Despre încercările unor suflete sincere în a afla Adevărul, în a se sălăşlui în El, în a fi în permanenţă părtaş lui Hristos, lucru ce nu se poate afla decît în Ortodoxie, ne-a povestit şi Părintele Macarie de la mănăstirea athonită Simonos Petra, martor direct al întîmplărilor descrise mai jos. Relatarea ce urmează stă mărturie şi pentru mila ce a lucrat-o Dumnezeu cu Biserica Ortodoxă din România în ultimii zeci de ani, dar mai ales pentru faptul că nu este altă ieşire din minciună, din rătăcire, decît prin tăgăduirea oricărui compromis, despre care Sfîntul Ioan Maximovici a spus atît de limpede că va fi una din însuşirile idolatriei sfîrşitului lumii: “Căutarea compromisului va fi atitudinea caracteristică a oamenilor. Fermitatea mărturisirii va dispărea. Oamenii vor căuta cu asiduitate să-şi motiveze căderea, iar răul, ca o moleşeală malignă, va susţine această stare generală. Oamenii vor avea obişnuinţa lepădării de dreptate, a dulceţii compromisului şi a păcatului.” Părintele Placide Deseille a înţeles că nu există soluţie omenească pentru ieşirea din minciună, că unirea cu Adevărul Hristos presupune lepădarea categorică de orice minciună şi de orice compromis. În ochii părintelui Placide Deseille şi ai Părintelui Paisie Aghioritul, rătăcirea ecumenistă îşi vădeşte sterpiciunea dulceagă a unei soluţii pentru ieşirea fără de Hristos dintr-un iad omenesc lipsit de orice speranţă.

Învierea Sfîntului şi Dreptului Lazăr ce a vestit mai înainte Învierea cea de obşte să deschidă ochii tuturor celor ce doresc să se mîntuiască.

*

“Timp de mai mulți ani, mi s-a părut atrăgătoare o opinie susținută de către anumiți ecumeniști catolici, favorabili în mod sincer Ortodoxiei. În cazul în care era adevărată, ea ar fi putut să-și exprime întregul său sens la ceea ce noi încercam să trăim la Aubazine.

După acești teologi, – unul dintre cei mai remarcabili era Părintele Louis Bouyer – în ciuda aparențelor, Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă nu au încetat niciodată să fie unite. Ele sunt două Biserici locale sau, mai degrabă, două grupuri de Biserici locale, fiecare realizând, într-o manieră diferită dar echivalentă, plenitudinea Bisericii lui Hristos. Între ele există un dezacord secundar fondat pe neînțelegeri, dar ele nu sunt separate în mod real, ele nu au încetat să formeze, împreună, unica Biserică vizibilă a lui Hristos.

Dacă admitem această opinie, vom putea ajunge până la a spune că Biserica Ortodoxă a păstrat mai bine ca Biserica Romană anumite aspecte ale tradiției originale a Bisericii, dar că totuși Biserica Romano-Catolică nu a abandonat și nici modificat nimic din ceea ce era esențial și că ea a dezvoltat mai bine ca Biserica Ortodoxă alte aspecte ale vieții creștine, mai ales sensul misionar și sensul universalității, știind mai bine să se adapteze lumii moderne. Restabilirea plenară a comuniunii, căreia nici un obstacol teoretic nu s-ar opune, ar aduce și uneia și celeilalte o îmbogățire considerabilă și ar permite Bisericii Romane să depășească dificultățile perioadei post-conciliare.

În consecință, o experiență ca cea care pe care noi o trăiam la Mănăstirea Aubazine căpăta un mare interes și îmbrăca o semnificație, într-un anume fel, profetică. Un număr important al prietenilor noștri catolici și, probabil, anumiți prieteni ortodocși adoptaseră, mai mult sau mai puțin conștient, acest fel de a vedea lucrurile și anume: ridicarea excomunicărilor din 1054 și denumirea de Biserici-surori, foarte adesea folosită de Roma, părea să fie îndreptățită. Se înțelege că mănăstirea noastră prezenta un interes aparte pentru un teolog ca Părintele Louis Bouyer care ne-a vizitat de mai multe ori și decepția sa când ne-am hotărât să ne alipim de Biserica Ortodoxă. Va rupe atunci, definitiv, orice relație cu noi.

