Marxismul nu e ostil anarhiei prin finalitatea lui, pentru că nu poţi fi egalitar decât dacă eşti anarhic. Ierarhia de valori distruge egalitatea.

*

Singura dimensiune a existenţei indisolubil legată de individ este mântuirea.

*

Marx spune: strada se poate revolta şi poate dărui eroi, iar în spatele lor alţii fac carieră politică.

*

La comunişti, evanghelia lor e Manifestul Comunist. Sistemele sociale sunt definite prin finalitate. Sfârşitul Manifestului Comunist mai e numit Şi incendiul anarhiei finale. Manifestul exprimă o societate a viitorului, fără stat, fără clase, concepută ca o asociaţie liberă de indivizi care se asociază întâmplător.

*

Certitudinea este vehiculată de credinţa în adevărul venit de sus. Perspectiva istorică ne arată că alt adevăr nu există.

*

Dogma este o formă purtătoare de mister, este revelată ca şi acesta. Misterul este singura formă eliberatoare din neliniştile mărginirii personale, ale înlănţuirii cosmice şi comunitare şi ale perspectivei infinitului şi morţii. De aceea libertatea nu poate fi gândită decât dogmatic, potrivit cu doctrina creştină, care este religia libertăţii.

*

– Ce ziceţi că ar trebui să facem pentru viitoarele alegeri şi pentru a instala totuşi pluralismul ca pe o certitudine?
– Toate formele de stânga violează cotidian ordinea naturală a lui Dumnezeu.

*

– Am întâlnit în Tocqueville, şi mai târziu în cartea lui Curtio Malaparte, La technique du coup d’état, un text unde italianul susţine ca nu există revoluţii, ci numai tehnici insurecţionale în bătălia pentru putere.
– Ha, ha, ha. Deci dumneavoastră dinamitaţi chiar termenul de revoluţie.
– Revoluţie nu există! Dacă e o “restructurare” a omului, aceasta’ s-a întâmplat o singură dată în timp, la apariţia lui Hristos. Atunci s-a suprapus teandric omul divinizat şi divinitatea devenită om şi a fost anulată istoria care era întemeiată pe conversaţia dintre Eva şi dracul. Aşa începe istoria.

*

– Domnule Ţuţea, există acest cuvânt fulgerător al lui Hristos care închide un şir de sentinţe şi spune: “Fără de Mine nimic nu veţi putea face”. Noi, acum, după cum zice ambasadorul Statelor Unite, putem face totul; aşa zice: “Puteţi face totul. Totul e permis”. Putem noi face ceva?
– Există două definiţii ale libertăţii: Kant, ca să-i confişte metafizicii calitatea permanentă de ştiinţă, spune că nu va fi ştiinţă niciodată pentru că are ca obiect aceste trei idei: Dumnezeu, libertatea şi nemurirea. “Gott, Freiheit und Unsterblichkeit. Die sind als ob (sie) wären – sunt ca şi cum ar fi – also Fiktionen”. Pe “als ob wären” se creează ficţionalismul; “Die Philosophie des als ob” Foarte des întrebuinţează Kant cuvântul “als ob” – “ca şi cum” – când vorbeşte de ficţiune. Kant era mult prea inteligent ca sa creadă că există libertate aici şi acum.
– Imanentă.
– Da. Nu există această libertate imanentă pentru că el însuşi mărturiseşte în Critica Raţiunii pure: “Două lucruri au mişcat deopotrivă sufletul meu: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală din mine”. Spunea că el e propriul său legiuitor şi stâpân. Lucru la care eu am făcut aşa: pârţ! Aşa e el legiuitor şi stăpân, cum sunt eu popă aici în cartier. Cum să fii legiuitor şi stăpân într-un univers în care eşti înlănţuit? Universul actual, la ultima galaxie care merge spre roşu în direcţia Doppler, la 14 miliarde de ani lumină – nu-mi ajunge camera asta să aritmetizez – mai poţi fi propriul tău legiuitor? Ştiţi dumneavoastră unde e omul, în imanentă, absolut liber? Într-o bisericuţă de lemn din Maramureş, unde sacerdotul creştin vorbeşte de mistere, de taine şi se lasă învăluit de ele ca şi credincioşii!
– …“Fără de Mine, nimic nu veţi putea face”. “Noi avem totul în faţă, putem face orice”. A apărut un fel de gândire triumfalist -revoluţionară.
–  Libertatea eu o asemăn cu o frânghie agăţată de undeva, de sus. Te poţi urca pe ea la cer, participând la actul mântuirii tale creştine, sau poţi să cobori în întuneric. Bipolaritatea libertăţii. După creştini, libertatea este vehicolul cu care poţi să cobori în întuneric dacă eşti vicios. Infractorii sunt primitivii actuali, adică nu sunt adaptabili la morala zilnică şi o calcă fiind liberi. Eu acum mă simt foarte liber pentru că pot să vorbesc, dar ştiu că în mod concret nu sunt liber pentru că trăiesc într-un univers relativ infinit.

