O ISTORIE A LUI MIHAI VITEAZUL DE EL ÎNSUŞ[1], [POVESTITĂ] DE NICOLAE IORGA, MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE, Şedinţa dela 13 Noemvrie 1925[2]

În Arhivele din Florenţa d-l Angelo Pernice, care, ca scriitor al unei istorii a Statelor balcanice, cunoaşte trecutul nostru şi ni-a vizitat ţara, a găsit, între alte acte, privitoare la concursul dat de nobilii toscani trimişi de marele Duce Cosimo în ajutorul lui Mihai Viteazul, o întinsă povestire a Domnului învins în 1600 de Ungurii ardeleni şi de Basta, către principele italian care-i cunoscuse nevoia şi voise să-l sprijine în lupta-i de cruciată[3], precum şi către oricari alţii.

Cele spuse astfel de omul care începe vorbind de «dorul său intim de a face lucruri care ar duce la lauda lui Dumnezeu, la slujba creştinităţii şi, în sfârşit, la un capăt de cinste al ostenelilor sale şi la o veşnică faimă după moartea lui», sunt de cea mai mare însemnătate. Căci, de fapt, Domnul cuceririlor îndrăzneşte a face istoria însăş a vieţii sale, precedând cronologic memoriul, de mult tipărit şi tradus în «Tezaurul» lui Papiu Ilarian şi reluat de mine în Scrisori de Domni, în care-şi prezintă îndreptăţirea în faţa împăratului, al cărui om în Ungaria, generalul albanez Basta, îi dăduse cea mai grea lovitură.

Avem a face cu o povestire la baza căreia e însuş dictatul lui Mihai. Aceasta o arată termenii întrebuinţaţi, ca «Împăratul Turcilor» pentru Sultan. Despre eunucul care l-a întovărăşit, spune că era «ca un Vlădică» (quasi si vuol dire un vescovo). Distrugerea Ardealului, ca să nu rămâie piatră pe piatră (che non ne resti pietra sopra pietra), e iar o traducere din româneşte. Rusciucului i se zice: «Rusi», Ruşi (p. 38). Turtucaia e «Tatarchai». Ce româneşte sună: «Si piegò con pace verso di me!» Sau: «di potermi piegare alia sua devozione»! Moldovenii apar ca «Moldovani». Lui Basta i se zice «Giurgiu» (Gheorghe). Observ şi: «pensai non essere cosa buona». «Micleus» e «Miclăuş».

Biruitorul dela Călugăreni spune că Ţara-Românească i-a fost încredinţată «cu toate formele obişnuite şi cu deplină voie asupra ei, după bunul lui plac şi hotărîrea lui», apăsând asupra faptului, de mare însemnătate, că priveşte această ţară ca fiind de fapt neatârnată, fără vreo legătură alta cu Turcii decât numai tributul: «con tutti gli ordini che si sogliono dare et ogni libertà di quel paese ad ogni mio beneplacito et arbitrio, solo che io dovessi mandar ad esso imperatore un ordinario tributo ogn’anno».

Cu dânsul se trimite un emir, un «sfânt» şi «mulţi spahii şi ieniceri şi alţi Turci de mare rang». O spune pentru a arătà ce deosebită onoare i se făcuse, dar îndată explică răscoala prin gâcirea «gândurilor rele» (l’intento malitioso) ale Turcilor.

Răscoala e prezentată într’o lumină cu totul nouă. Sinan-Paşa a luat Raabul. Aceasta s’a întâmplat în toamna anului 1594, Marele Duce de Toscana având un contigent la apărarea însemnatei cetăţi, cu Vergilio Orsini[4]. Ardealul nu se hotărîse încă să înceapă războiul cerut de Papă lui Sigismund Báthory: dietele din Februar şi Maiu se opuseră înaintea pasului hotărîtor[5]. Dar Mihai asigură că Turcii pregătiseră un atac contra nesigurului vasal ardelean şi el redă, probabil numai după amintire, această poruncă ce ar fi primit-o şi el, şi vecinul său din Moldova, Aron: «Mihaile Voevod, află că-ţi poruncesc să te găteşti cu câţi oameni ai în ţara ta, mari şi mici, şi încă şi cu toţi Turcii ce se află acum în ţara ta, şi să porunceşti şi sangeacilor de Vidin şi de Nicopol şi Paşei de Silistra (nu di Visa, ci il Bassa) şi lui Mihaloglu, care e căpetenie achingiilor (venturieri), cu toţi ceilalţi Turci şi Tatari cari sunt în Dobrogea, ca să se unească şi ei cu tine spre a merge în Ardeal. Şi Aron din Moldova şi el din partea lui să între spre a nimici acea ţară, aşà încât să nu rămâie piatră pe piatră, căci Împăratul vrea să aşeze acolo alţi oameni».