De fapt, puțin câte puțin, nu fără suferință și sfâșiere interioară, am realizat că această concepție era o iluzie, generoasă, este adevărat, dar în contradicție cu datele cele mai sigure ale ecleziologiei. Nu este posibil ca două Biserici, care nu mai sunt în comuniune sacramentală de mai mult de o mie de ani și dintre care una a definit ca dogmă de credință ceea ce cealaltă respinge ca fiind contrar credinței apostolice, să fie amândouă, pentru același motiv, Biserica lui Hristos. Trebuie să admitem că porțile iadului au învins-o, că dezbinarea a intrat în interiorul Bisericii însăși. Părinții Bisericii ar fi fost în unanimitate pentru respingerea unei astfel de credințe. De altfel, faptul că Biserica Romano-Catolică numește de secole episcopi catolici, uniați sau latini pe scaune episcopale care au deja un titular ortodox, este un semn manifest al non-identității celor două Biserici, chiar pe plan local.

Ultimele etape

Nu am ajuns la convingerea că Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos în toată plenitudinea sa decât în mod progresiv. O astfel de înaintare era, fără îndoială, mai ușor pentru oameni mai tineri sau mai puțin inserați în Biserica Romană decât eram eu. Pentru un catolic din generația mea, ideea de primat pontifical era puternic înrădăcinată. Pe de altă parte, la Trappe cunoscusem încă tradiția latină într-una din expresiile sale cele mai pure, bine păstrată până la o dată foarte recentă. Am cunoscut și călugări, credincioși, creștini plini de râvnă, care radiau o viață spirituală profundă. Cunoșteam viața multor sfinți catolici; sfințenia lor era de netăgăduit și aproape de cea a sfinților ortodocși. Înțelegeam și iubeam tot ceea ce ținea de creștinismul autentic – voi ajunge s-o spun acum: reale elemente ale Ortodoxiei – la catolicii romani.

Cu toate aceste elemente, spre sfârșitul anului 1976, certitudinea că nu mai putem ezita mi se va impune mie și fraților de la Aubazine. Trebuia să ne gândim la intrarea noastră în Biserica Ortodoxă. Trebuia s-o facem rapid sau să aștepăm circumstanțe favorabile? Prietenii catolici sau ortodocși pe care i-am consultat în mod discret ne vor prezenta obiecțiile lor. Eram destul de cunoscuți în lumea catolică. Mănăstirea noastră exercita o atracție modestă, dar reală. Pentru moment, [prietenilor noștri] li se părea preferabil să rămânem printre catolici pentru a-i ajuta să-și descopere rădăcinile, să se întoarcă la izvoarele comune celor două tradiții. Nu era această atitudine mai prudentă, mai conformă cu exigențele milosteniei, mai propice să favorizeze unirea creștinilor? Nu era, de altfel, singurul mijloc de a salva existența însăși a mănăstirii noastre din Aubazine și, deci, de a purta sarcina ?

Dar cum să rămânem membrii ai Bisericii Catolice cu toată loialitatea și să continuăm să profesăm la exterior toate dogmele, când noi aveam convingerea că unele dintre aceste dogme se depărtau de vechea Tradiție a Bisericii? Cum să continuăm să participăm în mod loial la aceiași euharistie, când noi aveam convingerea că suntem în dezacord de credință? Să cedăm unor considerații de diplomație ecumenică, de oportunitate, de comoditate personală ar fi fost, în cazul nostru, [echivalent cu] a căuta să plăcem mai degrabă oamenilor decât lui Dumnezeu și să mințim și lui Dumnezeu și oamenilor. Nimic n-ar fi putut justifica această duplicitate.

În timpul unuei călătorii în Grecia, l-am întâlnit la Mănăstirea Suroti, al cărei duhovnic era, pe Părintele Paisie. I-am împărtășit convingerea care era, începând de acum, și a noastră: plenitudinea Bisericii lui Hristos este în Biserica Ortodoxă, iar nu în catolicism. Dar, în același timp, i-am expus obiecțiile prietenilor noștri catolici și ortodocși din Franța care ne sfătuiau să rămânem în Biserica Catolică pentru a nu provoca tulburare și pentru a nu dăuna relațiilor ecumenice și apropierii în curs între cele două biserici. La fiecare obiecție pe care o enumeram, Părintele lovea puternic masa cu muchia palmei spunând: «Anthropina!» Adică: «Acestea sunt considerații pur omenești! Aceste gânduri nu sunt de la Dumnezeu!»

Unde ar fi fost mai bine să fim primiți în Biserică? Știam că în Biserica Ortodoxă din Franța situația este delicată, că episcopii săi trebuie să țină seama de prezența unei Biserici Catolice puternic majoritare și să întrețină cu ierarhia acesteia raporturi cât se poate de bune. Ne îndoiam că intrarea noastră în Ortodoxie nu va stârni o puternică reacție în anumite medii catolice și că aceasta nu va aduce prejudicii Bisericii Ortodoxe din Franța. Succesiunea evenimentelor ne-a dat, de altfel, dreptate asupra acestui punct, cu mult dincolo de așteptările noastre. Mai multe personalități ortodoxe consultate, în particular Mitropolitul Meletios, nu ne-au ascuns că ar fi, de altfel, oportun ca primirea noastră [în Ortodoxie] să aibă loc în afara Franței.

