Mănăstirea Petru Vodă

Masterclassul de Cânt Bizantin 2018

În 2008, la prima ediţie a Masterclassului de Cânt Bizantin, aveam împreună cu Părintele Justin şi Adrian Sârbu o serie de planuri de viitor pentru psaltica românească. E greu de rezumat în câteva rânduri un deceniu de gânduri şi minunea şi efortul punerii lor în realitate. O lucrare dumnezeiesc-omenească, în care Dumnezeu şi Sfinţii Săi păşesc alături de slujitorii prin cânt ai Bisericii Luptătoare. O minune continuă, prin care cei puţini cuceresc prin puterea Duhului Sfânt o lume întreagă.

Pentru că tot i s-a dedicat şi anul acesta evenimentul, şi a avut parte de o slujbă de pomenire la debutul acestuia, vom vorbi despre MCB 2018 după o necesară reamintire introductivă a principiilor fundamentale ale Predaniei psaltice, aşa cum ni le-a lăsat Părintele Justin.

I Condiţiile elementare ale artei bisericeşti

*

Un lucru fundamental este a şti că psaltul este cleric. Nu este o simplă veleitate sau opţiune muzicală. Clericul are parte de hirotesire. Câtă vreme psaltul nu primeşte hirotesire din partea celui dator să o facă (arhiereul), el nu se va considera slujitor al Predaniei, ci un simplu artist, cu legi demiurgice proprii. Un artist care cântă ce vrea, cum vrea. Fără hirotesire, fără educaţie riguroasă în Predanie, fără acreditarea Bisericii, el n-are conştiinţa datoriei supunerii fără abatere de la Legea Divină (tradiţia Sfinţilor Părinţi Melozi, Melurgi şi Imnografi). Dimpotrivă, el judecă lucrurile după criterii strict personale şi după interesul personal: să placă sieşi, sau mai-marelui, sau publicului. Dus de vânturile părerii, el n-are conştiinţa că nu luişi, ci lui Dumnezeu trebuie să-I placă; nici că mai-marele lui nu e mai mare decât Predania, nici că cei din biserică nu sunt publicul lui, ci împreună-rugători, pe care îi reprezintă prin glasul său înaintea Tronului Dumnezeiesc. Câtă vreme psaltul nu dobândeşte conştiinţa responsabilităţii slujirii mântuirii, va sluji cugetului trupesc; iar gustul şi moda vremilor este rodul duhului lumii, potrivnic lui Hristos. „Artist independent” este o invenţie a Renaşterii. Înainte, de mii de ani, artistul ştia că e un hieratic mediator al unei transcendenţe, al unui duh: Duhul lui Dumnezeu, sau duhul satanei. Tertium non datur. Artistul care „se reprezintă pe sine” nu e de găsit nicăieri în Sfânta Tradiţie: toţi artiştii din Sinaxar reprezintă Revelaţia. Iar iadul – plin de artişti „liber-profesionişti”.

S-au scris către vlădici, adesea şi de către noi, rugăminţi fierbinţi pentru repunerea psaltului în drepturile sale (respectul, un loc de slujire şi remuneraţia). Drepturile îi vor confirma şi întări îndatoririle (cunoaşterea Predaniei şi loialitatea exclusivă Bisericii), iar aceasta va duce la revenirea întregii practici muzicale la Tradiţia firească a Bisericii. Refuzul înfiinţării unei şcoli de cântăreţi bisericeşti sub egidă episcopală nu poate fi compensat cu eforturile sisifice de a susţine secţia de psaltică din Conservator, unde se predau obiecte fără relevanţă şi aplicaţie în cult (armonie, pian, contrapunct), şi lipsesc obiectele de stringentă necesitate (tipic, istoria muzicii Bisericii, estetică psaltică), iar diploma de absolvire nu oferă psaltului un meritat loc de slujire, acesta fiind pus, din vina excluderii nejustificate a cântăreţului bisericesc din clerul hirotesit, în situaţia de a renunţa la arta sa, de a face alte munci istovitoare şi irositoare, sau, şi mai grav, în ispita de a se compromite etic, cântând muzică de alt gen (populară, manele, gregoriană, postmodernă, ca şi cum un iconar ar picta şi desene animate numai să se întreţină financiar sau să-şi demonstreze calităţile de versatilitate artistică). „Şi nu ne duce pe noi în ispită!” ne rugăm în Rugăciunea Domnească – facem deci din nou un apel plin de nădejde către arhierei, cărora li s-a încredinţat chivernisirea turmei lui Hristos, ca şi către masa credincioşilor, să ajute muzica psaltică prin ajutorul efectiv, material şi moral al psalţilor. Dacă credincioşii dintr-o parohie cer sistematic un psalt şi sunt gata să întreţină angajarea lui, dacă preotul este bun diplomat şi poate, prin educaţie cu blândeţe, să descurajeze practicile eterodoxe de după ocupaţia politico-ideologică (pricesnele, corul polifonic, etc), dacă arhiereul îşi înţelege misiunea hristoforă, arta psaltică va înflori din nou ca odinioară pe aceste meleaguri, iar prin ea, mântuirea neamului.

