1. Unii pretind că sunt gata să se facă mucenici, dar nu rabdă deloc nici cel mai mic cuvânt. Făgăduiesc să se facă mucenici cei care răsplătesc aproapelui fie bune, fie rele. Bun lucru conștiința și nu o răbdăm. Vizitiu al voințelor noastre este inima și nu ne supunem ei. Amenințăm să lovim, nevoind să fim loviți. Iar în contraziceri, înălțăm gâtul. Se sumețește înțeleptul asupra omului simplu. Se întărește cel puternic asupra celui slab. Cade greu stăpânul asupra slujitorului. Ținând post, ne plângem de foame. Mai întâi nouă ne facem bine și din prisosul nostru cu război silnic dăm celui nevoiaș. Fiind asemenea prin același sânge care ne curge prin vine, nu ne judecăm drept pe noi înșine. Pentru aceea se și înmulțește necurăția și curvia la noi și răsplătim unul altuia răul cu rău.

2. Care ne este nouă lauda? Căci în disprețul nostru, ne lăudăm cu ostenelile sfinților. Aceștia, tăiați fiind, nu au lepădat pe Dumnezeu, strujiți, se rugau, arși pe grătare, priveau la bucuria veșnică, aruncați în cuptor, arătau râvnă ca la intrarea într-un palat ceresc. Strujiți fiind, văzând moartea cu ochii, nu își cruțau trupul, ci se gândeau la strălucirea sufletului, prin care își luau și trupul nestricăcios. Dar ce spun? Topiți în topitoare și bătuți și batjocoriți, pironiți în multele împunsături ale lemnului, înfometați, uciși prin foame și sete, într-un cuvânt, zdrobiți. Și în toate acestea binecuvântau pe Dumnezeu. Căci erau ca la niște banchete împărătești, bucurându-se pururea că și dacă nu ar fi pătimit, oricum ar fi murit, gândindu-se la pedeapsa păstrată din care, pătimind toate, au scăpat. Căci vedeau că nici un om nu este foarte departe de moarte și se gândeau la învinuirea lui Dumnezeu Cuvântul, zicând către ei: „cel ce se leapădă de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu Cel din ceruri”[1].

3. De care amenințare ne vom teme, omule? De cea a judecătorului cel pământesc care ucide trupul, iar sufletul nu-l poate ucide, sau de cea a Împăratului și Stăpânului ceresc și Creatorului a toate Care are putere ca și trupul și sufletul să le piardă în gheena? Chinurile nu le vezi în vremea de acum, luptătorule împotriva lui Hristos? Și cum stăpânitorul cel din văzduh duce război în toată ziua? Fii mucenic de voie, răbdând prin voință predă-ți trupul celor mai aprige nevoințe, foamei, setei, curățirii, unei priceperi oarecare, privegherilor, rugăciunilor, psalmodiilor, bătăilor pieptului, plânsurilor și mărturisirii, iubirii, blândeții. Ia aminte bine la lipsa aproapelui, compătimind cu el prin străină golătate, fără să contrazici sau să te mândrești, ci mai degrabă blând și iubitor de bine, mai ales pentru făgăduința care zice: „Ochii Mei sunt spre cei blânzi ai pământului ca să șadă ei împreună cu Mine”[2]. Înfricoșător lucru la auz și plin de toată înfricoșarea, să șezi împreună cu Dumnezeu, Cel nestricăcios, negrăit și nematerialnic, nevăzut și necuprins și inaccesibil, Cel ce a făcut cerul și pământul și toate cele din ele, și pe noi, oamenii. Dar încă și a fi slujiți în înălțime de către arhangheli, în nemăsuratele sălașuri cerești mergând împreună cu El. Pentru aceea și spune: „Cel ce umblă în cale fără prihană acela îmi slujea”[3].

