Sfântul Grigorie cel Mare vorbeşte de două sensuri principale ale textului Sfintei Scripturi, unul exterior şi altul interior: „«Era scris înăuntru şi în afară»[76]. Sulul de carte al textului sfânt a fost scris înăuntru prin alegorie, iar în afară prin istorisire. Înăuntru, prin înţelegerea duhovnicească, în afară, prin sensul simplu al literei, potrivit cu înţelegerea celor încă slabi. Înăuntru, fiindcă făgăduieşte cele nevăzute, în afară, fiindcă pune în rânduială cele vizibile prin dreptatea poruncilor Sale. Înăuntru, fiindcă promite cele cereşti; în afară, fiindcă ne învaţă în privinţa celor pământeşti, de dispreţuit, în ce mod să ne folosim de cele necesare, respectiv cum să fugim de cele care vin din plăceri. Pe de o parte, vorbeşte despre tainele cereşti, pe de cealaltă parte, stabileşte reguli pentru faptele exterioare. Cele ce învaţă în afară sunt clare, dar cele pe care le spune despre cele lăuntrice nu pot fi înţelese deplin”[77]. „Dar dacă în acest pasaj înţelegem prin «poartă» Sfânta Scriptură, aceasta are două praguri, în afară şi înăuntru, pentru că se împarte între literă şi alegorie. Pragul din exterior al Sfintei Scripturi este litera, iar pragul ei din interior este alegoria. Fiindcă prin literă ne îndreptăm spre alegorie, este ca şi cum venim de la pragul care este în exterior spre cel care este în interior. Şi sunt în ea foarte multe pasaje care, înţelese după literă, zidesc sufletul astfel încât, prin ceea ce se împlineşte în exterior, sufletul ascultătorului să fie atras în interior”[78].

Referitor la termenul „alegorie” utilizat foarte des de Sfântul Grigorie cel Mare precum şi de alţi Părinţi, trebuie să fim atenţi la o confuzie pe care foarte mulţi o fac, neştiind că există o alegorie pe care Sfinţii Părinţi o aprobă, şi o alta pe care o combat, că termenul acesta a fost folosit pentru prima dată în creştinism de Sfântul Apostol Pavel cu referire la semnificaţia celor două femei ale lui Avraam: „acestea sunt spuse în mod alegoric” „ἅτινά ἐστιν ἀλληγορούμενα” „quae sunt per allegoriam dicta”[79] , şi că intenţionat Sfântul Apostol Pavel a dat acestui termen un alt înţeles decât cel profan.

Cuvântul provine etimologic din adjectivul „ἄλλος”=„altul” şi din verbul „ἀγόρευω”=„a vorbi public” / „a se adresa unei comunităţi” / „a proclama”. În timpul Sfântului Apostol Pavel era un termen relativ nou, inventat în jurul anului 60 î.Hr de gramaticianul Philodemus din Gadara şi desemna o figură de stil ce consta în a spune un lucru în aşa fel încât să se dea de înţeles alt lucru. Prin alegorizare, capodopere literare religioase păgâne vechi precum scrierile lui Homer, Hesiod, Orphaeus, Lucius, Musaeus, care deja nu mai erau acceptabile din punct de vedere moral sau ştiinţific sau care erau incompatibile cu o anumită doctrină, erau revalorificate de filosofi prin atribuirea de sensuri noi, alegorice, şi prin desfiinţarea sensului iniţial ca pură ficţiune, mitologie[80].

