Mănăstirea Petru Vodă

Sf. Nicolae Velimirovici – Relaţia Bisericii Ortodoxe cu celelalte culte

Notă: Textul se referă şi la aşa-numiţii teologi “ortodocşi” de astăzi, şcoliţi mai mult în protestantism decît în dreapta-credinţă, şi care folosesc metode omiletice şi exegetice neortodoxe, fiind mai înverşunaţi decît sectanţii împotriva teologilor ortodocşi patristici.

Ce înseamnă a crede în Evanghelie? înseamnă a crede în Vestea de Bucurie pe care Vestitorul Ceresc, Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, a adus-o neamului omenesc. Cu alte cuvinte, înseamnă a crede în Domnul Hristos şi în descoperirea Sa. Iar descoperirea lui Hristos este cea mai mare descoperire de la facerea lumii.

Oare nimeni înainte de Hristos nu a anunţat Vestea de Bucurie? Oare chiar nimeni dintre atâţia înţelepţi, filosofi, învăţători, dătători de lege, împăraţi şi proroci? Nici unul, chiar nici unul. Nu a putut nici unul din ei să cunoască Vestea de Bucurie, şi cu atât mai puţin să o anunţe. De ce? Deoarece erau pământeşti şi de pe pământ grăiau (cf. In 3, 31). Au vorbit ca fii ai pământului şi nu ca fii ai cerului. Despre cer au vorbit – în măsura în care au vorbit – privind pământul şi călătorind pe pământ.

De aceea sunt toate credinţele şi filosofiile dinainte de Hristos întunecate şi pesimiste, şovăielnice şi neclare. Aşa în Elada, tot aşa în India, la fel în Egipt şi în Persia. Asemenea şi în China cea echilibrată din punct de vedere pământesc. La fel şi în vechiul Mexic la incaşi, dar şi la păgânii contemporani. Nici una dintre acele credinţe şi filosofii nu merită numele de Veste de Bucurie.

Doar Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer, putea să aducă mărturie lumii despre ceea ce este în cer, cum este Dumnezeu, care sunt realităţile duhovniceşti în acea lume, cum este lumea duhovnicească în jurul lui Dumnezeu şi ce se întâmplă cu sufletele omeneşti după moartea trupească. Şi ce a văzut şi a auzit, aceea mărturiseşte. Mărturia Lui este, putem spune, cu totul empirică pe plan duhovnicesc. El nu mărturiseşte după logica pământească, nici după concluziile raţiunii omeneşti, nici după deşteptăciunea şi filosofarea omului pământesc, ci după ceea ce a văzut şi a auzit. Vestitorul ceresc al realităţilor cereşti. Am venit în lume ca să mărturisesc adevărul, pe care niciodată nimeni dintre pământeni nu a putut să-l mărturisească cu fidelitate. Iar mărturia Sa El a numit-o Vestea de Bucurie.

Vestitorul ceresc al Veştii de Bucurie mărturiseşte că Dumnezeu este Unul, în veşnică armonie treimică a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, că Dumnezeu nu este numai Creator, ci şi Tată, adică cea mai dragă şi mai apropiată rudenie a tuturor celor care vor să fie fiii Săi; că Dumnezeu ca Tată este însăşi esenţa dragostei, şi că din dragoste faţă de neamul omenesc a trimis pe Unul-Născut Fiul Său în lume ca să mântuiască lumea; că sufletul omenesc are mai mare valoare decât toată lumea materială; că există nenumărate oşti îngereşti în acea lume, şi că acelea – câte odată pe văzute, altădată pe nevăzute, dar fără contenire – acţionează asupra oamenilor în drama acestei lumi; că drepţii după moarte strălucesc ca soarele în acea lume; că Fiul lui Dumnezeu S-a pogorât în lume ca din oamenii viermi să facă fii ai lui Dumnezeu sau dumnezei, potrivit dorinţei şi milei Tatălui. Şi despre Judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu. Despre învierea morţilor. Despre viaţa de veci. Şi încă o mulţime de alte lucruri, unele mai fericite decât celelalte.

Hristos i-a chemat pe oameni să creadă în acea Veste de Bucurie. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie. Adică i-a chemat să creadă în El, să creadă în fiecare cuvânt al Său. Căci pentru oameni nu este vreo altă cale de a ajunge la cunoaşterea adevărului în cele mai importante întrebări ale vieţii şi existenţei decât să primească cu credinţă cuvintele Aceluia care este El însuşi martor al realităţilor cereşti şi duhovniceşti. Ori să crezi în Hristos, ori să continui să rătăceşti pe întunecata şi furtunoasa întindere a vieţii; să rătăceşti ghicind şi presupunând ţărmurile şi pământurile de la marginea acestei întinderi. O a treia opţiune nu a fost dată în istoria de până astăzi a furnicarului omenesc.

Din aceasta reiese limpede că nu este credinţa creştină precum celelalte credinţe şi confesiuni din lume. Căci celelalte sunt credinţe de la oameni pământeşti şi de pe pământ, de la oameni care au vorbit despre lumea duhovnicească fie după înţelegerea lor firească, fie fiind înşelaţi de duhurile rele. Nici unul dintre fondatorii altor credinţe nu a spus despre sine că s-a coborât din cer, nici că a fost trimis de Tatăl, nici că mărturiseşte despre cer ceea ce a văzut şi a au-zit, nici că se întoarce la cer. Din această pricină nici nu poate fi vorba de comparaţie sau echivalare între mărturia lui Hristos şi celelalte credinţe şi confesiuni din această lume.

