„Răutatea este patimă a materiei; de unde nicidecum nu poate fi trupul fără de răutate. Iar sufletul cel cuvîntător, înţelegînd aceasta, se scutură de greutatea materiei – care este răutatea – şi dintr-o astfel de greutate dezmeticindu-se, cunoaşte pe Dumnezeul tuturor şi ia aminte la trup ca la un vrăjmaş şi împotrivnic luptător, nesupunîndu-se lui; şi aşa se încununează de la Dumnezeu sufletul, ca cel ce a biruit patimile răutăţii şi ale materiei.” (cap. 50 din cele 170 de capete despre obiceiurile oamenilor şi petrecerea cea îmbunătăţită, din Filocalie) [ν’. Ἡ κακία, πάθος τῆς ὕλης ἐστίν· ὅθεν οὐκ ἐγχωρεῖ σῶμα δίχα κακίας γενέσθαι· ἡ δὲ λογικὴ ψυχὴ νοοῦσα τοῦτο, διασείεται τῆς ὕλης τὸ βάρος, ὅπερ ἐστὶν ἡ κακία, καὶ ἐκ τοῦ τοιούτου βάρους ἀνανεύουσα, γινώσκει τὸν Θεὸν τῶν ὅλων καὶ ὥσπερ ἐχθρῷ καὶ πολεμίῳ προσέχει τῷ σώματι, μὴ πειθομένη αὐτῷ· καὶ οὕτω στεφανοῦται ἀπὸ Θεοῦ ἡ ψηχή, ὡς τὰ πάθη τῆς κακίας καὶ τῆς ὕλης νικήσασα.]

Această definiţie aşternută în scris de unul din ucenicii elinofoni ai Marelui Antonie (251-356 d.Hr.) este una din cele mai bune definiţii date vreodată răutăţii. Desigur, filosofii de ieri şi de azi ai lumii au încercat din răsputeri să zică ceva mai concis şi mai exact (care, eventual, să le aducă laurii vreunei maxime pe care să o înveţe snobii şi cei lipsiţi de experienţa nemijlocită a vieţii), dar peste veacuri aceasta rămîne în picioare ca să vorbească despre sursa răutăţii şi despre lucrarea ei.

„Răutatea este patimă a materiei, iar Dumnezeu este nepricinuitor al răutăţii, căci El a dăruit oamenilor ştiinţă şi discernerea binelui şi a răului, şi stăpînirea de sine. Iar cea care naşte patimele răutăţii este lenevirea şi trîndăvirea oamenilor, căci Dumnezeu este desăvîrşit nepricinuitor al răului. Şi prin alegerea cunoştinţei s-au făcut răi şi vicleni dracii, precum şi cei mai mulţi dintre oameni.” (cap. 89 din cele 170 citate mai sus) [πθ’. Ἡ κακία, πάθος τῆς ὕλης ἐστί· τῆς δὲ κακίας ἀναίτιος ὁ Θεός· γνῶσιν γὰρ καὶ ἐπιστήμην καὶ τὸ διακριτικὸν τοῦ ἀγαθοῦ τε καὶ κακοῦ καὶ τὸ αὐτεξούσιον παρέσχε τοῖς ἀνθρώποις· ἡ δὲ τίκτουσα τὰ πάθη τῆς κακίας, ἡ ἀμέλεια καὶ ἡ ῥαθυμία τῶν ἀνθρώπων· ἀναίτιος γὰρ τοῦ κακοῦ παντάπασίν ἐστιν ὁ Θεός· αἱρέσει δὲ γνώμης οἱ δαίμονες γεγένηνται πονηροί· ὥσπερ καὶ τῶν ἀνθρώπων οἱ πλεῖστοι.]

„Greutatea materiei este răutatea” este o altă definiţie care ar trebui să trezească oricărei minţi însetate de adevăr atenţia asupra greutăţii materialismului care sufocă lumea contemporană. După Sfîntul şi Marele Antonie, cauza existenţei şi lucrării răului în lume este materialitatea şi materialismul. Soluţia sa este de a lupta împotriva pornirilor iraţionale ale trupului, ca prin biruinţele omului asupra acestuia să se întoarcă la cunoaşterea de Dumnezeu. „Prin alegerea cunoştinţei s-au făcut dracii, precum şi cei mai mulţi dintre oameni, răi şi vicleni” spune că nu Dumnezeu, nici natura umană sînt vinovate pentru căderea în răutate, ci singură puterea cunoscătoare a omului, căci alegerea răului se face întru cunoştinţă, la cei mai mulţi.

De aici vine o altă consecinţă a acestui foarte scurt cuvînt: căderea în patimi trupeşti duce la necunoaşterea lui Dumnezeu şi, în cele din urmă, la necredinţă şi moarte sufletească.