Sfântul Apostol Pavel nu numeşte alegorie un înţeles ce desfiinţează litera sau istoria Scripturii, ci desemnează prin el sensul duhovnicesc. Comentând Epistola către Galateni, Sfântul Ioan Gură de Aur precizează că termenul „alegorie” este folosit aici cu referire la tip, „împotriva uzului obişnuit”: „«Acestea au o însemnătate alegorică»[81]. Numeşte tipul alegorie împotriva uzului obişnuit (καταχρητικός). Ceea ce vrea să spună aceasta este: această istorie nu se referă doar la ceea ce este aparent, ci prevesteşte şi alte anumite lucruri, de aici se numeşte alegorie”[82]. De asemenea şi Fericitul Ieronim precizează acelaşi lucru: „«Acestea au o însemnătate alegorică»[83]. Alegoria este proprie artei gramaticii. Învăţăm în şcoli de mici cum să o deosebim de metaforă şi de ceilalţi tropi. Altceva se pretinde prin cuvânt şi altceva se semnifică prin sens. Cărţile oratorilor şi ale poeţilor sunt pline. O bună parte din mesajele Dumnezeieştii Scripturi sunt exprimate tot prin alegorie. Fiind conştient de aceasta, Apostolul Pavel, care cunoştea într-o anumită măsură literatura seculară, a folosit numele acestei figuri de stil şi a numit-o alegorie după modul în care i se spunea de cei din vremea sa. Dar trebuie să se ştie că în acest loc, termenul grecesc s-a dovedit a fi folosit mai degrabă într-un sens impropriu […]. Din aceste exemple şi din altele, este evident că Pavel nu era cu totul lipsit de cunoştinţă în ceea ce priveşte literatura seculară şi că ceea ce aici a numit alegorie, altădată a numit-o înţelegere duhovnicească. Astfel acolo spune «Ştim că Legea este duhovnicească»[84], din cauza alegoriei, sau a ceea ce este prefigurat alegoric. Iar altădată: «Toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească şi aceeaşi băutură duhovnicească au băut. Beau din piatra duhovnicească ce îi urma, iar piatra era Hristos»[85]. Nimeni nu are vreo îndoială că mana şi apa care a izvorât şi însăşi piatra care le-a urmat trebuie înţelese în mod alegoric”[86].

În opoziţie cu alegoria necreştină, înţelesul alegoric al Scripturii, adică înţelesul duhovnicesc, nu desfiinţează veridicitatea faptului istoric sau a realităţilor perceptibile prin simţurile trupeşti de la care porneşte şirul de metafore al alegoriei[87], după cum, prin întrupare, nici firea dumnezeiască, nici firea umană a lui Hristos nu se desfiinţează. Cuvântul lui Dumnezeu nu devine mincinos, nici mitologie, nici nu este interpretat arbitrar, în funcţie de ştiinţa seculară sau de filosofia timpului. Alegoria creştină corectă păstrează regula Sfântul Apostol Pavel: „Apostolul ne-a dat regulă în ce mod trebuie să alegorizăm: desigur, să înţelegem prefigurarea fără să negăm adevărul istoriei. Căci mai întâi a spus că Avraam a avut cu adevărat două femei şi după aceea a arătat ce prefigurau acestea, iar aceasta a făcut-o acolo unde faptele sfinte făceau referire la altceva, nu acolo unde păcatul era condamnat”[88]. „Trebuie şi să credem în veridicitatea celor istorisite, şi să dobândim o înţelegere duhovnicească prin tainele alegoriei”[89].

Referindu-se la faptele istorice relatate de aghiografii Vechiului Testament, Sfântul Apostol Pavel spune că, pe de o parte, evenimentele istorice au fost consemnate spre a deveni pilde morale pentru toate generaţiile următoare şi, pe de altă parte, ele preînchipuie alegoric taine dumnezeieşti: „Acestea s-au făcut pilde pentru noi”[90]; „toate acestea li s-au întâmplat acelora ca preînchipuiri ale viitorului şi au fost scrise spre povăţuirea noastră”[91].