Nu întreba creştinul dacă crede în Dumnezeu, ci dacă crede în Evanghelie, în Vestea de Bucurie a lui Hristos. Căci dacă spuneţi că el crede în Dumnezeu aşa, după părerea proprie, iar nu după Evanghelie, este înapoiat şi păgân, pentru că a ajuns la credinţă precum oamenii de acum mai bine de 2000 de ani, precum – să zicem – nişte filosofi elini sau asiatici. Atunci de ce S-a mai coborât Hristos din cer? Şi de ce a pecetluit cu sângele Său descoperirea Sa către lume, Vestea Sa de Bucurie? Cu adevărat un asemenea creştin a luat asupra capului său sângele preacurat al Fiului lui Dumnezeu, precum aceia care strigau: Răstigneşte-L, răstigneşte-L!

Biserica Ortodoxă, odinioară singura Biserică a lui Hristos în lume, a ţinut de la început credinţa în Evanghelie, fără a ţine seama de stânga sau de dreapta, şi fără a se sprijini pe alte credinţe, nici pe filosofiile păgâne şi nici pe ştiinţele naturale. Căci atunci când mergi cu un călăuzitor cu vedere bună şi înainte văzător, este de prisos şi caraghios să-i întrebi pe chiori şi pe orbi despre drum.

Având credinţă desăvârşită în Hristos şi în Vestea Sa de Bucurie, Părinţii şi învăţătorii Bisericii au respins cu tărie filosofiile elineşti şi misterele asiatice şi africane. Chiar şi aceia care au studiat filosofia la Atena, precum Gură de Aur, Vasile şi Grigorie Teologul; asemenea şi cei care s-au născut egipteni sau arabi, precum Sfinţii Antonie, Macarie, Isaac Sirul, Efrem Sirul şi alţii.

Tocmai aceşti Sfinţi Părinţi, cei mai buni cunoscători ai filosofiei păgâne şi ai misterelor de credinţă, şi aceasta la prima mână şi în limba lor maternă, au fost cei mai hotărâţi apărători ai singurei credinţe mântuitoare, cea în Evanghelie, în Vestea de Bucurie a Omului din cer. Nici cel mai mic compromis nu l-au permis aceştia cu nimeni şi cu nimic din ceea ce este pământesc şi de pe pământ, din ceea ce este de la om şi după om, şi din ceea ce a apărut sau s-a făcut în afară de Hristos şi de Evanghelia Sa.

Se cunoaşte, de pildă, cu câtă înfocare i-a criticat Sfântul Ioan Gură de Aur pe Socrate şi pe Platon, pe stoici şi pe epicurieni, precum şi pe alţi vestiţi filosofi elini. Nu numai că nu i-a adus în sprijinul nici unei învăţături evanghelice – deşi la unii dintre ei se găseau anumite cuvinte asemănătoare cuvintelor evanghelice ci de la un capăt la altul i-a trecut cu vederea şi i-a respins ca păgubitori şi vătămători pentru suflet.

Nu aşa învăţătorii neortodocşi, nu aşa. Ci înfricoşaţi de lume şi având puţină credinţă în Evanghelie, au început să cheme în ajutor filosofia elină, misterele asiatico-africane şi ştiinţa naturală apuseană, pentru a dovedi adevărul descoperirii lui Hristos. Aşa au fost create diferitele şcoli antagoniste în “bisericile” eretice. Unele s-au întemeiat pe Platon, următoarele pe Aristotel, celelalte pe stoici, pe Plotin, pe mitologiile siriene, iraniene, egiptene, apoi altele pe teosofia indiană şi pe alte feluri de ocultism, şi aşa mai departe, iar în vremurile din urmă unele din acele şcoli se întemeiază cu totul pe ştiinţele naturale, pe care ei le consideră mai puţin fabuloase decât misterele de credinţă orientale.

Astfel este chemat Belzebul în ajutorul lui Hristos, şi astfel e introdusă demonologia în teologia creştină eretică ca sprijin şi temelie a acesteia! Rezultatul a fost că în ochii ereticilor Hristos S-a micşorat din ce în ce mai tare ca Dumnezeu şi a crescut ca om, până când în cele din urmă nefericitul Arie a ajuns din nou la triumf în epoca noastră în adunările lor.

De altfel, nu trebuie să-i nedreptăţim pe demoni în această privinţă, căci până şi ei au cunoscut şi recunoscut în chipul Domnului Iisus o fiinţă mai înaltă, cerească şi dumnezeiască, mult mai înaltă decât mulţi dintre teologii eretici ai „bisericilor” neortodoxe. Iată, oare nu au strigat diavolii: Iisuse, Fiul lui Dumnezeu! Sau: Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt! Oare nu L-au recunoscut şi au spus: Te ştim cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu! Sau: Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Oare nu este scris: Iar duhurile necurate, când II vedeau, cădeau înaintea Lui şi strigau, zicând: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu! Iar El le certa mult ca să nu-L facă arătat pe El (Mt. 8, 29; Lc. 8, 28; 4, 41; Mc. 1, 24; 1, 34; 3, 11).

fragmente din Suta de capete de la Liubostinia, Ed. Sophia, 2009, pag. 12-17

 

Categories:   Apologetică ortodoxă, Scrieri patristice

Comments

Sorry, comments are closed for this item.

CLOSE
CLOSE