Mihai declară că atunci a trimis «câţiva boieri de frunte», la Aron pentru a-i oferi o alianţă creştină şi a dat de ştire şi lui Sigismund. A urmat uciderea Turcilor, mulţi, «de n’a scăpat niciunul».

Povestirea trece de-a-dreptul la ciocnirea cu Tatarii. Mihai nu prezintă pe Hanul Gazi-Ghirai ca venind contra lui[6], ci ca total neştiutor de răscoala românească («non havendo fino all’ hora inteso cosa alcuna della mia sollevatione fatta contro li Turchi»), Szamosközy are deci în parte dreptate. Dar e vorba numai de un nepot al stăpânitorului tătăresc, cu Imbrohorul, prada şi sclavii, de o armată de 4.000 de oameni cari prin ţările noastre vrea să meargă acasă. Domnul era la asediul Giurgiului, ştire care se află şi în cronica ţării[7]. I se cere voie de trecere, şi el se face a o acorda. Apoi «în numele lui Dumnezeu» îi atacă în zori, îi bate, îi ucide şi liberează sclavii. E lupta pe care o pomeneşte şi Cronica românească a ţării şi Silesianul Walter[8], cea dela Stăneşti.

Hanul însuş, care ar fi vrut să între în Ardeal, trimite elementele «mai fără folos» pe la Silistra, cu sclavii, iar el trece pe unde spun şi alte izvoare, pe la Vidin. Apariţia lui se prezintă aici ca a unei armate gata de luptă, cu totul altfel decât a nepotului şi a Imbrohorului, cari erau numai călători asiguraţi că nu-i va turbura Vodă. Tatarii din oastea cea mare ard şi pradă. Despre lupta cu ei, Mihai spune atâta: «Găsindu-l, l-am atacat şi l-am tratat aşa, încât puţini au scăpat; şi aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, am avut asupra lor încă o biruinţă, luându-le tunurile şi alte bagaje ce aveau, şi însuş Hanul abia a scăpat şi s’a adăpostit în Silistra». Şi, după ce a scăpat, Hanul a fost îndemnat de Turcii din Silistra să vie din nou, împreună cu dânşii, în Ţara-Românească, dar el n’a mai vrut, zicând că «a văzut şi încercat puterile lui Mihai-Voevod». Aceasta e lupta dela Şerpăteşti, care însă, după cronica ţării, ar fi fost un succes al Banului Manta, retragerea Tătarilor având loc înainte de sosirea Domnului însuş[9].

Povestirea trece la expediţia, pregătită de mai mult timp, a lui Hasan («Asan», nu «Seion»)-Paşa de Vidin şi Mustafà de Meraaş, pentru aşezarea în Scaunul muntean a lui Bogdan fiul lui Iancu-Vodă («Jancula»). Mihai pretinde că n’a aflat-o dela început («non n’havesse spia»). Cu oastea biruitoare trece pe ghiaţă, ducând şi tunuri la Rusciuc. Înfrângerea celor doi Paşi, fuga lui Bogdan sunt înfăţişate ca şi în cele două principale izvoare de ţară, cunoscute[10]. Dar se spune că amândoi Paşii (nu numai Mustafà, ca în izvorul românesc) au perit. Arderea Rusciucului se confirmă: «am pus să dea foc cetăţii Ruşi prădând orice, unde ostaşii miei au făcut o pradă aşà de frumoasă încât totdeauna îşi vor aduce aminte» («sempre se ne ricorderanno»). Am voit apoi ca orice lucru în apropiere să fie ars şi Turcii tăiaţi, şi pe creştini cu familiile lor i-am făcut pe toţi să treacă în Ţara-Românească».

