“Cunoscând deci Iisus că au să vină şi să-L ia cu sila, ca să-L facă rege, S-a dus iarăşi în munte, El singur”. (Ioan 6:15)

“Această minune [a înmulţirii pîinilor], dincolo de semnificaţiile ei dogmatice, a constituit un eveniment hotărâtor în viaţa Domnului. Ioan consemnează reacţia mulţimilor îndată după săvârşirea acesteia, subliniind că ea a avut un foarte mare ecou în sufletele lor. Oamenii au început să-şi spună, plini de nădejde: „Acesta este într-adevăr Proorocul, Care va să vină în lume” (Ioan 6, 14). Ei recunoşteau în Iisus pe Mesia cel aşteptat, care însă, conform unei concepţii prea legate de realităţile terestre, trebuia să fie un eliberator naţional. De aceea, primul lor gând după ce au participat la acea cină minunată a fost de a-L proclama rege pe Iisus. Mărturia evanghelistului Ioan este categorică: „Cunoscând deci Iisus că au să vină şi să-L ia cu sila, ca să-L facă rege, S-a dus iarăşi în munte, El singur” (6, 15). Se pare deci că a existat un adevărat elan colectiv, cei care au asistat la minune încercând să-L constrângă pe Hristos să accepte titlul de rege.

Trebuie reamintit că evreii se aflau la acea vreme într-o aşteptare febrilă: speranţa mesianică era din nou în centrul preocupărilor lor. Agitaţia era sporită şi de dispariţia prematură a Sfântului Ioan Botezătorul, în care evreii îşi puseseră mari nădejdi. De aceea, ivirea unui alt învăţător, înzestrat cu puteri miraculoase, avea darul să le trezească noi speranţe. Apare însă iarăşi eterna confuzie cauzată de neputinţa de a depăşi aspiraţiile exclusiv pământeşti: oamenii aşteptau un îndrumător, chemat să le ridice grija pentru ziua de mâine, dăruindu-le din belşug tot ce le era necesar pentru viaţa trupească, şi să-i scape de dominaţia străină, pe când Iisus era Mântuitorul venit să le deschidă porţile cerului. Dacă iniţial ei îl urmaseră în pustiu, spre a asculta cuvântul Său, minunea a avut darul să le sporească iluziile privitoare la prezent, facându-i să uite de orice altă aspiraţie.

Tentaţia din pustiu revenea într-o formă mai concretă şi mai primejdioasă: Iisus avea să aleagă pentru ultima dată între a fi un Mesia politic, chemat să realizeze idealurile naţionale şi sociale ale poporului Său, sau un Mesia suferind, chemat să moară pe Cruce, spre a-i răscumpăra pe toţi oamenii de sub dominaţia păcatului şi a morţii. Dacă a şovăit o singură secundă între cele două variante, această ezitare nu poate fi. atribuită decât năzuinţei de a răspunde la chemarea celor care aşteptau de la El alinarea suferinţelor şi dobândirea imediată a fericirii. între perspectiva de a-şi îndepărta aceste suflete, venite la El pline de încredere, de a deveni pentru ele un obiect de ură şi de ocară, şi aceea de a le împlini dorinţele, păstrând astfel iubirea lor, poate că firea omenească din Iisus va fi oscilat o fărâmă de clipă. Retragerea Sa în munte spre a Se ruga acolo singur, după cum precizează Marcu (6, 46), pare să confirme această ipoteză. Ca în toate momentele decisive din viaţa Lui, şi acum Iisus simte nevoia de a intra prin rugăciune într-o comuniune mai strânsă cu Tatăl. Mântuitorul ştie că, din acel moment, mulţimile, dezamăgite că nu a răspuns la chemarea lor, vor începe să se depărteze de El şi, treptat, sub influenţa fariseilor, îi vor deveni ostile. Nici chiar de ucenici nu era sigur în această împrejurare, de aceea tot Marcu notează că Domnul „îndată a silit pe ucenicii Lui să intre în corabie şi să meargă înaintea Lui, de cealaltă parte, spre Betsaida, până ce El va slobozi mulţimea” (6, 45). Graba cu care Iisus îi îndeamnă să părăsească aceste locuri arată că se temea ca nu cumva şi ei să se alăture mulţimilor în încercarea de a-L proclama rege. Plecarea unora dintre ucenici, după ce va rosti cuvântarea de la Caper- naum, precum şi cuvintele adresate atunci de Iisus apostolilor îndreptăţesc presupunerea că chiar unii dintre cei mai apropiaţi au fost tulburaţi de cele întâmplate şi au nădăjduit poate că Hristos va folosi acest prilej spre a Se descoperi lui Israel în chip de Mesia biruitor. Este probabil că din acea clipă Iuda va fi început să se înstrăineze de Iisus şi în mintea lui va fi încolţit sămânţa răzvrătirii împotriva Aceluia care i se părea că înşela speranţele sale şi pe ale poporului ales. Cuvintele Domnului, ce vor fi rostite a doua zi la Capemaum, confirmă această ipoteză.

Minunea de la Betsaida constituie deci un moment cheie în viaţa Mântuitorului. Poate niciodată poporul nu a vibrat atât de intens alături de El, dar din păcate entuziasmul manifestat în această împrejurare s-a datorat unei înţelegeri greşite a misiunii Sale. A doua zi, Iisus va sublinia aceasta certându-i pe evrei pentru rătăcirea lor: „Adevărat, adevărat zic vouă: Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat” (Ioan 6, 26).

Deşi mulţimile care Îl urmaseră în pustiu pe Hristos veniseră mânate de o aspiraţie religioasă curată, totuşi ele nu erau suficient de pregătite pentru a înţelege sensul minunii. De aceea, reţinând numai aspectul de suprafaţă al miracolului, ele au pierdut din vedere însuşi scopul iniţial al venirii lor în acele locuri, fiind pândite de primejdia unei grave rătăciri. Domnul însă, prin plecarea Sa precipitată, le-a dat să înţeleagă că nu accepta să-i conducă pe această cale şi astfel, năruindu-le speranţele utopice, i-a îndepărtat treptat de El. Respingând această ispită, Iisus a arătat că nu era un reformator social, chemat să realizeze o repartiţie mai dreaptă a bunurilor materiale şi să aducă o eră de fericire lumească, ci Mântuitorul coborât printre oameni spre a le dărui iertarea păcatelor şi împăcarea cu Tatăl, în vederea dobândirii vieţii veşnice.

Din acea clipă deci, Iisus a cunoscut că între El şi poporul pe care venise să-l răscumpere începuse să se deschidă o prăpastie, ce va fi- mereu adâncită de uneltirile fariseilor. Optând definitiv pentru misiunea de Mesia suferind şi respingând orice posibilitate de realizare pe plan lumesc, El va rămâne tot mai singur şi va simţi cu o certitudine crescândă cum se apropia ceasul Patimilor”.

Natalia Dinu – Iisus Hristos Mîntuitorul, Ed. Bizantină, 2001, vol. I, pag. 346-349