 

**

În Biserică, puterea mântuitoare uneşte trei atribute: Adevărul, Frumosul şi Binele. Acestea trei au deofiinţă sfinţenia, iar respectivele lor ipostasuri distincte sunt Dogma Ortodoxă, Arta Revelată şi Mântuirea (cea mai mare facere de bine). Acestea trei una sunt, împreună-lucrătoare, împreună-susţinătoare. Nu există sfinţenie într-un adevăr urât sau un frumos mincinos, şi nici un bine mântuitor nu este lipsit de adevăr şi de frumos. Când acestea trei sunt despărţite, sfinţenia care le unea deja s-a depărtat de la toate sau de la una din ele. Toată Scriptura şi toată Predania, toată istoria Bisericii stă mărturie pentru această realitate.

Urâţenia unei cântări, fie ea şi psaltică, urâţenia unei picturi, fie ea şi bizantină, urâţenia unui discurs, fie el şi dogmatic corect, falsul, grosolănia, kitschul, nu pot, nu au cum să fie expresia Duhului Sfânt. Dimpotrivă, Îl alungă. Suportăm o cântare falsă, tolerăm o icoană realizată oribil, iertăm o citire bâlbâită la strană, răbdăm o predică plină de inadvertenţe, suferim o liturghisire prea scurtă sau prea lungă, cârtim o slujire prea pompoasă, prea mieroasă, sau pur şi simplu lipsită de evlavie, de blândeţe, de bunătate, de înţelepciune. Neştiinţa, neputinţa, sau orice alte forme ale prostiei, n-au absolut nimic, dar riguros nimic a face cu smerenia. A fi nepriceput, a nu putea să cânţi sau să pictezi nu e a fi smerit! (Că mai auzi, când e unul afon şi sfios din cauza nepriceperii sale: „acesta cântă smerit”, sau când e unul care se pricepe: „acesta cântă mândru”). Ura de clasă, adică stima comunistă a neştiutorilor faţă de cei ce nu ştiu şi dispreţuirea celor ce ştiu, trebuie să înceteze. Nu trebuie tolerată la nesfârşit invazia aceasta a prejudecăţii, a tâmpeniei şi a urâţeniei! Toate aceste căderi din Frumos le privim cu iconomie, le tolerăm, dar ele nu ajută deloc la dobândirea virtuţilor; dimpotrivă, ele erodează şi răbdarea, şi simţul esteticului, pe care îl distrug, îl pervertesc. Icoanele cu chipuri înfricoşătoare şi cântările disonante trebuie respinse nu doar pentru că nu sunt în mod evident eretice, ci pentru că duhul creştinului trăitor ŞTIE că aceste lipsuri de frumuseţe arată absenţa Duhului lui Dumnezeu.

Iar dacă cineva nu sesizează lipsa Frumosului şi nu-l deranjează urâtul, la fel face şi în ce priveşte Adevărul şi Binele. Unul ca acesta nu se deosebeşte de animale, şi cu atât mai puţin nu poate fi numit creştin. Faptul tulburător că şi mănăstirile, cetăţile de apărare ale Predaniei şi locurile unde în istorie s-au creat cele mai mari, mai multe şi mai importante comori de artă – cărţi, icoane, cântări – au devenit nesimţitoare faţă de devierile de la formele estetice ale Duhului Sfânt este – o spunem cu toată părerea de rău – unul din semnele sfârşitului.