Vine acum expediţia turcească pentru Ştefan Surdul, pe care Mihai îl califică de «un oarecare Ştefan Voevod». El «trebuie să treacă prin Silistra în Ţara-Românească, pentru a merge în Moldova», în locul lui Aron. Se vede de-aici, ca şi din Walter[11], că ambii Paşi dela Rusciuc periseră. Comanda lui Mihalcea asupra trupelor trimise în ajutorul Domnului moldovean e însemnată şi aici[12]. Lupta se dă peste Dunărea îngheţată. Alte lămuriri nu se află, dar de aici se vede că nu Ardelenii, ci Mihalcea câştigă biruinţa.

Şi, simplu, expunerea eroică a lucrurilor din iarna 1594—95 se menţine aşà: «Această puţină slujbă am făcut-o într’o singură iarnă şi apoi m’am dus să mă odihnesc în cetatea mea de Scaun». Se adaugă însă că Turcii, gătindu-se în cetăţile lor dunărene, se trimit cete numeroase de jaf la Brăila, la Cernavoda (Corvina e «Cerven-voda»), la Turtucaia şi la Nicopol[13].

Se trece apoi la războiul din 1595 cu Sinan. Răpede se notează podul la Rusciuc, lagărul turcesc la Călugăreni. Iată descrierea vestitei bătălii, descriere de pus alături cu aceia din scrisoarea către Sigismund Báthory[14]. «Atunci, când am aflat de aceasta, am mers vitejeşte (animosamente) să-l aflu cu acele puţine oşti ce aveam, şi, ajungând la Călugăreni, am găsit că toţi erau gata de luptă. Iar eu, chemând în ajutor numele lui Dumnezeu» — par’că ar scrie, cu o sută şi mai bine de ani înainte, Ştefan-cel-Mare — «m’am încăierat în luptă cu ei în aşa chip, că a ţinut toată ziua, făcând Turcilor foarte mare pagubă, şi în chip ruşinos pentru Sinan-Paşa, aşa că în acea bătălie însuş Sinan-Paşa a căzut de pe cal» — amănunt care nu e însă dincolo — «într’o foarte adâncă mocirlă, de unde cu multă greutate a fost scos, aşa încât în acea bătălie au murit patru Paşi şi şapte sangiaci, şi am câştigat cinci tunuri şi un steag verde al Proorocului lor, Mohammed, foarte preţuit de dânşii şi foarte respectat, pe care l-am trimis Măriei Sale împăratului» — adăugând apoi, cu melancolică bănuială: «nu ştiu dacă Ardelenii îl vor fi lăsat să treacă».

Trecerea lui Sinan «furios» la Bucureşti, «palanca» lui de lemn se pomenesc. Mihai mărturiseşte că s’a retras la Târgovişte, «neputând să reziste» şi că, «nefiind sigur» nici acolo, a trecut la munţii de hotar. Iute se arată venirea lui «Sigismund», şi «cu ajutorul ce-i dăduse măria sa împăratul». Din Târgovişte Sinan pleacă o zi înainte de sosirea aliaţilor, cari ieau ceastălaltă palancă, apărată de 1000 de Turci, «toţi buni ostaşi», «dintre cari niciunul n’a scăpat», spune feroce scurta propoziţie. Despre lucrurile dela Giurgiu nu se vorbeşte, cu scusa, care acopere jena prezenţei şi pretenţiei lui Sigismund, că «nu e rost de povestit, pentrucă toată lumea a aflat-o dela mulţi cari au fost de faţă, precum şi tot ceeace am făcut pentru creştinătate».