În mod similar, Sfântul Grigorie cel Mare împarte sensul duhovnicesc al Scripturii într-un sens ce corespunde vieţii active, sensul moral, şi respectiv un alt sens, care corespunde vieţii contemplative: „Două sunt felurile de vieţuire cu privire la care Atotputernicul Dumnezeu ne învaţă prin textul sfânt, evident viaţa activă şi viaţa contemplativă”[92]. „«Şi când mergeau fiinţele, la fel mergeau şi roţile alături de ele, şi când fiinţele se ridicau de la pământ, în acelaşi timp se ridicau şi roţile»[93]. Fiinţele merg când sfinţii înţeleg din Sfânta Scriptură cum să trăiască moral. Fiinţele se ridică de la pământ când sfinţii se lasă răpiţi prin contemplaţie. Cu cât un sfânt înaintează în Sfânta Scriptură, cu atât Sfânta Scriptură înaintează cu el. De aceea se spune cu îndreptăţire: «Şi când mergeau fiinţele, la fel mergeau şi roţile alături de ele, şi când fiinţele se ridicau de la pământ, în acelaşi timp se ridicau şi roţile»[94]. Scrierile dumnezeieşti cresc o dată cu cel care le citeşte, întrucât cu atât mai înalt este sensul pe care îl percepe cineva, cu cât caută mai la înălţime. Dar roţile nu se ridică dacă nu se ridică fiinţele. Dacă minţile cititorilor nu se înalţă spre cele de sus, cuvintele dumnezeieşti rămân ca şi cum vor fi la pământ, nefiind înţelese în profunzime. Atunci când cuvintele Sfintei Scripturi nu pun în mişcare mintea celui care le citeşte, întrucât înţelesurile cuvintelor dumnezeieşti nu-i par îndeajuns de fierbinţi şi nu fac să scapere în gândul lui nici o lumină a înţelegerii, roata este nelucrătoare şi la pământ, căci fiinţa nu se ridică de la pământ. Dar dacă fiinţa înaintează, adică dacă ea caută treptele bunei vieţuiri, şi dacă prin pasul făcut în inimă descoperă cum se face pasul lucrării celei bune, atunci roţile înaintează şi ele, pentru că avansezi cu atât mai mult în cunoaşterea textelor sfinte, cu cât te desăvârşeşti pe tine însuţi conform cu ele. Dacă fiinţa înaripată îşi ia avânt în contemplaţie, roţile de îndată se ridică de la pământ, căci înţelegi că nu sunt pământeşti cele care mai înainte ţi se păreau a fi spuse în textele sfinte într-un mod pământesc. Şi astfel ajungi să simţi cuvintele Sfintei Scripturi ca fiind cereşti dacă, aprins de harul contemplaţiei, te laşi pe tine însuţi răpit la cele cereşti. Aşadar virtutea cea minunată şi de negrăit a textelor sfinte se face cunoscută atunci când inima celui care citeşte este pătrunsă de iubirea care vine de sus, de vreme ce atunci când fiinţele se ridică spre cele înalte, roata zboară”[95].

O altă împărţire a sensului Scripturii care a fost adoptată de majoritatea Părinţilor apuseni începând din secolul al IV-lea în mod continuu până în Evul Mediu, inclusiv de Sfântul Grigorie cel Mare, este cea fixată de Sfântul Ioan Casian prin binecunoscutul dicton: „littera gesta docet, quid credas allegoria, moralis quid agas, quo tendas anagogia” i.e. „(sensul) literal învaţă despre faptele petrecute, (sensul) alegoric despre ce trebuie să crezi, (sensul) moral despre ce trebuie să faci, iar (sensul) anagogic către ce trebuie să tinzi”[96].

Sensul literal-istoric este sensul cel mai direct care se desprinde din textul sfânt, fără înţelegerea căruia nu se poate trece la sensul alegoric: „Totuşi, ca să ni se dezvăluie, prin inspiraţia Domnului, înţelesul interior, trebuie mai întâi ca textul să ne devină limpede după litera lui”[97].