Pe de altă parte, estetica formală, „divorţată” de mirele ei de drept – adevărul de credinţă, este la fel, dacă nu mai periculoasă, tocmai pentru că e mai ispititoare. Numai că criteriile estetice diferă, în funcţie de fire şi de educaţie. Pentru cei mai rafinaţi, contează mai mult frumuseţea unei idei; pentru ceilalţi, frumuseţea în care e îmbrăcată, în cuvânt, culoare sau muzică, chiar şi o idee simplă sau greşită. Frumuseţea discursului lui Orighen nu compensează neadevărul pe care-l conţine, nu degeaba Sfinţii au dat scrierile lui anathemei. Frumuseţea tetralogiei lui Richard Wagner nu compensează răul ascuns în muzica şi ideologia sa; cu toată pretinsa ei perfecţiune, opera sa nu aduce sufletului nici un câştig. Cunoaşterea (şi cultura) nu e un câştig decât dacă mântuieşte. Frumuseţea cosmologiei traco-dacice, incontestabil superioară oricărei alte viziuni precreştine (afară de cea a mozaismului revelat, acum dispărut), şi reflectată atât de măiastru în arta strămoşilor noştri, nu a trecut de o intuiţie a crucii, n-a putut face saltul la trăirea ei eliberatoare decât prin creştinare. În concluzie, inteligenţa creatoare, sublimul unei estetici, acurateţea unei intuiţii nu sunt mântuitoare decât prin conlucrarea lor cu Revelaţia. Revelaţia hristică, nu efortul omenesc, este cea care pune în mişcare energiile creaţiei într-un sens centripet, ascendent, mântuitor, prin energia necreată. Fără Revelaţie – cunoscută, acceptată, mărturisită şi realizată prin faptă -, nu se poate aştepta lucrarea energiei necreate a harului. De aceea nu există mântuire înafara Ortodoxiei. Hristos n-a venit să culturalizeze lumea, a venit s-o mântuiască.

De ce e necesară precizarea? Pentru că separarea celor trei atribute de esenţa lor divină este cea mai răspândită formă a eterodoxiei. Chiar şi în sânul Bisericii întâlnim cele mai variate prejudecăţi cu privire la rolul artei. Clerici ortodocşi puternic afectaţi de catolicism afirmă că orice artă e de folos şi sprijină o „culturalizare cu orice preţ”, că doar, nu-i aşa, „stimulează inteligenţa” (nu contează în ce mod); cei afectaţi de protestantism fac o disociere ridicolă între substanţă / dogmă / duh şi forma în care se manifestă acestea (de parcă sfântul ar putea să păcătuiască şi să rămână în sfinţenie); cei afectaţi de ecumenism au în loc de gândire o varză de Bruxelles şi acceptă orice, din moment ce n-au nici evlavie, nici discernământ („avantajul” relativismului); cei afectaţi de crasă lipsă de educaţie ori rămân într-o încrâncenată suficienţă şi nepăsare faţă de orice formă de urât (n-o sesizează), ori se înverşunează împotriva oricărei forme de frumos – unii, până la nevoia de Sfântul Maslu. Ştim cu toţii cazuri de crize de nervi ale unora la auzul unui Terirem autentic sau a unei Slave stihirarice, şi relaxarea lor bruscă la auzul unei mieunături cu text de colindă îndoielnică. Cu toţii ne nedumerim de ce la marile praznice ale Ortodoxiei româneşti – Sfânta Parascheva de la Iaşi şi Sfântul Dimitrie Basarabov – auzim, în locul unui cor format (o, ce fericire!) din psalţii români de calibru (la care şi îngerii se minunează), un eşafod sonor sinistru pe aproximativ patru voci, fals, prost executat, prost dirijat, prost sonorizat, ales cu grijă din repertoriul compoziţiilor proletcultiste. Nu e nici o exagerare: dacă schimbaţi cuvintele liturgice cu cele originale pentru care au fost compuse acele melodii („Partidul, Ceauşescu, România”, sau „Proletari, fiţi mândri”, etc) veţi realiza satanismul prezenţei lor în cadru liturgic. Probabil că e o directivă a Uniunii Europene ca la momentele de maximă audienţă media pe subiectul religios, să nu cumva să fie ceva care să inspire. Harul Sfinţilor trece de aceste impedimente de ordin exterior (românul e expert la interiorizare), dar prejudiciul rămâne asupra celor mulţi, care prin arta de calitate ar deveni mai atraşi de Sfânta Liturghie.