Nouă e expunerea ofertelor de pace ale Turcilor. «Şi, când am bătut pe Sinan-Paşa şi am luat Giurgiul, Sinan s’a dus la Constantinopol şi a lăsat în locul său pe un anume Hasan-Paşa, fiul lui Mehemed-Paşa care era beglerbeg la Grecia, şi l-a lăsat la hotarele Ţării-Româneşti, care şi el fusese în acel războiu cu Sinan-Paşa şi văzuse ruşinea lui Sinan. Şi, deci, el se plecă atunci cu pace către mine, care mi-a trimis oamenii lui pentru pace. Apoi s’a ridicat de acolo Hasan, şi a mers să afle pe împăratul la Sofia, atunci când împăratul mergea la Erlau» — deci în 1596[15] — «şi a lăsat în locul lui alt paşă». Şi aici se leagă o victorie a lui Baba-Novac: «ceeace aflând şi ştiind eu, pe unde avea să treacă şi prin ce munţi, ca să se întâmpine cu împăratul la Sofia, am trimis atunci pe Baba-Novac, cel pe care Ardelenii l-au ars zilele trecute, care a mers cu haiducii lui şi a trecut Dunărea, şi a mers până la munţi ca să-l aştepte pe Hasan-Paşa în locul ce-i poruncisem. Şi, voind acel Paşă să treacă prin munţii aceia, atunci Baba-Novac căzu asupră-i, pe care l-a bătut şi l-a pus pe fugă, tăind în bucăţi mulţi dintre dânşii, luând cămilele şi caii, armele şi toată comoara ce aveau, care apoi se întoarse cu acea biruinţă în Ţara-Românească, îndurând Hasan-Paşa această ruşine dela Baba-Novac.»

Tot aşa de puţin cunoscute sunt şi aceste amănunte ale unei lupte la Turnu, la «Nicopoia Mică»: «Pe vremea aceia venia Tatarul cu foarte mare putere, cu Turci, Tatari şi mare mulţime de Moldoveni cu ei, cari veniau ca să treacă prin Ţara-Românească Dunărea spre a fi în ajutor Împăratului sub Agria (Erlau). Ceeace văzând eu, am mers către dânsul. Care n’a voit să mă aştepte, ci se întoarse înapoi cu multă ruşine. Pe care l-am urmărit şi l-am gonit afară din ţară. Şi apoi am mers dela un capăt al ţării la celalt capăt, spre a bate un Turn ce era în faţa Nicopoii. Pe care l-am luat, şi, văzând Turcul câtă pagubă-i făceam, mi-a trimis steagul, pentrucă dorià să mă poată plecà la ascultarea lui. Şi în aceà vreme eu am luat cetatea şi am primit şi steagul şi pe câţi Turci i-am aflat în cetate, pe atâţia i-am trecut prin ascuţişul săbiei».

Negocierile lui Mihai cu Tatarii sunt luminate astfel: La Erlau Sultanul mazileşte pe Hanul care nu-i venise acolo şi, la întors, trimite la Tatari pe fratele mazilitului, cu care se începe o luptă. Hanul biruie şi obţine pe acest frate şi şepte nepoţi ai lui. Atunci Domnul român se simte îndemnat a-i trimite oameni cu daruri şi această solie: «Poţi vedea bine că Împăratul nu vrea alta decât paguba noastră şi ruina şi peirea noastră şi a ţărilor noastre». Adaugă că i-a promis cu jurământ legătura cu Sigismund şi cu Împăratul, «nostro padrone, al quale noi serviamo». Se trimite deci, de către Han, «majordomul» lui cu scrisori de «foarte tare jurământ».

Sigismund abdică (dar nu merge la «Ceopolia», ci la Opolia, Oppeln, cum «Jukai» e episcopul Szuhai). Comisarii împărăteşti văd scrisorile tătăreşti care se trimit la Praga. Şi Mihai relevează «ce mare serviciu a adus creştinătăţii făcând să se plece un tiran, un păgân, Hanul cel prea-mare şi prea puternic al Ţării Tătăreşti, şi l-am făcut să vie la supunerea prea-neînvinsului împărat al Romanilor, necruţând nici cheltuieli, nici bani, sperând totuş că voiu fi bine răsplătit de creştinătate, şi că mi se vor întoarce cheltuelile mai mult ca îndoit».

Trebuiau bani mulţi pentru a cumpăra dela Turci şi a-l ucide pe alt frate al Hanului. Se fixează un soroc de patruzeci de zile. Dar Curtea nu dă nimic. După ce mai aşteaptă douăzeci, Hanul pleacă la Vizirul Mohammed Satârgì sub Oradea. Din partea lui, Mihai trimite acolo «un căpitan cu mulţi oameni», dar Sigismund nu-i lasă să treacă. E vorba de Aga Leca[16].

