Am avut un duhovnic care m-a introdus în esenţa rugăciunii – părintele Gheorghe Chiriac. Era un om extraordinar, doctor în teologie la Strasbourg. Făcuse o puşcărie amarnică şi era bătrîn. Mare credincios. Şi de la el am început să aflu de rugăciunea inimii. Ştia că eu o iubesc foarte mult pe Maica Domnului şi îmi spunea: “Încearcă, şi cînd te uiţi la icoana ei, du imaginea ei în inimă şi întoarce-o înapoi în minte. Fă gimnastica asta ca să-ţi faci liberă calea pentru mai tîrziu, să-ţi curăţeşti inima pentru Mîntuitorul”.

Noul Testament l-am citit destul de devreme, fiind sătulă de literatura care nu zideşte. Îmi place expresia Apostolului Pavel: “Toate-mi sînt îngăduite, dar nu toate zidesc”.

Prin ’75 veneam vara în vacanţă la Văratec împreună cu Valeria Sadoveanu, prietena mea, părintele [Bartolomeu] Anania, Lili Teodoreanu, dirijorul Horia Andreescu, Horia Bernea. Am avut o viaţă culturală foarte plină. […] Venea multă lume la colocviul “Eminescu”: Părintele Mina Dobzeu, Părintele Teofil Pârâian, Teodor Codreanu, Părintele Justin Pârvu – cel care m-a călugărit pe mine. Am o stimă uriaşă pentru Părintele [Justin]; el are o concepţie care nu prea place: “Eu tund în monahism bărbaţi şi femei intelectuale în special şi îi trimit în luptă, ca acolo unde ne ducem să-L prezentăm pe Mîntuitorul, să-L mărturisim”. În 31 August 2002 ştiţi că au vrut să-l ucidă şi a murit bietul celălalt bătrîn. Dar bine că l-a apărat Dumnezeu!

Sufăr cumplit din cauza vremurilor în care trăiesc, pentru că se contestă valorile româneşti. Era să fac infarct cînd a apărut în Dilema pagina aia albă cu mia de lei cu Eminescu şi în interior articolele lui Patapievici, Paleologu, etc. Elita românească îşi calcă în picioare valorile. Este posibil, cînd ai un geniu ca acesta?! … un interviu de Daniel Corbu: “Eminescu, un idiot al naţiunii”. Am crezut că mor! Cum să mă mai fac bine în condiţiile astea? Atît cît neamul ăsta îşi bate joc de el, de noi ne batem joc. Mai rămîne să-l calce şi pe Brîncuşi… Blaga nu e iubit, Arghezi nu e iubit, de Ion Barbu nici nu se pomeneşte… Cei de azi sînt post-modernişti, asta e boala mea! Cînd aud de post-modernişti mi se urcă sîngele în cap. S-a uitat limba. Nu se mai ştie limba, nu se mai vorbeşte corect româneşte. Omenirea contemporană a pierdut Verticala. Îmi scrie Virgil Radulian: “Din cauza asta este terminată sub raport spiritual. O umanitate terminată spiritual se va termina şi sub raport fizic.” Cînd văd ce cataclisme se petrec… astea nu sunt decît avertismente. Sodoma şi Gomora erau nişte copii faţă de noi, faţă de murdăria şi ticăloşia în care am ajuns. Cît priveşte patima banului, toţi sunt înnebuniţi, ca turbaţi… Şi în sărăcia asta îngrozitoare, cînd oamenii mor de foame, aruncă copiii că n-au cu ce să-i crească, aştia cu miliardele, cu piscinele!… Ce să mai vorbim de erotomanie! Nu ne alarmăm, nu vă alarmaţi împotriva a ceea ce se petrece? Educaţia sexuală în clasele primare, e posibil?! Religia nu e obligatorie, dar aia e obligatorie… De la şapte ani? Cică să aibă condiţie fizică, să ştie să se apere… Ce să apere, bre? Să se apere de-un şoarece la opt ani? Nu vă daţi seama ce se întîmplă? Tentaţia e foarte mare. Cu cît copilul e mai firav şi mai inocent, cu atît pică mai repede. Ce facem, am înnebunit? Nuntă între homosexuali, nuntă între femei? Ce-i asta, unde suntem? Nu pentru mine spun, ci pentru neamul ăsta nenorocit pe care-l vezi căzînd în mocrila crasă a materiei. E îngrozitor, societate de consum, de patimi! Unde mai este duhovnicia noastră românească?

