Mănăstirea Petru Vodă

Senatorul Ioan Alexandru – Alocuţiune în Parlament în apărarea familiei

Aici în familii se hotărăşte totul petru viitorul copilului, adică esenţialul şi aceasta este iubirea în casa părintească, ia naştere ceea ce este vital pentru fiinţă, această bucurie de a fi, iubirea.

Familiile noastre au fost în ceea ce aveau ele mai sfînt destrămate în mare parte, au rezistat cu multă greutate familiile creştine vii, casele unde arde candela zi şi noapte, unde părinţii se roagă în genunchi împreună în fiecare seară şi citesc ori sinaxarul cu viaţa pilduitoare a unui sfînt martir dintr-o ţară sau alta aparţinînd Bisericii universale, ori un capitol din Evanghelie. Asta o face copilaşul cel mic, ce abia a reuşit să descifreze cuvintele, dar ţine cursul frazelor cu rîvnă.

Îl auzi chiar pe Iisus Hristos Pruncul, vocea Lui blîndă, cum nici îngerii nu pot povesti. Pruncuţul tatii, care citeşte Evanghelia lui Iisus Hristos cu toată buna cuviinţă şi înţelege absolut totul şi crede totul şi este foarte limpede că aşa a fost, aşa s-au întîmplat toate pe pămîntul acesta, şi cum a fost prins, şi cum a fost dus la moarte, şi cum a înviat Domnul Hristos din mormînt, şi cum s-a răspîndit fapta aceasta. Pruncuţul spune limpede, pînă la marginile pămîntului, şi uite la o margine de aceasta pe o colină se află şi căsuţa noastră în care arde o candelă şi ne strîngem seară de seară cu toţii să ascultăm vestea cea bună.

Refacerea familiei, Sfînta cununie, Biserica dintîi gîngure-n leagăn Dumnezeul devenit prunc să petrecă împreună cu noi este cel dintîi pas întru renaşterea ţării. Cultul familiei la cei vechi, la strămoşi şi-a intensificat splendoarea şi temeinicia odată cu vestirea Evangheliei lui Iisus Hristos.

Taina cea mare s-a întîmplat în familie. Naşterea Pruncului, cel mai adînc mister al lumii, iar înainte de toate celelalte, ea, familia trbuie să-şi afle iarăşi rînduiala pierdută.

Cea mai grea lovitură primită după război a fost legată de sugrumarea proprietăţii, luarea cu forţa a pămîntului ţăranilor, furt justificat printr-o ideologie atee care urmăreşte izgonirea păcii lui Dumnezeu din inima noastră. Nu s-a luat numai pămîntul, animalele, cîmpul şi zarea, carul şi plugul, oaia şi turma, caii şi boii, ci şi clopoţelul mînzului şi ştergarul de sărbători din coarnele boilor, şi sufletul satului, sărbătorile şi icoanele, Crăciunul şi Paştele, cele două nopţi de foc şi izbăvire ale lumii, Noaptea Naşteri Domnului şi Noaptea învierii Lui din morţi. Tot într-o noapte, în pragul Crăciunului ne-am redobîndit pe sînge însăşi fiinţa inimii noastre ce arde trează firul de ceară curată al privegherii întru mîntuire. În aceste două nopţi, cea de iarnă, cea mai lungă şi cea a ieşirii de primăvară a Paştilor şi clopotele de la gîtul oilor şi clopotele din turla Bisericilor să-şi limpezească iarăşi puternicia lacrimii ce transfigurează în mîngîierea Duhului faţa pămîntului.

Întoarcerea la Iubirea dintîi, aceasta-i de acuma datoria noastră, la pacea din casa mamei şi a tatei, la Bucuria negrăită a iubirii din sînul familiei creştine a neamului acestuia.

Iar această întoarcere înseamnă şi înnoire şi purificare, vom fi altfel, am fost fiecare într-un fel sau altul în infern, purtam pecetea întunericului celui dinafară; vom şti oare să fructificăm suferinţa întru îmbrăţişarea iubirii, vom şti să prefacem în şi mai adîncă smerenie şi rugăciune crucea durerii ce am purtat-o prin pustie atita amar de vreme?