Se povesteşte lupta din 1597 cu Paşa Hafiz Ahmed Serdarul la Nicopol, pe vremea asediului turcesc la Oradea[17]. Se adaugă că între duşmani era şi Paşa de Caramania. A fost, spune Mihai, «o ispravă prea frumoasă şi vrednică de pomenire». Domnul nu uită a aminti de calul ucis sub el, de rana din spate. «Caraimanul» piere, «cu nesfârşite căpetenii de samă», Hafiz însuş abià putând scăpa în cetate, care e bătută cu tunurile, pe când cete merg să ucidă în jur, «pe câţi păgâni găsiau». Lipsa de praf aduce plecarea Românilor, cari merg la Vidin. «Am mers cale de zece zile, dela Dunăre până la munţi şi iar dela munţi până la Dunăre, distrugând toată ţara duşmanului şi ucigând câţi duşmani puteam, şi pe câţi creştini i-am aflat, i-am făcut pe toţi să treacă în Ţara-Românească, împreună cu familiile, averile şi vitele». La Vidin au fost învinşi sangeacul, «cu alţi sangeaci şi alţi Turci vecini cu aceste locuri şi încă dela Sofia»[18] (cronica ţării zice: Baia[19]). S’au luat tunuri. Cronica noastră povesteşte de rana lui Mihai la pântece de o suliţă, pe care o «apucă cu amândouă mânile de fier». Aici Mihai însuş vorbeşte aşa: «Şi eu, în această luptă, am primit dela un Turc o suliţă în piept, pe care am scos-o şi am rupt-o cu mânile mele». Cât de mult se vădeşte astfel caracterul contemporan şi autentic, pe care-l afirmam de mult, al celei d’întâiu! Se adauge şi o luptă la Moldova cu sangiacul. Expediţia mai ţine şase săptămâni, cu uciderea Turcilor şi mutarea creştinilor. Se dă foarte însemnata explicaţie a retragerii lui Mihai: «Trădătorii de Ardeleni» îl înştiinţează că Oradea a fost luată şi el n’ar avea deci decât să se întoarcă. «Şi apoi am aflat că Ardelenii mă înşelaseră». De fapt asediul fusese părăsit, Satârgì omorît de Sultan şi Ibrahim pus în locul lui.

Şi rezumatul isprăvilor e acesta: «Atunci oricine va putea cunoaşte câtă pagubă am făcut duşmanului şi câtă slujbă creştinătăţii, distrugând atâtea ţări, dela hotarele Ardealului până unde se varsă Dunărea în Marea cea Mare, ostenindu-mă zi şi noapte fără să fi avut pace sau odihnă, nici vara, nici iarna, necruţând cheltuială nici alta, nici primejdie de orice fel».

Când Sigismund aşează în Ardeal pe cardinalul Andrei, acesta tratează pacea sa cu Turcii şi îndeamnă şi pe Mihaiu, care refuză. Atunci Toma Csomortány («Ciomurtan») e trimis la Ieremia Movilă ca să atace pe Domn cu Polonii şi Tătarii. Ar fi fost vorba ca şi Ghiuzelgì Mehemed-Paşa s’o facă şi totodată cardinalul însuş. Totuş, Gheorghe Polatici e trimis la Mihai cu un ceauş, Husein.

Domnul muntean ar fi izbutit să împiedece pe Turci de a da steagul lui Andrei. Dar din nou vine Csomortány, cu ordinul ca Mihai să plece, căci nu-l sufere nici Ardealul, nici Moldova, nici Turcii. Mihai spune că s’a făcut a cedà, cerând doar un loc de adăpost în Ardeal. Împăcat în aparenţă cu Turcii, având steag dela ei, el cere prin doi soli sfat dela Împăratul. I se răspunde să aştepte pe Basta. Cu acesta se face înţelegerea aşa: «ca la cutare zi eu să fiu cu oastea în Bârsa (Barsicag), loc în Ardeal, şi tot în ziua aceia el să fie la Cluj». Dar Andrei trimisese pe Gaşpar Kornis la Basta şi, la intrarea lui Mihai în Ardeal, generalul împărătesc nu se mişcă. «Şi, pentru aceasta, sper că va da socoteală înaintea lui Dumnezeu, că m’a părăsit fără să mă ajute la aşà o încercare, cu primejdia de a mă pierde eu şi familia mea».