În 1947 ne-am trezit că pierdem tot. Ni s-au luat casele, pămînturile, tata a pierdut şi pensia, a trebuit să-l ascund, pentru că fusese subsecretar de stat în guvernul Maniu din 1929, alt frate era considerat criminal de război, o soră a mamei avusese soţul împuşcat în munţi de Securitate… Eu am rămas pur şi simplu pe drum. A fost o perioadă pînă în 1964 în care am trăit un infern cultural. Încercam în toate felurile să eludăm, făceam seminarii cu analiză de text – am martori studenţi din atîtea generaţii – făceam o chestie cu totul împotriva programei analitice şi a voinţei şefiei catedrei. Biblia figura ca primă carte în Bibliografia dată de mine. Dumnezeu mi-a ajutat pentru că nu ştiu cum am izbutit, certîndu-mă cu toţi. Au zis: “Doamna Zoe, cum puneţi Biblia?!” Le-am spus: “Dragii mei, nu obiectaţi, căci înseamnă că sunteţi completamente inculţi. Biblia este cea mai mare carte a umanităţii, fără ea nu se poate. Crezi, nu crezi, este altceva, dar trebuie s-o cunoşti”. Şi atunci le închideam gura. Am avut multe dificultăţi şi piedici. (A trebuit) să punem pe prima pagină un citat din Ceauşescu sau mai ştiu eu din ce, şi după aceea înăuntru noi puneam ce doream. Aşa am publicat Cioran, Vulcănescu, Eliade, pînă şi romanul lui Blaga. Iată că găseam nişte modalităţi, era un fel de samizdat. Dar cum altfel am fi putut transmite nişte adevăruri de cultură, nişte texte fundamentale, nişte nume extraordinare? Voiam să vină Eliade în ţară şi spuneam: “Tineretul nostru are nevoie de prezenţa lui Mircea, să ştie că existăm ca atare în spiritualitatea lumii, că Mircea este un unicat”. Şi părintele Andrei Scrima a zis: “N-o să vină în ţara ruşilor”. Şi n-a venit, deşi i-a părut rău, cum de altfel cred că suferă şi Enescu pe lumea cealaltă, că i s-a călcat dorinţa de a fi înmormîntat în pămîntul patriei. […] M-am lăsat condusă întotdeauna Dumnezeu pentru că am încercat să fac Voia Lui atîta vreme cît mi-am făcut desăvîrşit datoria. Ce poate mai mult să spună un om despre el?

Vin la Văratec de 25 de ani. În serile cînd părintele Anania lucra la Noul Testament, în fiecare seară se consulta cu noi în ceea ce priveşte valoarea şi exactitatea textului tradus. Pe soţul meu care era român din Macedonia şi ştia perfect greceşte, îl consulta la traducere, iar pe mine, la stil. Ei, avea uneori mici flexiuni stilistice, în vreme ce eu optam pentru formule, ce să fac, sunt bătrînă şi tradiţionalistă. Şi părintele e mai în vîrstă, dar e mai modern. Eu îi reproşam modernizarea textului, iar părintele îmi demonstra că totuşi un text mai modern penetrează mai degrabă şi are un impact mai puternic asupra publicului de o calitate intelectuală mijlocie. Aveam nişte seri splendide, noi trei, părintele, soţul meu şi cu mine. Am făcut şi o cununie acolo, în biroul părintelui, că nu era voie să faci cununii în mănăstiri.

Cînd am intrat prima dată pe drumul de la Piatra Neamţ încoace aveam senzaţia că decorul se schimbă într-un fel straniu şi deodată am început să mă întreb ce se petrece, era o nelinişte metafizică. Aici e loc sfînt. Tot judeţul Neamţ, şi tot judeţul Suceava, au această sacralitate a temeiului spaţial. Mănăstirea Neamţ e pentru cea mai mare parte a spiritualităţii româneşti focarul radiant, din vremea Sfîntului Paisie Velicicovski, toate mănăstirile din jur sunt ale sihaştrilor lui. El îşi trimitea ucenicii – şi nu pe cei mai tineri sau mai nepricepuţi, ci pe cei mai încărcaţi de capacităţi spirituale, de divinaţiune. Deci a trimis pe Cuviosul Iosif, care a întemeiat Mănăstirea Văratec. În fundul acestei văi, Cuviosul Iosif, cu antenele lui spirituale, a descoperit apele nevăzute ale radiaţiilor vii şi a ridicat o bisericuţă de lemn. Mormîntul lui este cum intraţi, în pridvoraş.

– Care au fost constantele vieţii dvs. spirituale?