4. Apoi împlinind toate virtuțile mucenicești cu înălțime și răbdare, ziceau: Cele pe care Dumnezeu le-a răbdat pentru noi, pe acelea le vom arăta și noi. Căci pentru noi S-a auzit pe Sine numit samarinean, Creatorul oricărui neam, Cel ce a adus la ființă din cele ce nu sunt. Primind unirea în nașterea cea nespurcată și negrăită, a fost insultat auzind că S-a născut din desfrânare[4]. Și iarăși auzind: „Ai demon”[5], El nu S-a apărat ocărându-i, cinstind pe Tată A primit de trei ori ispită de la diavolul. Pe Cel pe care cerurile cerurilor Îl acoperă, și cele patru fiare purtătoare de viață, umbrindu-L, îl slăvesc. Acestea au fost aduse asupra Lui pe pământ: a răbdat prigoană, foame și sete, post de patruzeci de zile, sălășluindu-Se în pustietăți, petrecând noaptea în rugăciune către Tatăl. Și săvârșind priveghere de toată noaptea în binecuvântările pâinii, supunându-Se Tatălui, pentru ca astfel să Se arate Lui, S-a predat pe sine pentru noi, a fost scuipat, dându-și spatele cel fără prihană spre biciuiri, a fost înfășurată în mantie de batjocură fața Lui care nu se poate privi, și pălmuiri de la nelegiuiți cu batjocuri a primit, Cel la Care mulțimea îngerilor nu poate să privească. Și pentru ce trebuia să-Și arate iubirea de oameni prin altele mii prin care Dumnezeu pătimind rele prin toate a iconomisit mântuirea noastră? Pironit pe cinstitul lemn, și socotit cu oamenii fără de lege, bătut cu trestia peste negrăitul creștet și adăpat cu oțet și cu fiere și batjocorit de mulțimi. Și în toate acestea a rămas în bunătate. Și având în voință puterea ca Dumnezeu nu a răsplătit îndărăt. Nu I-a spus Tatălui să răsplătească înapoi, ci s-a rugat, zicând: „Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac”[6].

5. Ce vom arăta la acestea? Cu ce ne vom lăuda? Ce-I vom spune Lui și ce-I vom arăta în ziua strălucitei și slăvitei Lui veniri, când va veni să fie slăvit și proslăvit întru sfinții Săi? Dintr-o parte se arată mucenicii, profeții și apostolii cu luptele lor pentru El. Pe de altă parte, nevoitorii ostenelilor ascultării. Pe de altă parte, cei care au arătat că Dumnezeu a pătimit pentru noi cu trupul, Fiul Unul născut, mult vor fi proslăviți. Și se va pomeni cuvântul profetic care zice: „Ochii Domnului sunt înalți, iar omul smerit”[7]. Căci cine este smerit cum S-a smerit pe Sine Dumnezeu? Cine a pătimit cele pe care El Însuși le-a răbdat pentru noi? Cine este îndelung răbdător cum El Însuși, rău pătimind, ne-a mântuit pe noi, dându-ne nouă vreme la loc de pocăință? Fără să Se întoarcă, zicând că nu îl primesc pe cel care nu Mi s-a supus Mie de la început. Pe femeia cea păcătoasă a primit-o, și nu a lepădat închinăciunea samarineanului, a vorbit cu femeile și a făcut ucenic pe vameș, și tâlharului i-a iertat pentru ca întotdeauna tuturor celor care mai înainte de vremea ieșirii se pocăiesc, să le arate arvuna iubirii Lui de oameni și milostivirii, Cel ce voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină. Pentru aceea și lui Petru care s-a lepădat i-a dat iertarea în sârguința lacrimilor. Căci se mărturisește că a plâns cu amar, pentru faptul că s-a apropiat de El din curată pocăință, că a răbdat toate pentru El și că și-a încins pătimirile răstignirii Lui pentru El. Căci Dumnezeu i-a făcut lui cunoscută lepădarea lui, iar mărturisirea pentru El mai dinainte i-a vestit-o, când a zis: „Dar când vei îmbătrâni, vei întinde mâinile tale și altul te va încinge și te va duce unde nu voiești”[8].

6. Pe noi toți ne miluiește, chemându-ne în Împărăția Lui, zicând: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi și luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți afla odihnă sufletelor voastre”[9]. Pentru această chemare, dăruiește-mi mie pocăință Împăratul împăraților și Domnul domnilor, pentru ca luând odihnă prin darul Tău, sfârșit creștinesc și bineplăcut să dobândesc. Pentru că slăvit ești, împreună cu Binecuvântatul Tău Părinte și cu de viață făcătorul Duh totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

[1] Mt. 10, 33.

[2] Ps. 100, 8.

[3] Ps. 100, 8.

[4] In. 8, 41.

[5] In. 7, 20.

[6] Lc. 23, 31.

[7] Is. 2, 11.

[8] In. 21, 18.

[9] Mt. 11, 28.

(Omilia a 29-a a Sfîntului Symeon Stîlpnicul din Muntele Minunat, în vol. Cuvinte ascetice, traducere de Laura Enache, ed. Doxologia, Iași, 2013)