Părintele Justin Pârvu la 101 ani

Dumnezeu atît de mult a iubit lumea, că L-a dat pe Fiul Său cel Unul-născut spre jertfă şi spre mîntuirea tuturor celor ce vor crede în El. Atît de mult a iubit Dumnezeu poporul român că în veacul cel mai lipsit de călăuzire şi de înţelepciune l-a dăruit spre călăuză şi spre mîntuire pe Părintele Justin Pârvu. Despre duhovnicul nostru, Dumnezeu a dat semne după semne şi mărturii după mărturii, din pîntecele mamei sale pînă la săvîrşirea sa şi pînă astăzi şi pînă în veşnicie, că El a binevoit întru Părintele Justin şi că i-a primit jertfa şi rugăciunile şi că întotdeauna i le primeşte şi i le va primi şi i le va asculta.

Noi, românii, nu am avut pe cineva care să ne iubească mai arătat şi mai dovedit, cu timp şi fără de timp, cu toate cele ale noastre, bune sau mai puţin bune, în ultima sută de ani, precum am avut pe Cuviosul Părinte Justin Pârvu. Din tinereţe şi-a făcut sufletul făclie pururea luminătoare în întunericul acestui veac şi i-a tras pe toţi cîţi au vrut să-l asculte şi să-i urmeze viaţa cuvioasă la Mîntuitorul Hristos. Şi încă ne duce şi ne va duce, pe toţi care vor vrea să îl asculte şi să urmeze vieţii lui de jertfă şi har.

De o vîrstă cu România Mare, Părintele Justin este şi va rămîne în veac un strălucit mijlocitor pentru mîntuirea poporului român, împreună cu Prea-sfînta Născătoare de Dumnezeu, cu Sfinţii Arhangheli şi cu Sfinţii Mucenici şi Mărturisitori, pe care atît i-a iubit.

La 101 ani de la naşterea Părintelui Justin Pârvu, aducem lui Dumnezeu prinos de mulţumiri şi recunoştinţă pentru marele dar căruia ne-a făcut părtaşi.

Cum am putea să-I mulţumim vreodată Domnului pentru binecuvîntarea cerească ce ne-a dăruit-o prin Cuviosul Justin cel Mare? Prin ascultarea, adică împlinirea cuvintelor sale cele de-Dumnezeu-insuflate:

„Mă uit acum şi la copiii noştri, că avem aici doi, cum se îmbracă şi ies cu lumânările şi mă văd şi eu acolo printre ei, acum 80 de ani. Şi am dus viaţa de mănăstire mereu în ascultare, viaţă de cazarmă. În general viaţa e o cazarmă dacă vrei să faci ceva. Uitaţi-vă la starea degradantă în care a ajuns tineretul nostru pentru că televizorul, calculatorul, internetul au distrus fiinţa umană, şi spirituală şi biologică. De la desene animate la păpuşele, mai vede şi o scenă oribilă, alta teribilă, una grosolană, alta mârşavă şi aşa s-a îngroşat viaţa copiilor şi a familiilor noastre. Greşeala mare nu este a copiilor, cât este a părinţilor pentru că în faţa televizorului unde sunt toate măscările, e şi tata, e şi nepotul şi bunicul şi toţi bat din palme acolo. Şi aşa au ajuns copiii noştri că nu mai ştiu să joace oina, şotronul…

Ne trebuie o familie sănătoasă, pentru că aici se va forma viitorul bărbat de stat. Aici se formează geniul, eroul, mucenicul, dar şi omul deşert. Familia împreună cu şcoala, Biserica împreună cu scoala, legătura mai strânsă între religie şi ştiinţă, între credinţă şi viaţă, toate acestea vor putea, în timp, să ne readucă acolo unde merităm. Calea va fi lungă, poate cât a durat stricăciunea, dar avem şansa restaurării în viitor. Trebuie însă o şcoală bună, de toate gradele, o şcoală de elită pentru preoţi, care să fie oameni cu dăruire, oameni permanent de strajă, mult mai aproape de necazurile enoriaşilor, ca să devină într-adevăr ziditori sufleteşti. Orice viaţă bună a părintelui este nevoinţă şi abia atunci când va fi lângă oameni se va vorbi de ascultare, de apropierea unuia faţă de celălalt, de progres.