Sensul alegoric-tipic descoperă modul în care toate jertfele prescrise de Lege şi toate profeţiile Vechiului Testament se împlinesc în Hristos[98]: „«Pentru că până astăzi aceeaşi mahramă rămâne neridicată când se citeşte Vechiul Testament, şi numai în Hristos este dată la o parte. Când însă (cineva) se întoarce la Domnul, mahrama este dată la o parte (pentru el). Iar Domnul este Duhul»[99]. Ce sens are aceasta? Cel ce stăruie asupra sensului obişnuit al literei şi se ocupă de dispoziţiile juridice, se aseamănă unui (om) care şi-a acoperit inima cu văl. Suferă aceasta pentru că nu ştie că, o dată cu venirea lui Hristos, observarea ad-litteram a legii a fost abrogată, că tipurile au devenit adevăr. Lămpile pălesc în prezenţa soarelui; la fel şi legea încetează şi profeţiile amuţesc când se arată Adevărul. Cel ce a reuşit să pătrundă adâncul sensului legii şi, îndepărtând ca pe un văl obscuritatea ei, ajunge la cele tainice, a imitat pe Moise – care, pe când vorbea cu Dumnezeu, îşi scotea mahrama – şi a trecut de la literă la Duh. Astfel, mahramei de pe faţa lui Moise îi corespunde obscuritatea prescripţiilor legii, iar întoarcerii la Domnul îi corespunde contemplarea duhovnicească”[100]. Astfel, Cel care este contemplat în toate prefigurările Vechiului Testament este Hristos: „Ceea ce Vechiul Testament a anunţat prin tipuri, aceea Noul Testament a arătat limpede vederii noastre”[101]. „Astfel, roata este înăuntrul altei roţi, pentru că Noul Testament este înăuntrul Vechiului Testament. Cum am spus adesea, ceea ce Vechiul Testament a făgăduit, Noul Testament a arătat făţiş; ceea ce Vechiul Testament anunţă într-un mod acoperit, Noul Testament proclamă deschis. Aşadar, Vechiul Testament este profeţia Noului Testament, iar tâlcuirea Vechiului Testament este Noul Testament”[102].

(Extras din prefaţa la Omiliile Sfîntului Grigorie Dialogul la Prorocul Iezechiil, ed. Doxologia, 2015, p. 24-30, de Ileana I. Bauer)

[76] Iez. 2:9.

[77] Omilii la lezechiel I,9,30, pp. 220-221. Referitor la aceasta, şi Fericitul Ieronim spune: „Toate Scripturile au fost scrie de Unul şi Acelaşi Duh Sfânt, şi de aceea sunt numite o singură carte. Despre aceasta, Iezechiel atestă într-un cuvânt tainic faptul că a fost scrisă înăuntru şi în afară, adică după semnificaţie şi după literă”. Fericitul Ieronim, Comentariu la Isaia, PL 24, col 332.

[78] Omilii la lezechiel II, 3,18, pp. 375-376.

[79] Gal. 4:24.

[80] A se vedea această temă aprofundată cu numeroase citate patristice la Henry de Lubac, Myth and Allegory, în Medieval Exegesis: The Four Senses of Scripture, vol. 2, pp. 1-4.

[81] Gal. 4:24.

[82] Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola către Galateni, PG 61, col. 662.

[83] Gal. 4:24.

[84] Rom. 7:14.

[85] I Cor. 10:4.

[86] Fer. Ieronim – Comentariu la Galateni, PL 26, col. 389.

[87] A se vedea această temă aprofundată cu numeroase citate patristice la Henry de Lubac, op. cit., pp. 9 ş.u.

[88] Primasius din Adrametum, Comentarii la Epistolele Sfântului Apostol Pavel, PL 68, col. 596.

[89] Omilii la Iezechiel II, 1,3, p. 319.

[90] I Cor. 10:6.

[91] I Cor. 10:11.

[92] Omilii la Iezechiel II, 2, 7, p. 348.

[93] Iez. 1:19.

[94] Iez. 1:19.

[95] Omilii la Iezechiel I, 7, 8, pp. 148-149.

[96] Pr. Prof. Mircea Basarab, Ermineutica Biblică, Editura Episcopiei Ortodoxe Române, Oradea, 1997, p. 26.

[97] Omilii la Iezechiel II, 10,2, p. 534.

[98] Rom. 10:4; Mt. 5:17.

[99] II Cor. 3:14,16-17.

[100] Sfântul Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1988, pp. 67-68.

[101] Omilii la Iezechiel I, 6,15, p. 133.

[102] Omilii la Iezechiel 1,6,15, p. 134. Sfântul Ioan Gură de Aur mărturiseşte acelaşi lucru: „Vechiul Testament îl întâmpină pe cel Nou, iar Noul Testament îl interpretează pe cel Vechi.”