Lepădînd toate relele obiceiuri ce le-am deprins într-o viaţă de lagăr si minciună şi frică neîntreruptă, să punem temeiul cel nou al focului dragostei lui Iisus Hristos cel ce a înviat din morţi în fiecare ungher al existenţei noastre.

Văd ţara aceasta, cu căsuţele ei din pragul mării pînă la poala de piatră a munţilor, în toate aşezările, reîntoarsă cu şi mai multă rîvnă la ceea ce a fost şi este de aproape două milenii, însăşi inima, axa, aerul şi pămîntul, fiinţa ei, la iubirea cu care El, înviatul din morţi, ne iubeşte.

Acolo la grădină pe peretele alb de răsărit oricît de modest, sub acoperămîntul ştergarului imaculat, Icoana Fecioarei cu Pruncul în braţe, Fecioara Mamă, ocrotirea familiei să-şi licăre milostivirile şi fericirile, să pătrundă preotul cu mireasma învierii pe jarul cădelniţei, şi-n puterea rugăcinii de cuvintele Scripturii să alunge spaimele si rănile, duhurile prihănite şi reci şi întunecate să spargă invizibilul perete despărţitor între oceanul luminii Învietoare şi peştera îngeţată a deznădejdilor ce ne-au cotropit.

Munţi Apuseni, bradul înlăcrimat, trimiteţi în ciubăre curate de lemn, lacrimi de tămîiere pentru resfinţirea nemului românesc pînă la marea cea mare!

Faceţi nunţi, o, nunţi sfinte, cele mai luminoase sărbători ale noastre după Crăciun şi Paşti, în fiecare Duminică a învierii Domnului după praznicile împărăteşti şi odată cu ele.

Iubita inimii mele, cu degete firave clipind sub inel, dă-mi mîna, şi, cuprinsă-n încrengătura mîinii mele unite pe veci într-o tulpină sfîntă, să mărturisim pe Scriptură şi Cruce credinţă faţă de Dumnezeu cel viu, Hristosul, Dumnezeul nostru, şi credincioşia unul faţă de altul, iar aşa se vor naşte, sînt sigur, pruncuţi fericiţi cît îi îngăduie Domnul, ca dar, oaspeţii cei mai sfinţi ce-i putem noi oamenii primi în viaţa şi căsuţa noastră, pruncuţul tatii, fătuca mamii, aceste boboace, snopi de aur şi mir ce aduc însăşi raiul cu toate splendorile şi bucuriile şi sărbătorile în viaţa noastră, oricît de săracă şi neştiută dinspre lume, dar înaintea feţei cereştilor sfinţenie bine primită prin uşile împărăteşti la masa Cinei binecuvîntării depline.

Să nu rămînă absolut nici o încăpere de locuit din sălaşul munţilor pînă la cea mai umilă cămară din beton, în nu ştiu ce oraş, unde să nu fie lăsat să intre mireasma Învierii lui Iisus Hristos, să înnoiască spaţiul şi timpul nostru de vieţuire. Altfel, pruncii nu vor veni între noi în urîţenia vieţii noastre profane şi mohorîte, şi-i vom junghia pe micuţii ucişi în pîntecele maicilor ca să strălucească pielcuţa smulsă fără făptură în mîinile negustorilor. Deocamdată am junghiat în nouă luni peste un milion de pielcuţi de pruncuţi nenăscuţi, n-am avut unde-i primi, cu ce-i înfăşa. În frigiderele uriaşe ale morgilor sînt în pielcuţa goală pruncuţi ucişi şi întregi smulşi din pîntece, ghemuiţi cu mînuţele împreunate a rugăciune, sînt, vă rog să credeţi. Doamne Dumnezeule, ce poate fi mai zguduitor în cer şi pe pămînt, un pruncuţ absolut întreg, sănătos, luminat, cea mai frumosă şi dumnezeiască plăsmuire, ghemuit cu căpşorul său de aur, oval, şi smuls afară din pîntece înainte de vreme, abandonat, nici lui Dumnezeu lăsat, în încă nefiinţare aici, nici lumii predat, smuls din leagănul cerescului Părinte şi fără leagănul mumei, spînzurat între cer şi pămînt, înnăduşit, răstignit pe cruce.

