prelungeşte în fiinţa noastră. De aceea disimularea are rangul unui „echivalent” sau „vicariat” al cunoaşterii. Acest echivalent nu trebuie înţeles într-un sens exclusiv funcţional sau instrumental. Am afirmat noi înşine că disimulările sunt într-un fel tot atâtea realităţi. Căci ele însele fac parte din ordinea realităţii. Formele cunoaşterii sunt acelea pe care le-a creat ori îngăduit [Dumnezeu]. Ele ţin de realitatea ontologică, sunt deci realităţi respectabile.

Al doilea, cunoaşterea-negativ, în ciuda numelui pe care i l-a dat Blaga, nu e o cunoaştere negativă! Înţeleasă într-un chip mai adânc şi mai spiritual, ea e chiar mai pozitivă decât orice cunoaştere, fiindcă e mai directă, mai autonomă şi mai efectivă. Ea ne dă adevărul în chip „negativ”, dar esenţialul e că ni-l dă şi că nici o altă cunoaştere nu are puterea să ajungă până unde ajunge ea. Negativul nu o împiedică să realizeze o transcendere reală a fenomenului şi să ne aducă veşti de tulburare şi de lumină din împărăţia celuilalt tărâm.

…spiritul uman ca atare, deşi finit, are puterea principială de a depăşi lumea fenomenului, cum dovedeşte faptul că îşi poate forma ideea de mister, şi că dacă nu cunoaşte absolutul în chip pozitiv, e din cauza unei intervenţii externe: grija lui [Dumnezeu] care instituie censura transcendentă. Omul în sine nu e deci o fiinţă atât de bicisnică şi nu are mai puţin o putere regală de cunoaştere. Dacă nu sesizează pozitiv absolutul, nu e din cauza lui, ci din cauza absolutului care se apără, apărând totodată şi pe om. Dar ceea ce îi acordă omului e totuşi o cunoaştere autentică, chiar când e vorba de absolut.

Misterul disciplinat şi potenţat, intensificat printr-un fel de auto-concentrare, prin valorificarea propriei sale naturi, e un metal spiritual rar, încălzit până la alb, în fosforescenţa lui ciudată şi virilă revelându-se existenţe care nu-şi găsesc corespondent în lumea de aici. Dacă între noi şi absolut există, cum am spus, o activă perdea censorială, ea ne lasă totuşi să ne încredinţăm că în domeniul pe care-l ascunde nu e ceva pasiv ori absurd şi cu atât mai puţin ceva cu care nu avem nici un fel de contact, deoarece prin ea se prefigurează sensuri, virtualităţi şi ciudate statui abstracte, forme fără formă, înţelesuri fără expresie gramaticală, dar ceva imens real şi imens inteligibil, care ne dă sentimentul celei mai mari plinătăţi spirituale imaginabile.

…misterele sunt depistate pentru a fi „deschise” şi apoi, în urma unei osârdii intelectuale şi spirituale de înalt nivel, pentru a fi „închise”, dar în urma lor rămâne dacă nu o diagramă precisă şi o lumină stratificată, dar o luminozitate metafizică, al cărei sens îl intuim în sine, a cărei prezenţă augustă o trăim aşa cum am vedea lumina cu ochi închişi şi ne-am lăsa transfiguraţi de jocurile ei şi direcţionaţi de miracolele ei bănuite… Misterele rămân pentru totdeauna mistere şi totuşi sunt încărcate de sens, încât s-ar spune că misterul lor rezultă din excesul de sens, ele ne izolează, dar ne şi pun în legătură cu absolutul, sunt tainice şi limpezi, interdicţionale şi încurajatoare, hieratice şi intime, problematizante şi liniştitoare totodată.

… Noi oamenii nu cunoaştem cu adevărat absolutul, dar ni s-a dat putinţa să cunoaştem ceva din absolutul absolutului, dacă putem vorbi în acest mod, care e [Dumnezeu], ni s-a dat putinţa să ştim că există şi că veghează asupra lumii. Acest fapt, de a nu cunoaşte absolutul, dar de a cunoaşte ceva tocmai din ceea ce e mai însemnat şi mai de nepătruns în el, are cea mai mare şi mai decisivă semnificaţie. Destinul nostru de oameni în general şi mai ales cel al cunoaşterii apar cu totul altfel în urma acestui fapt. [Dumnezeu] cunoaşte pentru sine, dar cunoaşte şi pentru oameni şi creează chiar dispozitive cunoscătoare pentru oameni, care să respecte interesele supreme ale realităţii. Prin El cunoaştem deci şi noi şi ne e permis să spunem că dacă noi suntem anexaţi absolutului, ca orice lucru, dar, într-un fel si în oarecare măsură, şi absolutul ne e anexat nouă, fiindcă el încetează de a fi o hermetică terra incognita. Împrejurarea că avem idee de [Dumnezeu] e deci o adevărată minune centrală, care schimbă cu totul cunoaşterea și existenţa noastră. Mai mult: noi ştim nu numai că [Dumnezeu] există, dar că are o măreţie de o perfectă legitimitate ontologică, nefiind niciodată absurd, chiar când e ’’prăpăstios” sau „paradoxal” pentru logica curentă, şi că e centrul de adevăr şi de norme. Prin [Dumnezeu] noi ne formăm deci cu adevărat ideea legitimităţii ultime de a fi a tot ce este şi participăm la această legitimitate, pe care principiar o cunoaştem şi practic o trăim.

(Fragm. din  Vasile Băncilă – “Lucian Blaga, energie românească”, 1938)

 

 

NOTĂ: “Marele Anonim” este modul în care poetul şi filosoful Lucian Blaga Îl numeşte pe Dumnezeu, referindu-se la lucrarea Sa demiurgică, şi nicidecum într-o viziune necreştină/masonică, unde funcţionează iniţiatic această denumire. Pentru evitarea asocierii, am preferat aşadar termenul direct – [Dumnezeu].

 

 

Categories:   Cultura românească

Tags:  

Comments

Sorry, comments are closed for this item.