Creştinul adevărat nu disociază binele de frumos şi de adevăr, pentru că el le trăieşte ca pe un singur lucru, ceea ce şi sunt. Duhul Sfânt Se retrage şi din minciună, şi din urâţenie, şi din rău. Arta eterodoxă, chiar şi când se insinuează în Biserică prin arhitectură postmodernă (vezi complexul de la Aiud) sau pictură realistă (mai nou, cubistă sau marxistă) sau muzică polifonică, neopatristică (cu aparenţă psaltică dar lipsită de formulele specifice) şi propovăduire antipatristică, într-un cuvânt prin orice mijloc umanist de atitudine faţă de învăţătura Mântuitorului, nu are nici o putere de mântuire. Arta Predaniei Ortodoxe, fiind inspirată de Duhul Sfânt, este singura garantă şi lucrătoarea adevărului mântuitor din ea.

II Masterclassul de Cânt Bizantin 2018

Binecuvântarea ÎPS Teofan pentru acest eveniment este de o importanţă ce nu trebuie trecută cu vederea, în condiţiile în care este singura implicare arhierească pentru un eveniment de acest gen. Festivaluri, concerte, concursuri şi promovări media ale muzicii psaltice au parte de binecuvântări arhiereşti în multe din eparhii, dar un fenomen similar unei tabere de vară, în care se întâlnesc psalţi din toată ţara şi profesori din toată lumea, nu mai există. Evenimentul în sine ar trebui extins şi în celelalte eparhii, mai ales în Ardeal!, şi poate tot Asociaţia Byzantion se poate gândi la un asemenea demers pe viitor. Organizarea MCB, din ce în ce mai bună, în cea mai mare parte pe umerii preacinstitului părinte Ştefan Mihalcea, arată că rugăciunea, experienţa şi efortul personal se arată însutit roditoare acolo unde simţul răspunderii şi frica de Dumnezeu sunt fericit unite.

În ce priveşte participarea, pare îmbunătăţită pregătirea tinerei generaţii de psalţi, rezultat firesc al expunerii lor din mai fragedă vârstă la muzică psaltică de calitate şi la o varietate de interpretări, lucruri ce acum 20 de ani sau chiar 10 erau cu mult mai sărace. Publicul se educă în timp, iar pe măsură ce se obişnuieşte cu un act cultural, acesta obligă la performanţe.

Se observă în anii din urmă un sporit interes pentru psaltică al tinerelor cântăreţe şi al monahiilor. Deşi în istoria Bisericii, pe baza textului paulinic, glăsuirea în Biserică se cuvine bărbaţilor, care au prin fire anumite virtuţi ce răzbat în chip evident prin voce, exegeza acceptată prin iconomie în Bisericile Ortodoxe în veacurile recente arată că atâta vreme cât este în Harul lui Hristos, şi femeia are virtuţile lui Hristos, virtuţi care oglindesc, fără îndoială, Glasul Celui ce odinioară cânta cu Preasfânta Sa Gură la Cina cea de Taină şi cu ucenicii în grădina Ghetsimani: cald, limpede, duios, trezvitor, curat, blând, smerit, puternic, ferm, mângâios, şi toate câte se pot imagina cântării Mântuitorului, Apostolilor Lui şi ucenicilor Lui de-a lungul veacurilor. Pentru că nu se poate imagina că Apostolii ar fi cântat crispat, tărăgănat, fals, şovăielnic, efeminat, ţipat, plin de sine, absent, steril, tâmp, cum se prezintă maniera de a cânta a falşilor creştini (papistaşi, protestanţi, sectanţi, ortodocşi netrăitori ai propriei credinţe şi robi patimilor), devine limpede că cei ce cântă astfel suferă ori de o neputinţă (afonie), ori de o cădere din har. Felul de a cânta lui Dumnezeu arată prezenţa lui Dumnezeu în cel ce cântă: o prezenţă reală, vie, dacă determină o stare duhovnicească mântuitoare în ascultători, o prezenţă parţială (o voce în care se aude doar dorul de Dumnezeu, nu şi prezenţa Lui lucrătoare), sau… absenţa Lui – mascată sau nu de tehnica vocală. Altminteri tehnica perfecţionată a stilisticii interpretative psaltice rămâne un exoterism steril, ba chiar respingător, dacă nu este dublat de ceea ce ar trebui s-o nască: starea neprefăcută, sinceră, fierbinte, de rugă.