Începând «la unsprezece ceasuri» şi luptând «până în noapte», Mihai bate pe Unguri. «Şi aşa am luat Ardealul în numele lui Dumnezeu şi al Măriei Sale Împăratul». Pomeneşte dieta la Alba-Iulia, pământul luat dela Secuii liberaţi în numele lui Rudolf. «După aceasta am vrut să trimit pe fiul mieu la picioarele Măriei Sale, dar Statele Ţării-Româneşti nu s’au mulţămit, ci au voit să-l trimit Domn în Ţara-Românească, pentru că nu se învoiau a trăi fără; la cari, neputând face altfel, l-am trimis. Şi eu m’am hotărît să viu la prea-sacrele picioare ale Măriei Sale, dar n’a iertat vremea, văzând atâta nesiguranţă şi nestatornicie la Ardeleni, căci nu erau încă bine aşezate lucrurile acelei provincii, şi duşmani din toate părţile, aşà că m’am temut de vre-un lucru rău în paguba Măriei Sale şi spre a mea ruşine». Se auzià că Sigismund cu Polonii şi Tatarii vreau să-l izgonească. Dacă a luat steag pentru Ardeal dela Vizir, ştie că e înşelare şi căuta şi el să înşele. Solului polon, «cu multe poveşti», i-a răspuns aşà: «că, fiind eu sluga Măriei Sale Împăratului, îl rugam ca Măria Sa să dea poruncă Marelui său Cancelariu să nu se amestece în lucrurile mele şi să mă lase în pace, să nu ajute pe Sigismund, nici pe Ieremia-Vodă în paguba mea, pentru că, fiind eu sluga Chesarului, paguba ce mi-o vor face-o mie, vor face-o Măriei Sale împăratului». Dar Zamoyski trimite 50.000 de galbeni Tătarilor, ca să-l ajute.

Atunci el previne pe duşmani, năvălind în Moldova, de unde de atâtea ori i se aruncaseră Tatarii în spinare. Şi Moldovenii jură Împăraratului. Cum Sigismund se pregătià să vină prin Maramurăş, pe la Hust, se retrage, lăsând pe Moise Székely, care însă promisese fratelui său stăpân a da pe Mihai viu sau mort.

Acum el ar fi vrut să meargă la Timişoara, al cărui Paşă, care se îndatorà a-i da cetatea pentru 15.000 de galbeni, comandà o sută de oameni şi un adăpost în Ardeal. Csáky, «sperjurul şi infamul», trebuie să adune oastea, pe când Kornis şi un boier mergeau la Împăratul. Pezzen era rugat să-i aducă pe Basta, iar arhiducele Mathias promitea ajutorul acestuia şi al altora («Guyasi» e probabil Gyulaffi).

Moise trece la Poloni, pe când Basta vine până la «Gene» şi primeşte pe Alardy Ferencz şi pe Szalanczy (nu «Abalasi») Gábor. Basta se face însă a veni «cu bucurie». Comisarii scriau că aleargă prieteneşte cu el, în grabă mare. Dar generalul imperial chemà la revoltă oraşele, «şi eu nu ştiam nimic». Atunci cad toţi asupră-i. «Poate vedea oricine cu câtă trădare mi-au făcut ruşine mie şi pagubă Măriei Sale Împăratului şi creştinătăţii întregi».

Cu puţini călări — nu se descrie lupta — trece el la Făgăraş. Atunci îşi dă el sama că totul se face din ordinul împărătesc. I se atrag Secuii pentru a fi măcelăriţi, apoi «Italieni, Greci, Români, Sârbi, cu familiile lor, până la pruncii de ţâţă», în Alba-Iulia; nici cei din spitale nu se cruţă. Foarte important amănunt, «şi în biserica mea pe care o clădisem mai înainte au întrat şi au desgropat oasele lui Aron-Vodă, care de atâta timp erà înmormântat şi ale altor boieri ai miei şi le-au svârlit afară; aşa neomenie n’au făcut-o nici păgânii».