„Cei ce sînt plini de răutate şi beţi de necunoştinţă nu cunosc pe Dumnezeu; pentru că nici nu se trezvesc cu sufletul; iar Dumnezeu este gîndit, şi nu văzut; dar este prea-arătat întru cele văzute, precum sufletul în trup; iar dacă trupul fără de suflet cu neputinţă este a sta, aşa şi toate cele ce se văd şi sînt, cu neputinţă este a sta fără de Dumnezeu.” (cap. 54 din cele 170 citate mai sus) [νδ’. Οἱ τῆς κακίας πεπληρωμένοι καὶ τῇ ἀγνωσίᾳ μεθύοντες, οὐ γινώσκουσι τὸν Θεόν· οὐδὲ γὰρ νήφουσι τῇ ψυχῇ· ὁ δὲ Θεὸς νοητός· καὶ οὐχ ὁρατὸς μέν· φανερώτατος δὲ ἐν τοῖς ὁρατοῖς, ὥσπερ ψυχὴ ἐν τῷ σώματι· εἰ δὲ σῶμα χωρὶς ψυχῆς ἀδύνατον συστῆναι, οὕτω καὶ πάντα τὰ ὁρώμενα καὶ ὄντα, χωρὶς Θεοῦ συστῆναι ἀδύνατον.]

Textul acesta pune cîteva probleme de traducere. Întîi aceea a lui νοητός: ar putea fi tradus ca „noetic”, dar acest cuvînt corespunde unui alt adjectiv, derivat din νοητός, anume νοητικός. Logofătul Iordache Golescu (1768-1848) dă în dicţionarul său ellin de la 1820-1821 (nepublicat vreodată, păstrat în manuscris) o superbă definiţie pentru νοητός:  „ce se poate înţelege / simţi / pricepe / cunoaşte numai cu duhul / cu mintea” (asemenea acestuia şi sinonimului său νοερός îi dă o magistrală definiţie:  „intelectiv, adică de duh, ce numai cu duhul / cu mintea se înţelege / se simte”). Aşadar: „Dumnezu este Cel ce se poate cunoaşte numai cu duhul, şi nu văzut”. Un alt termen ce pune probleme de traducere este verbul συνίστημι din ultima frază, care ar putea, tot la fel de bine, să fie tradus cu a dăinui, a închega, a întocmi, a statornici, a întări, a susţine, a ţine împreună („dacă este cu neputinţă ca trupul să dăinuie /să se susţină fără suflet, aşa şi toate cele ce se văd şi sînt, cu neputinţă este a dăinui / a se susţine fără de Dumnezeu”).

Peste trei veacuri după Marele Antonie, Sfîntul Maxim avea să scrie:

„Nepătimirea este o stare paşnică a sufletului, care face ca sufletul să se mişte cu anevoie spre răutate.” (cap. 36 din prima sută a capetelor despre dragoste)

„Răutatea este o faptă a sufletului înţelegător şi anume uitarea bunătăţii celor după fire, care se naşte din afecţiunea pătimaşă faţă de trup şi lume.” (prolog la scoliile răspunsurilor către Thalasie)

„[Sufletul] cade în deprinderea goală de orice simţire dumnezeiească şi lipsită de orice mişcare de viaţă a virtuţilor, adică într-o deprindere ce nu mai are nici o simţire pentru bunătate şi nici o dorinţă care să se mişte spre Dumnezeu. E deprinderea peste care apasă ca un abis întunericul neştiinţei şi noianul cumplit al răutăţii, şi în care îşi au rădăcinile munţii rătăcirii, adică duhurile răutăţii în ale căror crăpături afundându-se firea omenească, a devenit pe urmă bază pentru cea mai păcătoasă deprindere, ca una ce s-a făcut reşedinţă şi unealtă a rătăcirii, şi a răutăţii lor. În acestă deprindere se află, ca nişte zăvoare veşnice, împătimirile sufletului după cele materiale, care nu lasă cugetarea să se izbăvească de întunericul neştiinţei, ca să vadă lumina adevăratei cunoştinţe. Această deprindere a indicat-o poate, cum spuneam puţin mai înainte, în chip acoperit, marele Iov, prin cuvintele:Pământ întunecat şi neguros, pământ al întunericului veşnic.” (din răspunsul 64 la întrebarea 64 a Cuv. Thalasie către Sf. Maxim)

Acelaşi Duhul Sfînt care a lucrat prin Sfîntul Antonie cel Mare şi Sfîntul Maxim Mărturisitorul a lucrat şi prin Sfîntul Mucenic Mircea Vulcănescu atunci cînd a scris despre înţelegerea trupească a realităţii, într-un material postum, tipărit abia în 1992 (articolul Marxism şi freudism, în volumul Dimensiunea românească a existenţei, ed. Fundaţiei Culturale Române, p. 182-184), următoarele:

„Marxismul pluteşte oarecum în aer. Îl respiri, cum ai respira. Eşti marxist astăzi, oarecum fără să vrei, printr-o deprindere mintală pe care societatea contemporană o secretă în secret şi pe nesimţire.”

Ce este aceasta, dacă nu o minunată scolie la Sfîntul Apostol Pavel alcătuită, prin aceeaşi luminare dumnezeiască a Sfîntului Duh, într-o vreme la fel de căzută sub tirania răutăţii trupeşti precum era societatea păgînă a Romei antice?

„Cei ce sînt după trup cugetă cele ale trupului; iar cei ce după Duh, cele ale Duhului. Pentru că cugetul trupului este moarte; iar cugetul Duhului viaţă şi pace. Pentru că cugetul trupului este vrăjmaş la Dumnezeu; că legii lui Dumnezeu nu se supune, că nici poate. Şi cei ce sînt în trup, lui Dumnezeu a plăcea nu pot.” (Romani 8:5-8).

Colaj alcătuit de monahul Filotheu Bălan