Problema psalticii feminine este una complexă şi generală în Ortodoxia de azi. Majoritare pe pământ, majoritare în cult, şi într-o epocă de exacerbare a activismului feminist, femeile ortodoxe au totuşi o acută lipsă de modele artistice psaltice feminine. În spaţiul grecesc, unde greutăţile istorice n-au afectat, atât ca la români, muzica bisericească, în ultima vreme ispita slavei deşarte fluturată pe internet a ridicat diletantismul la nivel de normă, la sârbi, la fel; sună a orice… a mistere eleusine, a muzică pop, a muzică de pahar, a speculaţie medievalistă, a happening eclectic, a mimetism transgender, dar nici într-un caz a psaltică. Ethosul s-a pierdut.

În mănăstiri prăpădul ignoranţei şi al prejudecăţilor e amarnic, pentru că aceste căderi sunt de multe ori considerate virtuţi, şi invers (este efectul direct al asupririi marxiste faţă de mediul monahal). Cele două mari probleme ale psalticii monahale româneşti sunt: 1- lipsa de talent (unde sunt cei cu talent? Talentaţii nu au atât probleme tehnice, cât probleme de ethos, care se remediază relativ uşor prin expunere la modele.) şi 2- neştiinţa. Lipsa de talent nu poate fi compensată de învăţătura teoretică, nici stăruirea în neştiinţă nu se compensează prin talent. Îndepărtaţi netalentaţii din străni şi neştiinţa din ascultători şi psaltica va face un mare salt către ceruri. Cât pentru cei talentaţi, dar fără un stil bine conturat şi fără preocupare pentru a-l câştiga din ucenicie la un psalt de tradiţie, soluţia e foarte simplă: când se vor sătura de imitat false modele şi vor fi autentici/autentice înaintea lui Dumnezeu, sinceritatea le va fi răsplătită de Dătătorul a tot Binele cu harul slujirii printr-o cântare de calitate.

Un exemplu pe care l-am mai dat: muzica tradiţională a tuturor popoarelor europene a păstrat atât intervalica naturală (sau pitagoreică, adică intervalele netemperate), cât şi tehnica naturală (timbrul de vorbire, nu stilistica artificială, folosită în muzica de operă şi în interpretarea gregoriană). Concluzia cvasievidentă este că aceeaşi intervalică şi aceeaşi timbralitate (/pronunţie, emisie, proiecţie, etc) s-au folosit şi în cântarea bisericească. Faptul că apusul, odată cu apostazia, a început să inventeze reforme în artele bisericeşti, cum este cântarea polifonică, armonizată, pronunţia şi frazarea efeminată, intervalica temperată, faptul că apusul a exercitat presiuni şi la făurirea Statului Român modern, şi azi, prin directivele unei reforme secularizante ale UE, faptul că aceste decizii politice au modificat ethosul cultural caracteristic ortodox nu trebuie să rămână nici necunoscut, nici necombătut. Faptul că etnofiletismul grecesc a afectat decisiv atât existenţa Imperiului Roman de Răsărit, cât şi patrimoniul cultural al voievodatelor române, dar şi că poporul grec însuşi a rămas cu sechele greu de vindecat la nivelul cunoaşterii adevărului istoric, şi, în fine, că trivialul fapt al nazalizării execuţiei psaltice este una din aceste sechele, nu trebuie escamotate, nici adoptate de tot spaţiul ortodox ca pe dogme estetice şi de cunoaştere.