– În mine s-au legat într-un mod foarte interesant firele intelectului de firele spiritului, interesul pentru cultură cu interesul pentru ceea ce înseamnă marele orizont al credinţei. Ceea ce le-a îmbinat a fost tocmai această constantă, de cetăţean al galaxiei Gutenberg. O constantă a contractului cu cartea, cu cuvîntul, pentru că eu sunt împotriva civilizaţiei computerului. Pentru mine cuvîntul ca Logos este fixat şi explicitat în Carte. Cartea este prietenul nostru, Cartea este instrumentul perfecţionării noastre. Noi nu ne-am putea perfecţiona în afara Cărţii. Pentru moment se vede lipsa de cultură a tineretului care astăzi se ocupă în special de domeniile mediatice, de spectacolele imaginii. Entuziasmul general pentru imagine este enorm. Imaginea pentru mine este imaginea “din altă parte”, fixată, luminată de inspiraţia artistului mare. Am fost alături de mari spirite ale neamului nostru. Sunt un om care crede în tradiţie, care crede în continuitatea creativităţii unui neam, şi nădăjduiesc că ceea ce mi se pare a fi astăzi o criză va fi o chestiune tranzitorie, şi ne vom reîntoarce la valorile care constituie pentru noi marea noastră mîndrie. Mă gîndesc la triada Eminescu – Brîncuşi – Enescu. O triadă genială venită dinspre lumea satului, un adevăr care a ştiut să fie perpetuu pentru noi, numai că în momentul de faţă nu prea mai avem sat. Se va mai putea reface? Nu ştiu. Ce i-ar putea lua locul? Nu ştiu, dar s-ar putea ca într-un reviriment spiritual această grădină a Maicii Domnului să mai primească o dată harul unor astfel de personalităţi.

Trebuie să păzim atmosfera noastră curată, printr-o dragoste infinită şi, precum învaţă credinţa ortodoxă, printr-o dreaptă socoteală extraordinară. Pentru că în momentul de faţă tineretul care vine în mănăstiri poate veni cu tot felul de năzdrăvănii în cap, cu modele străine, cu lucruri care n-au a face cu viaţa mănăstirească. Monahismul nostru este unul cu totul şi cu totul special. Monahismul nostru nu este încă al unei Biserici triumfătoare, militante, misionare, ci ne apropiem de faza monahismului rugător pentru lume, pentru toţi cei care au nevoie de ajutorul Domnului şi a Maicii Sale. Aşa înţeleg să fac mai mult pentru Ortodoxie: să trăiesc (rugăciunea) mai intens.

Am fost odată pe la începutul anilor 1980 la Părintele Justin care e acum la Mănăstirea Petru Vodă. Un mare duhovnic, şi el a trăit la închisoare, chinuit… Era la Bistriţa atunci, ieşise din închisoare de curînd, şi l-am întrebat ce să fac, să-mi spună un cuvînt, şi el a zis: “Ieşiţi în faţă!” Şi eu n-am înţeles ce însemna asta. Ioan Alexandru, care era exemplar sub raport spiritual, el ştia. Atunci m-am gîndit că “Ieşiţi în faţă!” se referea la o temere a mea. Poate a vrut să-mi spună: “Să nu te temi”. Sunt convinsă că asta a vrut să spună: “Să nu te retragi, să nu abandonezi”.

Marea noastră calitate este de a uni arhaitatea cu modernitatea. Nu cunosc alt popor care să aibă această capacitate extrem de dificilă şi de o proeminenţă fără egal, în acelaşi timp. Noi suntem latinii ortodocşi. Şi în materie de cultură suntem capabili ca de pe trambulina asta să aducem trecutul înspre noi şi să ducem prezentul înspre trecut. Nu este pentru noi o gimnastică dificilă; dimpotrivă, spiritul nostru este făcut pe această îndemînatică întoarcere într-o parte şi-n cealaltă. Asta înseamnă că avem întotdeauna deschidere către orice orizont de aşteptare, şi mă gîndesc că aici încape faimoasa vorbă a lui Mircea Eliade – pe care nu cred că o poate cineva contesta – că poporul român are această capacitate a mitului viu. Mitul este viu! Ei bine, această calitate nu mai este a altui popor, a celor care beau Coca-Cola şi se îmbăiază în piscinele proprii. Noi avem încă o deschidere pe verticală, o deschidere către sacru, fiindcă mitul este totdeauna construit pe un nucleu sacru, iar în clipa cînd mitul va pieri, va pieri şi sacrul, şi pierind sacrul, ce rămîne din noi, noi care suntem chipul lui Dumnezeu? Ce rămîne din noi? Rămîne ţărîna… Această tendinţă către desfiinţarea sacrului este foarte periculoasă şi dacă politicienii ignoră acest lucru n-ar fi nimic, dar ceea ce mă doare e că oamenii de cultură o ignoră. Pericolul este aşa de mare pentru că ne va pieri nu numai identitatea etică şi naţională, ne va pieri… harul. Şi în clipa în care pierdem harul am pierdut pe Dumnezeu şi totul rămîne ţărînă: omul ca iarba, zilele lui ca floarea cîmpului, aşa va înflori, că vînt a trecut peste el şi nu va mai fi, şi nu se va mai cunoaşte încă locul său (Psalmul 102: 15-16). Deci Psalmistul ştia ce spune: Dumnezeu ne cunoaşte, suntem ţărînă dacă n-avem chipul Lui, or chipul Lui este sacrul din noi.

(Fragmente din volumul de interviuri Să nu pierdem verticala! – cu Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta, apărut la editura Nicodim Caligraful, 2013)