La Făgăraş îi vine lui Mihai oastea din Moldova şi-i cere luptă, «fiind gata fiecare a muri pentru mine. I-am îndemnat să se liniştească, ne-fiind cuvenit să mergem noi asupra Domnului mieu». Se trage «sub munţii Braşovului», cerând explicaţii lui Basta. Doi soli (numele sunt stâlcite) vin să-i ceară jurământ nou şi fiul ca ostatec, de trimis la Curte, plus soţia, familia şi tezaurul ca depozit. A făcut-o, «şi am trimis toate la mâna dumisale Giurgiu, cunoscându-l om al Măriei Sale». Dar ajutorul contra «duşmanului» a fost Szekely Moise, care i-a ucis ostaşii şi solii la «Giurgiu».

În Ţara-Românească află Poloni, Moldoveni, Tatari şi Turci. Nu poate rezistà. Dă tunurile lui Moise ca să le ducă lui Basta, dar el le dă Ardelenilor. «Apoi, la sfârşit, am dat drumul ostaşilor miei, nemai având cu ce să-i ţin şi am ales cu mine numai 10.000 de călăreţi, şi aşa am mers cu ei spre Ţara-de-jos, călătorind până la Dunăre, unde aflăiu pe sangeacul de Vidin cu 4.000 de Turci, care se înturnà cu mulţi robi şi vite ca să-i treacă în Ţara Turcească; asupra căruia căzând, dorind mai bine a muri decât a învinge, vru Dumnezeu de i-am tăiat pe toţi, fără să-mi scape unul, şi a rămas şi sangeacul, al cărui steag l-am adus cu mine Măriei Sale Împăratului. După ce am făcut şi această slujbă creştinătăţii, am plecat ca să vin la picioarele Măriei Sale, trecând prin Ardeal, şi aşa cu ajutorul lui Dumnezeu am intrat în ţara Măriei Sale, cu vreo 7000 de călăreţi».

Acuma el, care, în şapte ani, a luat Turcilor o sută de tunuri, care, din cele trei ţări ale lui, gătise împăratului 200.000 de ostaşi, a pierdut tot ce a agonisit «din tinereţă până la bătrâneţă», ba încă şi soţia şi copiii. «Că, de aş fi pierdut totul de către duşmani, nu m’ar durea atâta cât mă doare că mi s’a făcut de acela dela care, Dumnezeu mă vede, aşteptam ajutor şi sprijin.» Aici a ajuns el care a făcut atâta, «singur cu sabia în mână, fără să am nici întărituri, nici castele, nici cetăţi, nici o casă de piatră unde să mă pot adăposti, fără aceia unde locuiam eu». Şi n’a «făcut-o de sila cuiva, ci ca să am şi eu loc şi nume în creştinătate».

De aceea i se roagă ei, creştinătăţii, ca unul care pentru dânsa a «pierdut tot ce avea pe lume[20]».

Uciderea lui Mihai Viteazul, gravură din 1703.

Mihai Viteazul, portret în miniatură din anul 1624 din manuscrisul Harley 5573 de la British Museum.

Mihai Viteazul, schiţă a unui portret neterminat, din acelaşi manuscris.

Mihai Viteazul, frescă din biserica Mănăstirii Căluiu.

*

[1] Un episodio del valore toscana nelle guerre di Valachia, alla fine del secolo XVI (Florenţa, Olschki). Din «Archivio istorico italiano», 1925. Îi rugăm pe tinerii cercetători care au acces la originalul acestei autobiografii publicate în revista italiană în 1925 să ne trimită o copie digitală pe adresa mănăstirii: manastirea @ petru-voda . ro. Vă mulţumim.

[2] Academia Română — Mem. Istorice. Seria III. Tom. V. Mem. 9. [digitizată în cadrul unui program naţional de dacoromanica.ro şi oferită online de Biblioteca Digitală a Bucureştilor; poate aceasta din urmă se va gîndi cîndva să ofere şi linkuri fixe pentru lucrările promovate]

[3] Iorga, Geschichte des osmanischen Reiches, III, pp. 301—2.

[4] Ibid., pp. 298—9.

[5] Cf. Iorga, Istoria armatei româneşti, I, p. 301.

[6] Magazinul istoric, IV, p. 278.

[7] Ibid.

[8] În Papiu Ilarian, Tesaur, I.