E timpul, mai ales că e timpul de pe urmă!, să se renunţe la suficienţă şi marote găunoase şi să se pună umărul la muncă serioasă de cercetare a comorilor Ortodoxiei, fără frici sau elanuri culturale… comode. Un îndemn valabil şi pentru studenţi, şi pentru profesori, şi pentru tot creştinul care vrea să se mântuiască. Când cunoaşte istoria Bisericii ţării sale, psaltul român bea, ca în basmul cu Greuceanu, „apă vie”, cu strălucire, demnitate, putere de mărturisire a credinţei printr-o artă plină de Viaţă şi temei apostolic; nu-l vor mai speria decibelii vocilor elline, nici ironia confraţilor invidioşi, nici murmurul babelor pricesnuitoare, nici scăpărătoarele ocheade ale mai-marilor iubitori de polifonie. Nimic nu-l va mai tulbura: el va şti că tradiţia psaltică a Românilor vine de la Apostoli şi nu numai că n-a pierit niciodată, dar a fost multă vreme etalonul acestei arte. Studiind manuscrisele, aşa cum deontologia paleografului petru-vodist propune an de an la MCB, psaltul serios va vedea că, dacă sunt în Duhul Sfânt, nu este diferenţă „între iudeu şi ellin”, între român şi grec, între Părinţii „cei vechi” şi „cei noi”: sfinţenia acestei arte s-a păstrat oriunde în lumea ortodoxă unde a existat dragoste de Predanie.

Şi ajungem la premisa cu care s-a aprins făclia acestui maraton psaltic acum mai bine de zece ani, cu ocrotirea şi finanţarea Părintelui Justin Pârvu: dragostea de Hristos, Mântuitorul. Cu acest gând, de mântuire a credincioşilor, de unitate liturgică, de slavoslovie, a început visul său Părintele Justin, vis nădăjduitor continuat, prin sprijinul lor, de părintele arhimandrit Hariton (stareţul mănăstirii Petru Vodă), şi maica stavroforă Justina (stareţa mănăstirii Paltin – Petru Vodă), dar şi prin sprijinul tuturor celor care, monahi şi mireni, au contribuit (duhovniceşte, conceptual, artistic, logistic, financiar) la un eveniment care pune în prim plan cunoaşterea lui Dumnezeu prin arta psaltică.

***

Cursurile MCB 2018 au fost susţinute de:

Conf. univ. dr. Maria Alexandru – Univ. „Aristotelis” (Tesalonic). Dincolo de personalitatea plină de drăgălăşenie şi lumină a domnişoarei doctor, şi desigur dincolo de expertiza sa în metoda paleografia comparativă, anul acesta ne-a părut de un mare folos cursul despre Octaihie, pe care sperăm să-l ofere şi în format video sau scris, pentru folosul tuturor celor ce n-au putut participa. Ideea acestui curs a fost ca, în locul ostenirii vocii pe exerciţii tehnice mai degrabă pliate pe muzica apuseană, să se prefere metoda Roţii Sfântului Ioan Cucuzel, folosite cu bun spor şi de către psalţii pustnici atoniţi.

Lect. univ. dr. Zamfira Dănilă (Univ. de Arte „G. Enescu”). Cu regret că n-am putut fi prezenţi la conferinţele frăţiei sale, suntem convinşi că şi anul acesta studenţii s-au folosit de râvna sa pentru muzica Bisericii şi s-au simţit încurajaţi să cerceteze şi prin calea manuscriselor bucuriile muzicii Bisericii.

Asemenea, deşi am lipsit la prezentările sopranei Mihaela Grăjdeanu (Opera Națională Română, Iași), am auzit unanime cuvinte de laudă despre valoroasele dumisale învăţături asupra elementelor fundamentale de tehnică. Orice artist serios şi cu experienţă, indiferent de genul muzical profesat, are de dăruit cunoştinţe folositoare.

O mică sugestie pentru ediţia următoare a Masterclassului ar fi luarea în considerare a faptului că psaltica feminină este pe registru alto/ contralto, iar cântarea cu voce de cap (sopran/ mezzosopran) face dacă nu ridicolă, uneori imposibilă redarea corectă a ornamentelor tradiţionale psaltice, prejudiciind stilul, ethosul, vocea şi auzul, la fel cum ar fi pentru un psalt bas sau bariton să cânte o slujbă întreagă pe registru de contratenor – nu doar că l-ar durea gâtul după 5 minute, dar n-ar putea realiza nimic plăcut. O sută de femei chinuindu-se cu o octavă mai sus decât le-ar fi firesc ar putea constitui o grupă separată, unde tonul să nu li se mai adapteze după ceilalţi 20 de tenori. Este o rugăminte pe care o repetăm an de an şi sperăm să fie cândva odihnită, cu un minim efort logistic şi un rezultat uimitor.

