Mi-aduc aminte că o dată, în anii copilăriei, pe cînd mă găseam în părţile Thebaidei, unde locuia Fericitul Antonie, bătrînii se adunaseră la el să le vorbească despre desăvîrşire. Convorbirea a durat de seara pînă dimineaţa, aproape tot timpul nopţii fiind consumat cu această chestiune. S-a discutat foarte mult ce virtute şi ce fapte ar putea ajuta pe monah nu numai să se ferească întotdeauna de cursele şi ispitele diavolului, dar chiar să meargă cu paşi siguri şi fără greşeală spre culmile desăvîrşirii.

Fiecare îşi dădea părerea după puterea minţii sale. Unii socoteau că se poate ajunge la aceasta prin post şi priveghere, fiindcă mintea limpezită prin ele aduce curăţia inimii şi corpului, putîndu-se astfel mai uşor uni cu Dumnezeu. Alţii spuneau că desăvîrşirea constă în dispreţul tuturor celor pămînteşti, căci, dacă mintea ar fi complet despovărată de acestea, ar ajunge mai uşor la Dumnezeu, nemaifiind reţinută de nici o piedică. Alţii considerau necesară depărtarea, adică retragerea în singurătăţile pustiului, unde rămînînd cineva poate să vorbească mai familiar cu Dumnezeu şi să I se dăruiască mai îndeaproape. Unii propuneau să fie îndeplinite cu sfinţenie îndatoririle milosteniei, adică ale dragostei faţă de oameni, fiindcă prin aceasta Domnul promite în Evanghelie Împărăţia Cerurilor, cînd spune : «Veniţi, binecuvîntaţii Tatălui Meu şi stăpîniţi Împărăţia pregătită vouă de la începutul lumii. Căci înfometat am fost şi Mi-aţi dat să mănînc, însetat şi Mi-aţi dat să beau» (Matthei 25:35-36). S-au mai spus şi alte păreri şi în acest mod prin diferite virtuţi credeau ei că se poate pregăti apropierea mai uşoară de Dumnezeu. După ce s-a consumat astfel în schimburi de păreri cea mai mare parte din timpul nopţii, a luat cuvîntul Fericitul Antonie:

„Toate pe care le-aţi spus sînt necesare celor însetaţi de Dumnezeu şi dornici să ajungă la El. Dar experienţa şi insuccesul multora în lucrarea acestora nu ne permite să le considerăm ca mijloace principale. Căci am văzut prea adesea că aceia care se aştern cu străşnicie pe post şi priveghere ori se retrag într-o desăvîrşită singurătate, căutînd să se lipsească în aşa măsură de cele mai mărunte lucruri trebuitoare încît n-au nevoie nici măcar de un dinar pentru trai, ori s-au dedicat în întregime actelor de milostenie, toţi aceştia au rămas deodată atît de dezamăgiţi, încît totul a fost pentru ei zadarnic, fiindcă n-au putut să-şi încheie viaţa cum era de aşteptat, ci dimpotrivă, după atîtea renunţări şi osteneli, au ajuns la un sfîrşit demn de dispreţ. De aceea vom putea cunoaşte limpede drumul principal care ne conduce la Dumnezeu numai după ce vom stabili cu precizie cauza prăbuşirii şi a dezamăgirii lor.

Chiar dacă există din belşug virtuţile arătate mai sus, este destul să lipsească dreapta judecată, pentru a le slăbi puterea celorlalte. Singura cauză a nereuşitei lor este faptul că, neformaţi îndeajuns de către cei mai bătrîni decît ei, nu şi-au putut însuşi duhul dreptei judecăţi care, ferindu-l de extreme, îl învaţă pe monah să meargă întotdeauna pe calea de mijloc, care este cu adevărat împărătească, şi nu-i permite nici să se urce la dreapta virtuţilor, adică din exces de zel şi din trufie deşartă să depăşească măsura dreptei credinţe, dar nici să alunece la stînga patimilor prin delăsare şi neglijenţă, adică sub pretextul ocrotirii trupului să ajungă la situaţia contrară, aceea a lenevirii sufletului.

Dreapta judecată este ochiul şi luminătorul trupului, după cum spune Mîntuitorul în Evanghelie: «Luminătorul trupului tău este ochiul tău. Dacă ochiul tău a fost curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi întunecat» (Matthei 6:22-23), prin aceea că, deosebind între ele toate gîndurile şi faptele omului, vede şi luminează tot ceea ce trebuie făcut. Dacă acesta a fost rău în om, adică neîntărit cu adevărata judecată şi ştiinţă, ori a fost amăgit de vreo rătăcire sau deşertăciune, va întuneca tot corpul nostru, adică va face fără lumină tot ascuţişul minţii noastre şi toate faptele noastre, învăluindu-le desigur în orbirea patimilor şi în întunericul rătăcirilor. «Dacă lumina care este în tine – zice El – este întuneric, cît de mare va fi întunericul?» (Matthei 6:23) Fără îndoială că dacă judecata inimii noastre rătăceşte în noaptea ignoranţei, atunci şi gîndurile şi faptele noastre cărora le lipseşte cîntarul dreptei judecăţi sînt învăluite în marele întuneric al păcatelor.

