Anul 2014 a fost desemnat de Patriarhia Română ca „an comemorativ al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii”, într-o fericită iniţiativă de a îndemna poporul la împăcarea cu Dumnezeu prin pocăinţă şi printr-o mai intensă legătură cu Tainele Bisericii („comemorarea” implică şi „actualizarea”). Ascultând acest preţios îndemn, foarte mulţi credincioşi au alergat la duhovnici, s-au mărturisit şi au primit darul lui Hristos, dezlegarea conştiinţei şi Sfânta Împărtăşanie, şi astfel s-a chemat din nou harul lui Dumnezeu asupra ţării noastre.

Însă, aşa cum se întâmplă, îndemnul la împărtăşire a fost de multe ori abuzat, fie din neştiinţa Canoanelor de către duhovnici, fie din neaplicarea lor, din cauza unei prea mari îngăduinţe (efect al unei înţelegeri protestante sau „neo-patristice” faţă de Canoane), fie din încăpăţânarea unor credincioşi de a nu respecta canoanele date de duhovnici, fie din ceea ce Sfinţii Părinţi numesc „râvnă drăcească”, păcat cu multe forme care afectează şi pe trufaşi, şi pe habotnici (a se vedea Filocalia).

Cei responsabili cu administrarea Tainelor sunt preoţii, nu credincioşii, nici maicile stareţe. Unii preoţi dezleagă prea cu uşurinţă la împărtăşit chiar şi pe cei despre care Biblia şi Sfinţii Părinţi vorbesc categoric că nu sunt îngăduiţi (nu au voie să se împărtăşească un timp, necesar pentru pocăinţă). Păcatele care opresc de la Sfânta Împărtăşanie sunt în primul rând cele „de moarte” (necredinţa, deznădejdea, hula, uciderea, desfrânarea, ura, păcatele împotriva firii, avortul, crima). Pe lângă acestea, cunoscute de orice om încă din Vechiul Testament, e de trebuinţă să amintim şi următoarele păcate care opresc de la Împărtăşanie şi despre care vorbesc foarte limpede canoanele Bisericii:

– oamenii care nu sunt spovediţi canonic (spovedania este condiţie absolut obligatorie pentru împărtăşanie, ca Taină instituită de Însuşi Mântuitorul care, înainte de Cina cea de Taină, a spălat picioarele ucenicilor în chipul curăţirii prealabile necesare) şi care nu sunt dezlegaţi prin rugăciunea preotului duhovnic, prin tipicul ortodox al Spovedaniei. Facem această precizare auzind că şi în România, ca şi prin Grecia sau alte părţi ale lumii, unii se împărtăşesc de mai multe ori cu aceeaşi spovedanie, nu se spovedesc deloc, sau se spovedesc prin diverse inovaţii tipiconale cum sunt „discuţia” (fără rugăciuni de dezlegare), „telepatia” sau blogul, şi care primesc dezlegări dintre cele mai necanonice: de la duhuri, prin vis, pe internet, la telefon, de la maici stareţe, de la sfinţii din icoane, etc.).

– oamenii care nu se pocăiesc curat, adică nu simt mustrare de conştiinţă, nu doresc să se corecteze, consideră că de fapt nu au greşit cu nimic, nu i-au iertat pe toţi semenii lor, urăsc sau fac rău aproapelui lor (şi nu se opresc şi nu se căiesc pentru aceasta), nu-şi pricep aceste păcate şi nu le mărturisesc. Lor le interzice împărtăşania Însuşi Hristos, prin cuvintele evangheliei (să nu apună soarele peste mânia ta, lasă darul tău înaintea altarului şi mergi de te împacă cu fratele tău, împacă-te cu pârâşul tău cât eşti pe cale, ş.a.).

– cei care nu cred ortodox, chiar dacă sunt botezaţi ortodox, trăiesc creştineşte, fac fapte bune şi merg la biserică, etc., ba chiar şi clerici şi intelectuali de ar fi, dacă nu cred corect în dogmele revelate, nu pot fi primiţi la Sfânta Împărtăşanie. Pentru tămăduirea rătăcirilor de credinţă recomandăm citirea catehismului alcătuit de părintele Arhimandrit Ilie Cleopa, Noul Testament şi scrierile Sfântului Justin Popovici. Desigur, duhovnicul nu poate înlocui spovedania cu lecţia de cateheză, pentru a şti rătăcirile de înţelegere ale penitentului, însă pentru cele ştiute, duhovnicul trebuie să ofere corectarea cugetării ortodoxe, abia după acceptarea căreia credinciosul poate fi împărtăşit.

– cei care nu se supun rânduielilor bisericii: nu ţin post, nu merg la Liturghie, nu se roagă, nu respectă clerul (indusă prin presă, lipsa de evlavie este străină de firea românească şi e o metodă ofensivă clasic marxistă de dărâmare a culturii şi spiritualităţii)

– cei care fac rău semenilor şi Bisericii prin ocupaţiile lor

– femeile care sunt în perioada de necurăţie

– cei care stăruie în vicii

– cei care hulesc Duhul Sfânt (tăgăduiesc puterea preoţilor, sfinţenia, virtutea creştină, minunile învederate, harul, schimbarea omului prin Taine, deznădăjduiţii şi cei cu tentative de sinucidere)

Despre Sfânta Împărtăşanie s-au scris mii de pagini patristice. Ştim că Sfinţii nu porunceau despre aceasta decât un singur lucru, în acord cu Noul Testament, anume ca cel ce se uneşte astfel cu Domnul şi Dumnezeul nostru să aibă cuget curăţit prin Botez, pocăinţă şi spovedanie, pregătit prin rugăciunile spre împărtăşanie, şi să nu aibă oprire canonică – păcate de moarte. În istoria de după Cincizecime nu s-a pus problema obligaţiei de a te împărtăşi, aşa cum bântuie azi prin filosofii deşarte (neoprotestante) şi greşite, ci s-a pus întotdeauna problema într-aripării dragostei dumnezeieşti de a fi una cu Mântuitorul – o unire pe care evlavia o cere a fi pregătită cu cea mai adâncă grijă de curăţire, cu respect faţă de poruncile şi rânduielile de El lăsate. O altfel de „evlavie” nu e decât trufie nemăsurată sub masca unei false smerenii.

Primirea Sfintei Împărtăşanii, precum şi donarea de părţi ale trupului (primit în dar de la Ziditorul nostru şi sfinţit prin negrăita Sa Jertfă), trebuie făcute numai cu cuget drept, înţelept, sfânt, deplin armonios cu predaniile sfintei noastre ortodoxii, astfel ca nu nouă, oamenilor, să fie slava, ci Lui, Dătătorului de Lege şi Dreptului Judecător, Iubitorului de oameni Dumnezeu, Căruia se cuvine toată cinstea şi închinăciunea în veci, amin.