*

– Credeţi că omul trăieşte în “lipsă”, din moment ce are în permanenţă nevoie de consolare?
– Are neapărată nevoie de consolare.
– Ce-i lipseşte?
– Îi lipseşte absolutul persoanei sale. Şi se întregeşte prin semenul său şi prin Dumnezeu. Dumnezeu şi semenul său îl scapă de neliniştile limitării în timp şi în spaţiu. Omul trăieşte iluzia nemuririi şi a salvării lui, prin Biserică – prin religie – şi prin social – prin semenii săi.

*

– Puteţi să definiţi teologia?
– Păi, am definit-o. Este ştiinţa Realului, a Absolutului divin, Realul neputând face parte nici din ştiinţă nici din artă şi nici din tehnicile episisteme.

*

Unul de aici îmi zice: ce spuneţi când se pun doi termeni, capitalism şi socialism, întrebuinţaţi ostentativ contradictoriu? Eu spun că nu are loc nici un fel de polemică.

*

– Domnule Ţuţea, dumneavoastră care aţi fost un om de stânga, eu cred că eraţi şi ateu când eraţi de stânga. Cum aţi ajuns creştin? Prin experienţele directe pe care le-aţi avut de-a lungul existenţei dumneavoastră?
– Când mi-am dat seama…
– Eraţi ateu?
– Eram. Eram! Ba încă făceam şi o teoretizare a moralei laice, a acelei Science des moeurs – Ştiinţa moravurilor – pe care o socoteam autonomă şi mi se părea că nu are nevoie de motivaţie religioasă. Mai târziu m-am convins că omul la scara lui, ca şi natura, nu sunt surse ale adevărului, ci îl reflectă în măsura în care vrea Dumnezeu şi atunci mi-am dat seama că nu trebuie să te ancorezi în morala laică, ci în morala religioasă ca morală. Această ştiinţă a moravurilor seamănă cu Mersul trenurilor după părerea mea. Poţi să-l schimbi la care staţie vrei. Omul autonom nu e capabil să creeze o ordine morală. O primeşte de sus, sau nu. Asta-i poziţia mea în raporturile dintre om şi divinitate. Că dacă raportul dintre om şi divinitate dispare, nu e posibilă nici o morală. Ba mai mult, nu e posibil nici un adevăr. Dacă există Adevărul unic ca principiu unic al tuturor lucrurilor care se cheamă Dumnezeu, mai are loc împreună cu Dumnezeu altceva decât El, care este creator, susţinător şi stâpân? Dogma a fost definită de Lalande care e un filosof creştin impecabil: “E un mister revelat”. E un mister revelat. Or, omul nu poate crea mistere, e învăluit în mistere fiindcă, aşa cum ne arată Biserica noastră, sacerdotul creştin nu e mistagog, nu interpretează mituri sau mistere, e învăluit în mister ca şi credincioşii. El comunică misterul revelat dar nu-l comentează, că este supraraţional, adică supratemporal şi supraspaţial. (…) Intelectul e dat, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci ca să primească Adevărul. E o diferenţă, cred că o vedeţi şi dumneavoastră.

*

– Dacă scot Biblia din Europa, laureaţii premiului Nobel devin vrăbii pe crăci. Luther are dreptate când spune că în afară de Biblie nu există nici un adevăr. Cineva, la care adevărul e puţin paralel cu realitatea, motivează mistic “inducţia”; inducţia aproximată. Dumnezeu nu are nimic comun cu inducţia şi n-are nici cu deducţia, nu are nimic comun cu nici o metodă. Kant are următorii termeni de cunoaştere: metodă, măsură – cantitativizare – intelect şi experienţă. Aceşti patru termeni nu ne scot decât în câmpul erorilor, în câmpul utilităţii şi în câmpul plăcerii estetice. De la adevăr sunt goniţi… cu “prăjina”, ca să zic aşa. Nu are nici un adevăr.
– Dar ca să fie o renaştere creştină reală aici…
– Să spună un popă în biserică, să convingă credincioşii! Ca să ne mântuim şi ca să simţim fiorul libertăţii reale, adică să fim oameni întregi, nu jumătăţi de oameni, se impune să acceptăm unicul Adevăr sau pe Dumnezeu, care este principiul unic al tuturor lucrurilor.

(selecţii din Petre Ţuţea – “Între Dumnezeu şi neamul meu”)