Doamne, pruncuţii neamului acestuia, peste un milion, fără tată şi mamă, fără cer şi pămînt, chemaţi, sustraşi din ceruri, amăgiţi să părăsească împărăţia şi neprimiţi pe pămînt. Corabia, înainte să pătrundă în port este livrată furtunilor ce-i sfărîmă cuprinsul cu bună ştiinţă neîngăduită, să-şi împlînte ancora pe căpăţîna planetei unde urlă pustia.

N-are, n-avem scutece pentru ei, o zdreanţă de lacrimi ar fi ajuns, nu-i o cîrpă în podurile caselor noastre, dar n-avem păduri, nu-s case, nu-i o pînză, o fîşie, o panglică cît de cît, o palmă de ţesături din truda mîinilor noastre, nu-i cu putinţă, o mînă de iarbă uscată, o aşchie, doar avem încă-i adevărat, că le-am hăcuit pădurile uriaşe valahe ca nimeni în urmă, nu mai există absolut nici un pumn de nuiele să împletim o coşarcă, o coşercuţă cît cuibul de ciocîrlie şi privighetoare. Pruncuţul încape pe un pumn de otavă, nu-s cîteva pănuşi într-un ungher, un ţol cît de rupt de sub şeile cailor căsăpiţi cu securile în abatoarele atee, n-a mai rămas un dram de trifoi, o umbră de compătimire, s-a stîrpit cel din urmă în acest neam simţămînt de iubire, absolut totul este deşert, ars, tărîmul a sucombat întru totul şi nu-i cu putinţă să pătrunzi aici în acest tărîm ciumat, e totul ca după o explozie nucleară, graniţele acestui pămînt al făgăduinţei atît de bine păzite să nu treacă nici-o pasăre de neam. Un milion de pruncuţi au fost junghiaţi la frontieră, zac cadavrele ciuruite de explozii chimicale cu forcepsuri, ciocane, cu cleştele urii şi nepăsării, cu urletele de tortură cele mai sofisticate ale veacului, au fost junghiaţi noaptea pe cînd vroiau să treacă din pîntecele maicii lor în ţară, să se întoarcă în Patrie, în România, nu li s-a dat viza, Doamne, de intrare!, şi zac împuşcaţi, ciuruiţi din creştet în tălpi peste un milion de copii.

Toată graniţa roată a României este împrejmuită de cadavrele pruncilor nenăscuţi, porniţi să intre în ţară, dar n-avem ştampile, n-avem foi de intrare, n-avem îndeajuns oameni ca să le fi mijlocit intrarea, nu-s săli de aşteptare, nu-s vameşi, nu-s aparate să-i controleze în amănunt, dar dacă vin cu noi corbi primejdioşi pentru ţară, căci în sfîrşit sîntem foarte, foarte îngrijoraţi ca patrioţi de bunul mers al ţării, al neamului şi trebuie foarte bine păzită, ocrotită ţara batjocorită pînă acuma. Ei sînt cei mai periculoşi, inamicii numărul unu se întorc în ţară, acasă, vor să intre în Patrie un milion în nouă luni, spuneţi Dumneavoastră unde pot fi cazaţi avalanşa asta neobişnuită, cine poate face faţă pe pămînt la un asemenea exod dinafară pe nepregătite, şi doar avem atîtea de limpezit înăuntru, şi împărţit, de unde să nu-i faci rost pentru încă un milion de flămînzi, asta trebuie spus că au nevoie de hrană, de lapte mai întîi, de o guriţă de lapte de… sînul mamei, asta-i, dar de unde un milion de mame de vreme ce nu vor să-i primească? Ei strigă că trebuie să fie aşteptaţi la hotare, ei murmură, ei se zbat zi şi noapte în pîntecele lumii şi vor să-i primească, să-i aştepte cu braţele deschise oricît de istoviţi, cu degetele lor tremurînde, mamele lor, ei ştiu, li s-a şoptit la urechi cu toată iubirea, cu o iubire foarte, foarte violentă şi i-a amăgit să pornească încoace pruncuţii şi s-au pus pe drum începînd cu noaptea de Crăciun. După Revoluţie au fost atraşi de bucuria din ţară şi au pornit încoace să ne colinde, vor ajunge după nouă luni să colinde la un an la ferestrele noastre copilaşii, fraţii Dumnezeului Fiu, au pornit-o încoace sărmanii şi au fost într-adevăr aşteptaţi cu ciomege şi bîte, cu furci şi topoare, cu otrăvuri în pahare de plastic şi chimicale mai întîi la morga cu morgi. Nici acestea nu erau pregătite să-i primească pe toţi, morgile uriaşe.