Făceam de toate, dar mă ocupam mai mult cu creştinii, cu cei ce veneau la mănăstire. Era un avantaj mare că slujeam ziua. Credincioşii care veneau când eram la mănăstire la Secu, veneau acum şi aici, la Bistriţa; că eu eram foarte atent cu necazurile oamenilor, simţeau efortul meu de a-i ajuta.

Aşa se lucrează pentru sufletul omului. Ca să-l câştigi pe om, trebuie să ai dragoste faţă de el, să-l înţelegi, să-i fii alături în necazul lui, să participi la suferinţa lui. Mulţi pizmuiau efortul meu când mă vedeau mereu înconjurat de creştini; însă eu, când ieşeam de la slujbă, nu mă duceam să mănânc şi să pun zăvorul pe uşă, nu, ci ieşeam în întâmpinarea oamenilor. Aşa trebuie să începi: cu jertfa. Eu aşa am început, întâi la Durău cu credincioşii din satul meu, şi nu aveam decât 21-22 de ani. Cu ăştia din satul meu am început, cu care în copilărie făceam toate năzdrăvăniile şi acum îmi spuneau „Părintele nostru”.

Cine nu se implică duhovniceşte să ajute lumea asta în necazurile ei nici nu se roagă cum trebuie.

Noi nu facem politică; noi ne apărăm drepturile noastre de creştini: Sfânta Tradiţie, Dogmele Bisericii, Canoanele, viaţa, „sărăcia şi neamul”, cum spunea marele nostru poet. Dar nici măcar acest drept nu-l mai avem. A face politică în înţelesul duhovnicesc înseamnă a îndruma, a deschide mintea omului ce să aleagă, să deosebească binele de rău, că acesta este rostul şi de aici pleacă creştinul nostru – de la sfatul Bisericii. Dar acum ni se spune că Biserica „n-are voie să facă politică”, adică n-are voie să-i mai arate omului calea cea dreaptă în viaţa socială, mai ales preotul… Ori mireanul se desăvârşeşte în viaţa socială dacă respectă poruncile lui Hristos şi ascultă de Biserică, nu de Comunitatea Europeană, care e împotriva Bisericii. O societate mincinoasă, împotriva lui Hristos, va căuta să îngenuncheze Biserica şi-l va respinge pe creştin, sau îl va împinge la lepădare de Hristos.

La fel: Armata n-are voie să facă politică; ofiţerul care s-a jertfit, care a murit pentru ţară – şi din cele mai vechi timpuri câmpurile au fost pline de ostaşi, ei au apărat ordinea dinăuntru şi din afară – ei bine, n-are dreptul să facă politică!

Şcoala n-are drept! N-are drept nici Justiţia!… Nimeni n-are dreptul să-i arate omului calea cea dreaptă… Atunci pe seama cui rămâne alegerea? Pe cine mai punem noi la conducerea ţării? Pe jucăuşii de pe cheiul gârlei? Luăm scursurile societăţii şi le punem în fruntea unui popor? Păi care este cinstea noastră?

Dacă Biserica n-are voie să facă politică, iar noi toţi suntem Biserica, atunci cine face politică?

Acesta este scopul [vieţii politice şi sociale]: de a ne ridica naţiunea spre linia Bisericii şi, decât să murim trădători, mai bine să murim pe câmpul de onoare fără să ne pierdem conştiinţa şi sufletul. Avem un singur suflet, un Singur Dumnezeu, o singură Credinţă şi cu ea vom merge înainte Judecăţii.

Sfinții nu au nevoie de noi, de prea-mărirea noastră. Ei sunt sfinți oriunde şi oricând. Ei au nevoie de noi numai în măsura în care le cerem ajutorul. Dacă le cerem ajutorul, vin şi ei în ajutorul nostru, iar dacă noi nu le cerem, ne lasă singuri. Dar unde ajungem noi fără ajutorul lor?

Să ne rugăm către sfinți! Acesta este mesajul lor. Sfinții vor să vină în ajutorul nostru, numai că prea puțin îi chemăm.

