Mănăstirea Petru Vodă

Florin Stuparu – De neamul românesc şi alte neamuri

Un neam atâta preţuieşte, cât a înţeles din Evanghelie şi cât poate să Îl urmeze pe Hristos. (Simion Mehedinţi)

Un neam atâta preţuieşte, cât a înţeles din Evanghelie şi cât poate să Îl urmeze pe Hristos. Nu există nici un alt criteriu de valoare şi nici o altă finalitate: individ, neam sau omenire în întregul ei nu au altă raţiune de a fi (logos) decât Raţiunea, Logosul.

Istoria, în înţelesul cel mai cuprinzător, are ca finalitate restaurarea omului, şi  nu în starea paradisiacă primordială, ci într-o condiţie infinit superioară, de vreme ce Mântuitorul, înălţându-Se, a suit firea omenească chiar pe Tronul Sfintei Treimi.

Fiul Omului este Adam cel reînnoit, Care deschide calea de întoarcere în sânul Tatălui pentru întreaga omenire. El este “aluatul care dospeşte toată frământătura”, aşa cum Adam cel vechi a fost începătura morţii pentru toţi urmaşii săi.

Pentru că nu există decât un singur om, ca fiinţă; o singură fiinţă omenească ce se întrupează, într-o multitudine de persoane, aşa cum avem, ca Fiinţă, un singur Dumnezeu întreit în Persoane.

Persoanele sînt unice, nerepetabile, independente şi libere prin puterea deliberativă. Ele se unesc, fără a se confunda, întru o aceeaşi fire, şi fiecare îl reprezintă pe protopărintele Adam cu o fizionomie proprie.

Aşa cum avem a face cu persoane idividuale, observăm şi persoane colective, iar acestea sunt neamurile. Fiecare dintre ele, în mod analog persoanelor individuale, arată o fizionomie proprie, un mod unic, nerepetabil şi independent de manifestare. De asemenea, toate neamurile au un rost în iconomia mântuirii, rost pe care Dumnezeu binevoieşte să îl arate, mai mult sau mai puţin vădit, prin aleşii săi, în momentele de răscruce ale istoriei.

Există un neam, o persoană colectivă, căruia Dumnezeu i S-a arătat direct. Acesta a fost, şi este Israel, purtătorul de Dumnezeu, cel ales să arate voia Domnului omenirii căzute.

Primul Israel a fost cel născut din Avraam (“iubitorul de Dumnezeu”), din Isaac şi Iacov: poporul evreu.

În urma apostaziei colective din Vinerea Patimilor (“Pieirea ta prin tine, Israele!”), urmaşii “iubitorului de Dumnezeu” îşi pierd calitatea de aleşi prin naştere şi, în Duminica Pogorârii Sfântului Duh, Domnul “ridică urmaşi ai lui Avraam din pietrele neînsufleţite” şi înfiinţează noul Israel, poporul creştinesc, născut de două ori: o dată din neamuri (“pietrele neînsufleţite”) şi a doua oară din apă şi din Duh.

Apariţia unei persoane colective supraordonate criteriului genealogic, nu înseamnă însă desfiinţarea neamurilor. Să nu fie! Dimpotrivă, abia din momentul constituirii Bisericii, neamurile (ca şi indivizii) sunt chemate să se împlinească, să se regăsească şi să devină ele însele întru Hristos Iisus.

Creştinismul nu desfiinţează persoana, fie ea individuală sau colectivă. Aceasta e caracteristica dreptei credinţe. (Spre deosebire de rătăcirile catolice sau protestante care au dus, direct sau indirect, la utopia antihristică a Babilonului noii ere pe care o trăim acum.)

O omenire abstractă nu poate fi, ea trebuie să se încarneze cumva. Odată cu dizolvarea neamurilor nu apare “omenirea” pur şi simplu, ci un alt neam cu  trăsături distincte, o altă persoană.

Acest neam a şi apărut, în America şi în Occident, în Orient, în Asia şi în Africa, pe alocuri. Alcătuit prin înfiere din toate neamurile,  el nu este deloc abstract; are o limbă interjecţională proprie (americana), un port anume (atunci când se îmbracă), în fine, o credinţă orgiastică distinctă, înscrisă pe bancnota de un dolar. Acesta e poporul apocaliptic, crescut în cultul Fiarei, adorator făţiş al celui rău.

Creştinismul nu tulbură rânduiala firii, de unde urmează că în afara neamurilor nu există dreaptă credinţă. Acesta e temeiul naţionalismului* omului creştin: dincolo de instinctul firesc de conservare,  îţi aperi neamul pentru ca el să ajungă, într-un viitor numai de Dumnezeu ştiut şi după măsurile proprii,  la apropierea de Hristos, învrednicindu-se a intra în Ierusalimul ceresc. Zice părintele Stăniloae: Când Apocalipsa spune că “neamurile vor umbla în lumina cetăţii luminată de slava lui Dumnezeu şi de făclia Mielului” se gândeşte la acea parte dintre neamuri care a trăit pe pământ în credinţa în Hristos. Dar acea parte din fiecare neam va fi luminată de slava Lui în ceea ce are deosebit acel neam de altele. (CD/83**)

*

Să nu ai alţi dumnezei afară de Domnul Dumnezeul tău! Să nu îţi faci chip cioplit! Marea primejdie în care se află sentimentul naţional al  creştinilor este idolatrizarea “neamului”, “patriei”, “istoriei” etc., revers al celei mai grave forme de idolatrie, “umanismul” cosmopoliţilor.

Căci, alipirea de lume, de creaţie şi creaturi, oricare ar fi ele, pusă înaintea iubirii de Hristos este apostazie, lepădare de Hristos şi închinare la idoli.

Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot cugetul tău şi din toate puterile tale!

Scopul vieţii creştine este mântuirea, cunoaşterea nemijlocită a lui Dumnezeu; aceasta nu se poate realiza decât prin despătimire, prin eliberarea de păcat. Orice formă de iubire, care nu e întru Hristos şi după Hristos este patimă ce întunecă mintea şi tulbură sufletul. Invers, iubirea de aproapele şi de neam, când sunt întru Hristos, duc la despătimire, căci omoară egoismul.

Să nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să-l despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra ei. Şi duşmanii omului sunt casnicii lui. Cel ce-şi iubeşte pe tatăl său ori pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce-şi iubeşte pe fiul său ori pe fiica sa mai mult

Creştinul nu are decât un singur obiect al iubirii, pe Dumnezeu, care este Însăşi Iubirea. Iubirea de semeni este iubirea pentru asemănarea Chipului lui Dumnezeu, Chipul fiind Iisus Hristos. La fel, iubirea de neam trebuie să depăşească instinctele şi să fie iubire pentru Chipul lui Dumnezeu reflectat în persoana colectivă căreia îi aparţii prin ereditate. Aşa putem înţelege de ce eroi precum Ionel Moţa şi Vasile Marin,  şi-au făcut datoria faţă de neam învrednicindu-se de moarte mucenicească nu pentru România, ci pentru că “se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos”. Mucenicii î-şi dau măsura iubirii pentru neam devenind modele, ceea ce duce la întărirea credinţei şi, în consecinţă, a neamului însuşi. Doar sfântul poate fi model, pentru că doar el s-a unit deplin, încă din această viaţă cu Hristos, singurul model adevărat.

În ce ne priveşte pe noi, românii, posibila tensiune dintre factorul genealogic şi cel teologic, este anulată dintru început. Dumnezeu a rânduit să apărem ca popor creştin. Cu alte cuvinte, neamul românesc este produsul creştinismului, impus prin sacrificiile minunate ale martirilor, sângele acestora fiind adevărata sămânţă a creştinilor. Cu toată certitudinea putem afirma că ţara noastră a fost sfinţită de sângele numeroşilor mucenici care au pătimit pentru Hristos în majoritatea cetăţilor daco-romane şi greceşti din Sciţia Mică – Dobrogea de azi – şi la gurile Dunării, mai ales în secolele III-IV. / Numărul lor a fost foarte mare, dar majoritatea au rămas necunoscuţi. Unii dintre ei erau / de origine traci, greci, macedoneni, sirieni şi mai ales băştinaşi, deci, daci creştinaţi, numiţi în vechile martirologii “sciţi”, după vechea denumire a Dobrogei. /

După Sfântul Apostol Andrei, aceşti sfinţi martiri au fost printre cei dintâi martori ai Evangheliei lui Hristos pe pământul ţării noastre. Iată de ce noi, românii, nu avem o dată anumită de încreştinare; pentru că am fost încreştinaţi de martirii primelor secole după Hristos.

Viaţa strămoşilor noştri, apăruţi / ca popor creştin, a fost dintru început şi până în zilele noastre o jertfă liturgică neîntreruptă, stropită cu sângele nenumăraţilor martiri, ştiuţi şi neştiuţi. / Mai mult , ultima jumătate de secol la care am luat parte cu toţii / a marcat o sporire nemaiîntâlnită până acum a jertfei martirice pe pământul ţării noastre. (Păr. Ioan Negruţiu în CD/237 )

Viaţa oricărui creştin adevărat este una mucenicească pentru că presupune răstignirea păcatului şi lepădarea de lume, adică mărturisirea lui Hristos prin cuvânt şi prin faptă în toate yilele, până în ceasul ieşirii din trup.

Astfel încât, singura cale de salvare  a fiinţei individuale şi etnice este viaţa întru Evanghelie şi trăirea liturgică. Liturghia e cea mai mare forţă de menţinere a unităţii de credinţă şi etnice a neamului nostru. / Liturghia a avut un mare rol în menţinerea unităţii de credinţă şi spiritualitate a neamului nostru, căci ea n-a menţinut numai unitatea dintre locuitorii fiecărui sat sau oraş, ci şi unitatea sufletească dintre cei ce participau în diferite oraşe şi sate la Sfânta Liturghie, care este o mărturisire uniformă de rugăciune a aceleiaşi credinţe, a unirii cu Acelaşi Hristos.

Liturghia a menţinut nu numai unitatea etnică şi religioasă a poporului român într-un anumit timp ci unitatea celor de azi cu moşii şi strămoşii lor, unitatea neamului de-a lungul istoriei.

Cei ce nu participă la Sfânta Taină a Liturghiei, cei ce nu se mai unesc, prin împărtăşire cu acelaşi Hristos, slăbesc în credinţă şi în iubirea divină, slăbeşte şi unitatea lor spirituală cu neamul nostru care a fost, este şi va fi. Cei ce nu participă la Sfânta Liturghie, lucrează împotriva Sfintei Evanghelii, care ne porunceşte: “Să faceţi aceasta întru pomenirea Mea” şi se opun unităţii noastre de credinţă şi de viaţă. /(Păr. Stăniloae,  în CD/16)

Florin Stuparu (revista Scara, nr. 5, Decembrie 1999)

———————————————————-

*NOTĂ. Despre naţionalism şi speciile lui, vezi în treapta a treia şi a patra textele despre revoluţia de la 1848.

**CD = Protosinghel Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti II, 1990, Episcopia Romanului şi Huşilor.

Categories:   Istoria Bisericii

Comments

Sorry, comments are closed for this item.