Unde eşti mamă, unde eşti tată?
Strigă de la hotare, unde îmi sînt părinţii?
Doar la ei am venit, doar ei m-au chemat
De ce şi-au închis porţile uşilor, de ce nu
Răspunde niciunul, sînteţi mulţi, dar fiecare
În căsuţa inimii măicuţa lor caută sălaşul
Bate Borasul de miazănoapte, plouă zi şi noapte
Pe aici, ce tărîm îngheţat oare asta-i
Patria voastră părinţilor, această planetă
De gheaţă, acest tărîm nelocuit decît de cimitire şi oseminte în devenire?

Ah, am greşit drumul c-am ajuns înainte de a înflori şi a vărsa miresmare fără de rod în această peşteră fără ieşire.

Se vede că nu se poate vieţui aici, se vede că-i mai bine să nu pătrundem deloc, se vede că nu aveţi unde ne primi, ne-aţi amăgit doar, aţi făcut pe grozavii la beţie, v-aţi lăudat cu încăperile şi puterile voastre, cu ospitalitatea voastră mincinoasă. N-ai ce să-i faci, pruncuţii-s pruncuţi, şi ne-am lăsat sărutaţi pe frunte de buzele voastre necurate şi am pornit încoace şi acum cînd să intrăm la voi în viaţă şi omenire aţi tras uşile cu zăvoare şi lacăte, puneţi cîinii pe noi să ne sfîşie. Un pruncuţ sub muşcăturile colţilor unui dulău cu zgardă de fier şi hrănit cu ciolane şi măduve-n ele, cum s-ar împotrivi.

Doamne, iartă-i, Părinte, Tată ceresc, iartă-i pe părinţii noştri pe care încă nu i-am văzut decît cu ochii credinţei, nu faţă către faţă, căci au fugit de noi de la întîlnirea promisă, făgăduită. Ne-au amăgit cu buzele inimii lor, se vede, întru totul împietrite nemaipurtînd legămîntul. Iartă-i, Doamne, că ne-am întors tată înainte de vreme, înainte de-a fi fost bucuria inimii lor, şi şi-au pus armatele fricii, urii, mîniei dar mai ales la necredinţei, nenădăjduirii, nedragostei pe urmele noastre. Primeşte-ne la sînul Tău, Tată Părinte, aceşti clopoţei ce s-au dorit clopote-n turlele lumii să fericească pămîntul.

Într-o astfel de ţară de piatră amară, într-o astfel de peşteră pustie nu-i loc pentru ei, pentru pruncuţii colindători, şi s-au dus îndărăt un milion de pruncuţi, oaspeţii cei mai sfinţi şi mai curaţi ce au vrut să pătrundă în casele noastre cu bucuria învierii, cu stigmatele biruinţei. L-am mitraliat cu fierul înroşit al necunoaşterii de Dumnezeu şi neiubirii de părinţi şi acum boceşte suflete al meu, stai de jale pe umerele sîngelui tău ce colindă venele cu spaima în spate pînă pînă în ziua cînd vei fi poftit să părăseşti şi tu această planetă îngheţată, acest tărîm colindat de jalea pruncilor nenăscuţi din pricina necredinţei.

Iar un alt milion au părăsit acest tărîm pentru că aşa precum era în ochii nenăscuţilor le părea şi în ochii lor ciuruiţi de lacrimi în aceste vremi grozave ce le-au străbătut.

Dar sus inimile. Renaşterea este cu putinţă, jertfa Mielului junghiat de la începutul lumii este şi în neamul nostru în lucrare. Aliluia.

Alocuţiune rostită de Poetul şi Senatorul Ioan Alexandru în Parlamentul României, 1991.

Categories:   Apologetică ortodoxă

Tags:  

Comments

Sorry, comments are closed for this item.