[9] Magazinul istoric, IV, p. 279. Cf. Ist. armatei, I, p. 368.

[10] Ibid., p. 369.

[11] P. 19.

[12] Cf. Istoria armatei, I, p. 369.

[13] V. ibid., p. 370.

[14] Traducere adnotată, ibid., p. 377 şi urm.

[15] Gesch. des osmanischen Reiches, III, p. 320 şi urm.

[16] Istoria armatei, I, p. 421.

[17] Cf. ibid., pp. 420—1.

[18] P. 290.

[19] Ibid.

[20] D. Pernice, care publică scrisori ale Toscanilor din 1595, semnalează şi o descriere a campaniei din 1595, făcută de Simone Genga (p. 4, nota 2), o scrisoare a Raguzanului Paolo Georgi (p. 14, nota I), precum şi următoarele acte care vor trebui copiate: ştiri din Ardeal, corespondenţa cu Sigismund Bathory a marelui Duce de Toscana, scrisorile lui Silvio Piccolomini către acelaş (p. 5). Se dau în articol şi unele caracteristice inedite: a lui Sigismund (pp. 7—8), a lui Sinan Paşa. Se stabileşte data, 1589, când fraţii Genga, dintre cari unul a ţinut pe Doamna Velica, au întrat în serviciul Ardealului (pp. 8—9). Se aminteşte planul de căsătorie toscană a lui Sigismund în 1592, şi darul de monede antice de aur făcut la Florenţa (p. 9): a fost vorba şi de o fată a Marelui Duce (p. 10), şi de Eleonora Orsini (ibid., soţia lui Matteo Botti, în Ardeal, cu dar de postavuri).

Se aminteşte trimiterea în războiul cu Turcii a lui Giovanni şi Antonio dei Medici (p. 10). Ştiri despre ambasada la Constantinopol (p. 11, nota 1).

Nu admit că am scădea meritele Toscanilor auxiliari ca şi afirmaţia că rolul lui Mihai Viteazul în această expediţie a fost «foarte modest şi secundar». V. darea de samă a cărţii d-lui Veress, în Revista istorică pe 1923. În ce mă priveşte, am relevat rolul Toscanilor în singura carte de amănunte care mi-o permitea. Opera lui Gromo de care e vorba la pp. 6—7 a fost publicată de d-l Veress.

Sigismund n’a murit în închisoare, unde ar fi stat dela 1601 la 1613, şi el n’a urmărit «unirea tuturor Românilor» (p. 8). Se pomenesc numai în treacăt, la o biografie, cavalerii de cruciată ai Sfântului Ştefan, creaţi de Marele Duce. De ce ar fi fost elementul românesc în Ardeal «poco bellicoso e meno fido»? E absolut neexact că n’am vorbit de ajutorul ardelean (Király, etc.), dat de Sigismund; dealtfel d-l Pernice nu cunoaşte încă Scurta istorie a lui Mihai Viteazul de mine, nici Istoria armatei, I, în care nu e un caz de contingent unguresc care să nu fie relevat, nici cartea plină de fapte a lui I. Sârbu. Scopul primelor atacuri turceşti (pp. 16—7) nu eră să se între în Ardeal, prin pasuri aşă de depărtate. Calagureni, din textul scrisorii lui Mihai, e reprodus întocmai în studiu (p. 18). Sigismund nu s’a coborît pe la Predeal (p. 19), ci pe la Bran. Pentru contribuţia «modestă» a lui Mihai, a se vedea critica lucrării d-lui Veress, în Revista istorică, l. c. De ce Bucureştii n’ar fi fost la 1595 Capitală (v. p. 22)? D. Pernice însuş relevează antipatia Ungurilor faţă de cruciată şi de auxiliarii italieni (p. 27, nota 2). Şi Piccolomini se plânge de puţina valoare a darurilor ce i s’au făcut de principele ardelean (pp. 34—5).

Şi, în sfârşit, după ce se recunoaşte d-lui Veress, care nu face decât să scadă rolul Italienilor, calitatea de «valoroso storico ungherese», de ce se uită că eu, tăinuitorul meritului italian, sunt cel care, cu râvna mea, am copiat tot materialul lui Hurmuzaki, XI şi XII, întru gloria lor?