Cel ce a meritat cel dintîi în judecata lui Dumnezeu conducerea poporului lui Israel, fiindcă a avut rău acest ochi al dreptei judecăţi, a fost înlăturat de la conducere, fiindu-i oarecum întreg trupul în întuneric. Înşelat de întunericul şi rătăcirea acestui luminător, a socotit că vor fi mai preţuite de Dumnezeu sacrificiile sale decît supunerea faţă de poruncile lui Samuel, şi în cea mai mare parte din această cauză a supărat pe Dumnezeu, a Cărui măreţie nădăjduia să-i fie ocrotitoare (1Împăraţi 15).

Necunoaşterea acestei drepte judecăţi, vă spun, l-a împins pe Ahab, rege al Israelului, după acea strălucită victorie care-i fusese acordată de Dumnezeu, să creadă că e mai bună mila sa decît îndeplinirea cu stricteţe a poruncii divine, care i se păruse într-un fel prea crudă. Înduplecat de acest raţionament a preferat să tempereze prin blîndeţe o victorie sîngeroasă, din cauza milei nesupuse dreptei judecăţi, şi astfel, întunecîndu-i-se oarecum tot trupul, a fost osîndit în drumul cel fără întoarcere al morţii (3Împăraţi 20).

Aceasta este dreapta judecată, pe care Apostolul o numeşte nu numai luminătoare a trupului, ci chiar “soare”, cînd zice: «Soarele să nu apună asupra mîniei voastre» (Efeseni 4:26). Este numită de asemenea şi cîrmă a vieţii noastre prin cuvintele : «Cei care n-au cîrmă cad ca frunzele» (Pilde 11:14). Aceasta se numeşte în Sfînta Scriptură foarte bine şi chibzuinţă, fără de care nu ni se îngăduie să săvîrşim nimic; astfel încît, nici măcar vinul duhovnicesc «care veseleşte inima omului» (Psalmi 103:15), nu-l putem bea fără chibzuinţă, după cuvîntul «cu sfat fă-le pe toate, cu sfat bea vinul», şi de asemenea:  «Ca o cetate cu ziduri dărîmate şi neîngrădită, aşa este bărbatul care nu lucrează ceva cu chibzuinţă» (Pilde 25:28).

Cît de primejdioasă este pentru monah lipsa dreptei judecăţi o arată acest exemplu, prin care este comparată cu o cetate distrusă, fără de ziduri. În aceasta stă înţelepciunea, în aceasta inteligenţa şi bunul simţ, fără de care nu putem nici construi casa noastră lăuntrică, nici aduna bogăţii duhovniceşti, după cuvîntul care spune: «Cu înţelepciune se clădeşte o casă, cu pricepere de asemenea se ridică; cu simţire se umplu cămările tuturor cu bogăţiile de preţ şi bune» (Pilde 24:3-4).

Aceasta este, vă spun, hrana cea bună, pe care n-o pot lua decît cei desăvîrşiţi şi sănătoşi, potrivit acestor cuvinte: «Hrana cea bună este a celor desăvîrşiţi, a acelora care au inteligenţa deprinsă să deosebească prin dreapta judecată binele de rău» (Evrei 5:14). Ne este atît de necesară şi de utilă dreapta judecată, încît aceasta este socotită la fel cu cuvîntul lui Dumnezeu şi cu virtuţile Lui, precum spun cuvintele: «Viu este cuvîntul lui Dumnezeu şi lucrător şi mai ascuţit decît orice sabie cu două tăişuri, care străbate pînă la despărţirea sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei şi este judecător al simţurilor şi cugetelor inimii» (Evrei 4:12).”

Prin acestea se afirmă foarte limpede că nu poate exista în mod desăvîrşit nici o virtute fără harul dreptei judecăţi. Astfel, după definiţia atît a Fericitului Antonie, cît şi a tuturor celorlalţi Părinţi, dreapta judecată este cea care-l conduce pe monah cu paşi repezi şi siguri către Dumnezeu, păstrîndu-i mereu neatinse virtuţile arătate mai înainte, ajutîndu-l să se urce cu oboseală mai puţină pe culmile desăvîrşirii, fiindcă fără ajutorul Său nimeni nu poate să ajungă pînă la aceste culmi. Astfel că dreapta judecată este obîrşia tuturor virtuţilor, paza şi măsura lor.

Fragment din Convorbirea a doua cu Avva Moise, II-IV, PSB 57, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1990, p. 328-330