De-a lungul anilor anteriori am făcut diferite călătorii în țări ortodoxe: România, Serbia, Grecia și Muntele Athos. Pe atunci nu aveam de gând să intrăm în Biserica Ortodoxă, dar doream să dobândim o cunoaștere directă a Ortodoxiei și să ne inițiem în viața ei liturgică și monastică. România ne-a tras în mod particular prin unirea și întrepătrunderea pe care am remarcat-o între un monahism foarte viu, care număra personalități duhovnicești remarcabile, și un popor animat de o credință și o pietate profundă. Dar situația din interiorul țării, strivită de dictatura comunistă a lui Ceaușescu, nu ni se părea ca ar putea permite, acum că se punea problema primirii noastre în Biserica Ortodoxă, stabilirea unei dependențe canonice între noi și această Biserică, care, însă, ne-a rămas foarte dragă. Un ansamblu de circumstanțe întru care ne-a fost greu să nu vedem mâna lui Dumnezeu, ne-a deschis porțile Mănăstirii Simonopetra din Muntele Athos.

Odată luată decizia noastră, am fost să-l văd, pe 2 aprile 1977, pe episcopul catolic de Tulle de care depindeam, Monseniorul Brunon. Un alt membru al comunității noastre, Părintele Elie, mă însoțea. Episcopul ne va asculta îndelung, cu o reală bunăvoință. Își dădea seama că decizia noastră nu era una luată în pripă și că intervenise de-a lungul a lungi ani de rugăciune și de reflecție. Va adăuga că, din punctul său de vedere, nu meritam nici o mustrare sau reproș, dar că va trebui să acționăm cu prudență și discreție pentru a evita orice uimire sau tulburare care s-ar putea produce în jurul nostru. Spera chair că demersul nostru ar putea fi înțeles de către Roma – speranță pe care faptele o vor dezminți rapid. Și el credea că ar fi fost de preferat să fim primiți în Biserica Ortodoxă din Grecia sau la Sfântul Munte și nu în Franța, pentru a evita crearea unor probleme inutile.

La cererea sa, vom merge puțin după aceea la Roma pentru a ne întreține cu cardinalul Paul Philippe, pe atunci Prefect al Congregației pentru Bisericile Orientale unite cu Roma. Pe 14 aprilie vom fi primiți de către el. Acesta a fost foarte binevoitor în ceea ce ne privește. Însă, ne vom da seama imediat că problema de fond nu va putea fi abordată. Ne va spune: «Din punctul meu de vedere, cred că nu există nici o divergență reală de credință între Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă. Puteți adopta toată doctrina ortodoxă, tot ritul ortodox, toată spiritualitatea și viața monastică ortodoxă, dar va trebui să rămâneți uniți cu Roma.» Ne asigura că era convins că tot ce am întreprins la Aubazine era inspirat de Duhul Sfânt și că era dispus să ne acorde cele mai mari facilități ca să putem să ne urmăm experiența în cadrul Bisericii Catolice. Dar problema [noastră] nu mai era aceasta și noi nu mai aveam să putem să ne angajăm pe acest drum.

În continuare, episcopul de Tulle, influențat de reacția negativă a cardinalului Philippe, va adopta în privința noastră o atitudine mult mai puțin conciliantă și ne va soma să părăsim mănăstirea pe care am construit-o cu propriile noastre mâini. Va interveni în acest sens pe lângă instanțe ecumenice catolice și autorități ortodoxe. Ne va amenința că, dacă nu vom pleca, va declanșa împotriva noastră o campanie de presă.

În același timp am făcutt o vizită Părintelui Abate de Bellefontaine, Dom Emmanuel Coutant, care rămânea superiorul meu canonic, pentru a-i explica decizia noastră. Va fi surprins de ceea ce va auzi și ne va spune foarte direct și tranșant că nu putea decât s-o dezaprobe. Dar va adăuga că va respecta decizia noastră, nu dorea să ne condamne și va ține să păstreze cu noi cele mai de încredere și mai frățești relații. În ceea ce va urma, nu va părăsi niciodată această atitudine plină de franchețe și de generozitate evanghelică.”

Mai multe amănunte (despre inovaţiile, rătăcirile şi ereziile papiste romano-catolice şi ieşirea din acestea) la pemptousia.ro.