Cercetătorul paleograf monahul Filotheu Bălan (Mănăstirea Petru-Vodă) – despre prezentarea sfinţiei sale va scrie în articolele de specialitate care vor apărea în curând. Conferinţa sa a expus câteva descoperiri, pe baza fondului de manuscrise româneşti, care vor revoluţiona cercetarea paleografică internaţională.

Prep. univ. drd. Adrian Sârbu şi Secția de Muzică Bizantină a Univ. de Arte „G. Enescu” din Iași. Trecând cu vederea că titlul pe care l-a dat concertului din 16 Iulie e o greşeală de tipar, despre dirijorul corului Byzantion, dascălul de psaltichie, sufletul acestui eveniment, ce putem spune, afară de observaţia că, după părerea multora, este protopsaltul ţării noastre? Vom spune doar că ne dorim ca, pentru folosul nostru, dar şi al său, să rămână astfel! Să rămână în România şi în Sfânta şi Dumnezeiasca Predanie Ortodoxă pe care i-a luat 20 de ani s-o cucerească în toate tainele şi până pe culmile ei. Pentru ceea ce poate oferi ca dascăl, Conservatorul ieşean merită să ţină secţiunea de psaltică funcţională chiar şi numai pentru catedra sa.

Arhonte Protopsalt Panagiotis Neochoritis (Constantinopol). Un elocvent exponent teoretic al predaniei antropologice a Sfinţilor Părinţi, dl. Neochoritis a reamintit audienţei acest palimpsest de praxis ortodox al slujirii la strană, spre bucuria noastră duhovnicească, a celor ce ne simţeam stingheri într-un mediu din ce în ce mai puţin preocupat de aspectul teologic şi mai mult de cel strict tehnic, ca şi cum ele n-ar fi strâns legate. Subliniind permanent că sufletul psaltului este adevăratul glăsuitor, iar trupul doar un împlinitor al cunoaşterii sufleteşti a Evangheliei, expunerile dlui Neochoritis au fost o excelentă rezumare compensatorie a lacunei unei atari educaţii în seminarii, facultăţi de teologie şi mănăstiri, unde cunoaşterea acestor lucruri ar trebui să fie obligatorie şi universală. Este de neconceput pentru un creştin a nu şti că sufletul are trei puteri, că vocea reflectă lucrarea acestor puteri, că tehnica vocală este oglindirea acestei lucrări, că evlavia, cumpătarea şi respectarea fermă a Tradiţiei sunt virtuţi de nelipsit pentru slujitorul bisericesc. Salutară şi prin expunerea practicii rămase patristică a Patriarhiei de Constantinopol, astăzi greu încercată teologic de inovaţii relativiste, prezenţa generoasă a eminentului invitat constantinopolitan e şi dovada darului lui Dumnezeu în cei ce, nedespărţindu-se de Biserică nici în vremi de furtună, fac lucrare apostolică la locul în care au fost chemaţi. Dignus est!

Şi încheiem cu o consideraţie, in memoriam Lykourgos Anghelopoulos, patron al acestui Masterclass şi pionier al psaltikiei rediviva: concertul grupului psaltic al Mănăstirii Antim ni l-a adus duhovniceşte printre noi pe marele psalt, prin filiaţia ucenicului său, Costas Anghelidis, dascăl al protopsaltului Florin Leonte, dirijorul corului bucureştean, filiaţie ce a păstrat, iată, moştenirea unui duh, a unui ethos în care prezenţa dumnezeiască a suspendat timpul şi spaţiul, a făcut ceea ce trebuie şi poate face muzica psaltică: A MÂNTUIT.

Hristos în mijlocul nostru, acum şi în veac!

a consemnat maica Neonila

Categories:   Muzică creştină

Comments

Sorry, comments are closed for this item.