Nu-ţi înălţa glasul decât în vremea rugăciunilor rânduite. [Canonul 44 al Marelui Antonie]

Tâlcuire:
“Această poruncă este un ecou al Vechiului Legământ, care îngăduie să-ţi înalţi glasul numai când te rogi. În toate celelalte situaţii, trebuie să vorbeşti liniştit, nu numai să nu te enervezi, să nu te mânii, dar nici să nu vorbeşti tare. Boii şi sălbăticiunile din junglă răcnesc. Omul are buze ca să-şi limiteze glasul.
Cei care vorbesc tare în chilii şi pe coridoare au nevoie de multe canonisiri. Ei îşi arată lipsa de nobleţe a sufletului lor, îşi fac de ruşine părinţii şi pe ei înşişi. Nu există o sărăcire mai mare pentru un om decât să strige şi să fie auzit.
Nu-ţi înălţa niciodată glasul, ci vorbeşte aşa încât să te audă numai cel cu care stai de vorbă. Eşti pe coridor? Să nu te audă fraţii care sunt pe la chiliile lor! Lucrul acesta este foarte uşor, dar pretin-de nobleţea firii. Când cineva nu are educaţie – nu atât în înţelesul lipsei de carte, cât al lipsei de bună creştere, când familia îi era des-trămată, tata o bătea pe mama, ţipau unul la altul -, este firesc să facă aceleaşi lucruri şi copilul lor. De aceea vă spun că, atunci când strigăm, ne descoperim goliciunea familiei noastre, chiar dacă au murit deja membrii ei. Cuviinţa omului este cel mai bun certificat de garanţie pentru familia sa, pentru moştenirea pe care o poartă. E cu neputinţă să găseşti un element bun în omul care strigă. De aceea nu-ţi înălţa glasul. Nu striga de departe ca să te audă celălalt, fă osteneala şi du-te lângă el. Lucrul acesta îl pretinde nobleţea.
Însă, în vremea rugăciunilor rânduite, când ne pun să citim sau să cântăm, atunci trebuie să ne înălţăm glasul. Nu să citim şi să nu ne intereseze dacă suntem auziţi în pronaos. Desigur că nu e răspunzător întotdeauna cel care citeşte, se poate să fie şi tipicarul. Tipicarul şi cel care citeşte sunt datori să ştie că fac o lucrare liturgică. La strană nu tratăm pofte şi neputinţe omeneşti. Strana este slujire faţă de popor. Prin urmare, tipicarul are obligaţia să trimită persoane potrivite la strană. Dar şi persoana care citeşte trebuie să ştie că, în acea clipă, slujeşte poporul lui Dumnezeu. Se poate, desigur, să avem şi greutăţile noastre, se poate să avem trac sau vocea să ni se înăsprească. Asta-i una, iar faptul că trebuie să urmăresc ca jertfa mea să fie bineprimită de Dumnezeu e altceva. Dar nu e niciodată bineprimită de Dumnezeu dacă nu este bineprimită şi de popor.
Încă un lucru la care trebuie să fim atenţi în cursul cântării este faptul că vocea noastră trebuie să fie un strigăt din adâncurile sufletului, şi nu din ale gurii, aşa cum spune Psalmul: „strigat-am“. Atunci merită ca dorurile sufletului nostru să ţâşnească şi să se transmită celorlalţi. Omul este capabil să-şi arate conţinutul sufletului atunci când are dorire după Dumnezeu. Unii însă îşi amintesc că nu trebuie să strige când cântă. După ce mai înainte se poate ca gura lor să fi fost o trâmbiţă de alarmă, când îi pui să citească, nu-i auzi deloc. Aşa ajunge omul când este sărman, jalnic, vrednic de plâns. La cântare este nevoie să ne armonizăm unii cu alţii, să ne auzim ca o singură voce, ca un singur sunet, ca un singur strigăt al inimii. Strigătul pe care-1 scoatem să fie viaţa noastră, să răsune şi să ajungă până la cer.
Câteodată protopsaltul se aude doar el singur. Lucrul acesta, pe de-o parte, este vrednic de laudă, deşi se aude numai el, dar ceilalţi care sunt în jurul lui şi nu cântă împreună mărturisesc lipsa de nobleţe a sufletului lor şi lipsa de comuniune cu îngerii şi cu sfinţii. De ce nu cânţi împreună ca să mărturiseşti şi tu, la strană, slava lui Hristos? Singurul lucru de care este nevoie e să ne înţelegem cu celălalt. Aici se află dificultatea cântării împreună. Cuvântul „cu o gură şi o inimă“ nu este atât de uşor, e nevoie de multă smerenie şi înţelegere.
Prin urmare, canonul cuprinde şi tema împreună-cântării. în cărţile ascetice, prin termenul „rugăciune“ se înţelege mai ales cântarea, rareori se înţelege altceva. Aşadar, rugăciunile rânduite sunt cântarea împreună, care imită cântarea cerească şi de care cerul se bucură. Este ceea ce au încuviinţat toţi Părinţii Bisericii şi a împlinit toată Biserica primară, în afara grupărilor eretice, care trăiau în stricăciune şi decădere.
Măreţia cântării împreună s-a pierdut pentru multă vreme şi în Sfântul Munte. Astăzi însă se depune un efort pentru revenirea la ea. Multe mănăstiri nou-organizate o descoperă, dar este uşor să se piardă iarăşi. E nevoie de multă atenţie, pentru că fiecare psalt are propriul său fel de a cânta, propria sa părere. Acestea se află în inima sa, care le vădeşte apoi la strană. Singurul lucru la care s-ar putea să nu se gândească este slujba în comun din biserică, şi de aceea nu ia în seamă deloc conglăsuirea. Prin urmare, cuvântul „cu o gură şi o inimă“ este greu pentru cântare, pentru că fiecare dintre noi are caracterul său, tonul său, propriile neputinţe. Dar când există o dispoziţie de jertfă, cele cu neputinţă devin posibile şi înşişi îngerii vin să cânte împreună cu noi ca să ne ajute.
În această problemă, fiecare să pretindă răspundere de la sine însuşi. Nu-mi foloseşte la nimic să mă gândesc că altul poartă răspunderea. Dumnezeu o să ne judece ca pe nişte slugi netrebnice, potrivit cu răspunderea noastră. Netrebnici, nu în înţelesul omului care păzeşte întotdeauna legea şi, cu toate acestea, crede că este netrebnic (cf. Lc. 17, 10), ci al celui care „crede că stă“ (1 Cor. 10, 12), crede că este ceva. Slugă netrebnică este cel care nu are „o minte şi o inimă“, adică acelaşi mod de gândire cu ceilalţi. Lipsa cântării împreună arată nereuşita sufletelor noastre zdrobite, decăderea vieţii duhovniceşti a fiecăruia dintre noi. Fiecare are propriul său fel de a cânta şi crede că este cel mai bun, că are dreptate. Dar „tot omul să fie socotit mincinos” (Rom. 3, 4), aşa încât numai Dumnezeu să fie adevărat.
Aşadar, în mănăstire nu există slujbă bisericească şi nici privegherea nu poate fi susţinută dacă lipseşte măreţia cântării împreună.

Părintele Arhimandrit Emilianos, Mănăstirea Simonos Petras, Sfântul Munte Athos – “Tâlcuiri la canoanele monahale ale Sfinţilor Antonie, Augustin şi Macarie”