Aceşti sfinți ai închisorilor, de la Aiud, Piteşti, Gherla, din toate puşcăriile noastre, formează cea mai măreață şi frumoasă coroană pentru împodobirea țării noastre înaintea lui Dumnezeu. Ei sunt soluția grăitoare, numai nu strigă de acolo. Izvorârea Sfîntului Mir din osemintele lor, aşa după cum se cunosc minunile acestea, e aşa de grăitoare, încât nu ne rămâne decât să le urmăm sfaturile, fapta şi eroismul vieții lor. Acesta este de fapt un al mesaj pentru neamul nostru. Aceştia sunt ultimii dintre sfinții români care izvorăsc mireasmă şi vindecări în toate colțurile lumii.

Mesajul este să le urmăm viața, curajul mărturisii. Tăcerea este mormântul pe care îl săpăm neamului nostru. Ei vin să ne arate calea.

Nu avem dreptul să cedăm! Vrăjmaşii nu au respect pentru nici un lucru sfânt. Să ne unim în dragoste şi armonie, ca să putem ieşi de sub jugul erei electronice.

Mamele au fost şi rămân creştinele care au contribuit la realizarea sfinţilor, savanţilor, a oamenilor de creaţie. Ele sunt cele care au umplut bisericile, au umplut mănăstirile cu feciori, cu preoţi care slujesc neîncetat Liturghia în bisericile şi mănăstirile noastre. Ele sunt cele care au ostenit zi şi noapte, la pieptul lor au ţinut copiii, acolo i-au întors cu ochii spre Maica Domnului în rugăciune, i-au îndumnezeit şi i-au crescut în duhul acesta ortodox, aşa după cum şi Creştinismul nostru se naşte astăzi în peştera Betleemului, în sfânta familie a Fecioarei Maria şi a dreptului Iosif.

Ele, mamele, duc mai departe toată frumuseţea, în obiceiurile, colinzile, cântecele lor de doruri, de noapte şi de zi deasupra copilaşului, aşa ca să le cânte tradusă Evanghelia în doinele şi cântările poporului nostru. Mamele care au refuzat să vaccineze copiii, deşi nu au prea multe cunoştinţe medicale, dar prin experienţa lor practică şi bunul lor simţ, şi-au dau seama că tot ceea ce apare aşa deodată nu e lucru curat şi simt că nu e bun pentru copilul lor. Fiindcă au această experienţă frumoasă de zeci de ani şi se opun la tot ce apare în afara lucrurilor normale cu toată puterea lor, apără cu tărie sănătatea pruncilor lor: şi sănătatea trupească, şi sănătatea sufletească. Pentru că cine socoteşte să ia viaţa aceasta trupească prin ucidere, prin mizerie, prin lipsuri sunt dispuşi să ia şi viaţa sufletească. Şi de aceea mamele au acest bun simţ şi intuiţie duhovnicească de a apăra cu toată puterea viaţa şi frumuseţea acestor tineri, lăsaţi de Dumnezeu ca să umple raiul cu ei.

A fi român înseamnă a muri pentru România. Cuvântul român, după mine, egal sfânt.

România este o ţară sfântă cu un popor sfânt. Aşa cum Mântuitorul a fost vândut de la un neam la altul, aşa şi poporul român de la un stăpân la altul. Să fim fericiţi că ne-a învrednicit Dumnezeu să ne facem părtaşi Răstignirii Lui.

Sfinţii din închisorile comuniste nu sunt numai ai ţării noastre. Ei depăşesc hotarele firii şi ale întregii omeniri. Ei nu pot fi monopolizaţi, numai cerul îi poate cuprinde. Nu ne-au mai rămas decât ochii în lacrimi şi suferinţa, dar aceasta este o pregătire înţeleaptă şi binefăcătoare pe drumul spre bucuria Învierii.

Inima românului e mereu tânără, pentru că se înnoieşte prin amărăciune. Cu cât simţiţi această amărăciune, cu atât gândurile noastre sunt mai aproape de durerile voastre. Nu noi luptăm pentru apărarea Adevărului şi a sufletelor noastre, ci Hristos este Cel ce luptă pentru noi şi prin noi.

Vă mulţumesc pentru dragoste! Dumnezeu să vă ocrotească de tot răul şi împreună cu neamul nostru să ne găsim cu toţii la Înfricoşata Judecată, unde să ne spună Domnul: Iată, peste puţine aţi fost puşi, peste multe vă voi pune.

Dumnezeu să vă aducă pace şi linişte în familii. Doamne, ajută!”