Despre lepădarea de lume

Frica lui Dumnezeu se dobândeşte atunci când omul, întorcându-se dinspre lume şi tot ce este în lume, îşi concentrează gândurile şi simţămintele sale asupra Legii dumnezeieşti şi se adânceşte cu totul în contemplarea lui Dumnezeu şi în aşteptarea fericirii făgăduite sfinţilor. Noi nu fugim de oameni, care sunt de aceeaşi fire cu noi şi poartă acelaşi nume al lui Hristos, de creştini, ci fugim de păcatele făcute de ei, cum i s-a spus Marelui Antonie: „Fugi de lume şi te mântuieşte“. Nu poţi să te afli în starea contemplării de Dumnezeu cât timp te afli în lume. Până când patimile nu se vor linişti, nu poţi dobândi pacea sufletească. Iar patimile nu se liniştesc atâta timp cât suntem înconjuraţi de lucruri ce stârnesc patimile din noi. Ca să ajungi la starea desăvârşirii şi să capeţi o linişte deplină a sufletului, trebuie să stărui mult în rugăciune şi contemplare de Dumnezeu. Lasă-ţi sufletul să se înalţe către Dumnezeu prin rugăciune înflăcărată, depărtându-te de patimile lumii acesteia. Nedepărtându-te de lume, sufletul nu poate să-L iubească sincer şi în totalitate pe Dumnezeu.

Despre tăcere

Preacuviosul Varsanufie ne învaţă că precum corabia pe mare înfruntă furia valurilor şi a furtunilor şi ajungând la ţărmul liniştit nu mai este supusă pericolului, rămânând nevătămată, tot aşa şi călugărul, cât se află printre oameni, are parte de mâhniri, ispite, gânduri supărătoare, iar când stăruie în tăcere, n-are de ce se teme. Tăcerea deplină este crucea pe care călugărul trebuie să-şi răstignească patimile, plăcerile, gândurile. Adu-ţi aminte de Domnul Hristos, câte batjocuri şi defăimări a îndurat înainte de a fi răstignit pe Cruce. Aşa şi noi, fiind doar în tăcere deplină, dar nesuferind precum a suferit Domnul Hristos, nu putem ajunge la starea sfinţeniei desăvârşite. Căci spune Apostolul: „Cu El suferi şi cu El ne vom preamări”. Altă cale nu există. Cel care a ales starea tăcerii depline trebuie să ştie cu ce scop a ales această stare, pentru ca inima lui să nu se abată către altceva.

Despre luarea aminte de sine

Cel care urmează calea luării aminte de sine nu trebuie să se încreadă numai în propria sa putere de înţelegere, ci trebuie să cerceteze Scripturile şi să compare mişcările inimii sale şi viaţa sa cu viaţa asceţilor care au trăit mai înainte. E mult mai uşor în acest fel să ne păzim de cel rău şi să vedem limpede adevărul. Cugetul unui om atent, veghetor, este întocmai ca o strajă neadormită. Să veghem deci ca să nu fim atraşi către lucruri străine, să ne gândim şi să vorbim despre ele cum spune David: „Nu va grăi gura mea lucruri omeneşti” (Ps. 16, 4), ci să ne rugăm Domnului: „De cele ascunse ale mele curăţeşte-mă şi de cele străine fereşte pe robul Tău” (Ps. 18,13-14). Omul trebuie să fie trezvitor de la începutul şi până la sfîrşitul vieţii sale; ele, cele din mijloc, cu tot ce au ele plăcut ori neplăcut, fiind indiferente. Ca să-ţi păstrezi cugetul curat, închide-te în sine, precum spune Mântuitorul: „Şi pe nimeni să nu salutaţi pe cale” (Luca 10,4), şi fără folos să nu vorbeşti. Pe stareţ şi pe fraţi să-i saluţi, închinându-te lor lor, iar ochii minţii să-i ai mereu închişi.

Despre grija de suflet

Corpul omenesc e asemenea unei lumânări. Lumânarea se sfârşeşte arzând, iar omul – murind. Dar sufletul este nemuritor şi se cuvine să ne îngrijim de sufletul nostru mai mult decât de trup. Pentru că folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce-ar putea da omul în schimb pentru sufletul lui? (Matei 16,26). „Noi credem că sufletul este mai preţios decât orice, zice Macarie cel Mare, pentru că Dumnezeu n-a binevoit să Se unească cu nici o altă făptură decât cu omul, pe care l-a iubit mai mult decât toate creaturile.“ Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Chirii al Alexandriei, Sfântul Ambrozie al Mediolanului şi alţii, din tinereţe şi până la sfârşitul vieţii lor, au fost feciorelnici. Toată viaţa ei şi-au închinat-o slujirii pentru mântuirea sufletului şi n-au slujit trupului. Se cuvine deci să ne îngrijim mai ales de suflet, iar trupul să-l întărim în măsura în care ne este de ajutor la întărirea duhului. Dacă ne vom omorî [prin asceză] trupul de bună voie într-atât încât să ne afectăm şi sufletul, atunci această osteneală va fi fără judecată dreaptă, doar dacă am face aceasta pentru dobândirea virtuţilor. Dacă Domnul va voi ca omul să treacă prin boli şi suferinţe, tot El îi va da şi puterea răbdării.

Cu ce trebuie să ne înzestrăm sufletul?

Trebuie să ne înzestrăm sufletul cu cuvântul lui Dumnezeu, căci cuvântul lui Dumnezeu, după cum spune Sfântul Grigorie Teologul, este pâinea îngerilor cu care se hrănesc sufletele flămânde de Dumnezeu. Să ne înzestrăm sufletul şi cu citirea Noului Testament şi a Psaltirii, stând în picioare, ca să se producă luminarea minţii. Trebuie să ne înzestrăm sufletul cu cuvântul lui Dumnezeu în aşa fel încât mintea să „se scalde“ parcă în Legea Domnului, conform căreia omul trebuie să trăiască. Când omul îşi va înzestra sufletul său cu cuvântul lui Dumnezeu, atunci va înţelege şi va face diferenţă între bine şi rău. Citirea cuvântului lui Dumnezeu trebuie să se producă în tăcere şi izolare, ca toată mintea cititorului să se adâncească în adevărul scrierilor sfinte şi să primească de la Dumnezeu acea căldură ce în izolare provoacă lacrimi şi cu care omul se încălzeşte şi se umple cu daruri |ţuhovniceşti, desfată mintea şi sufletul mai mult decât cu orice cuvânt.

Despre pacea sufletească

Scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt. Dobândeşte pacea lăuntrică şi mii de suflete se vor mântui în jurul tău. Totul este subordonat agonisirii acestei păci, alipirea de Biserică, adevărata nădejde, îndepărtarea de patimi, iertarea greşelilor, neosândirea aproapelui, tăcerea lăuntrică. Nimic nu este mai bun decât acea pace în Hristos, prin care sunt respinse năvălirile durerilor celor rele, din văzduhuri şi de pe pământ. Căci lupta noastră nu este împotriva sângelui, ci împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduhuri (Efeseni 6,42). Un om înţelept îşi îndreaptă duhul înlăuntrul său şi îl coboară în inima sa. Atunci harul lui Dumnezeu îl luminează şi el se află într-o stare de linişte suprapământească, adică, având conştiinţa împăcată, căci el contemplă harul Sfântului Duh în interiorul său, după cuvântul lui Dumnezeu: „Unde este pace, acolo sălăşluieşte El“. Cel care merge în pace adună ca şi cu o lingură darurile harului. Când un om dobândeşte pacea, atunci poate revărsa şi asupra altora lumina sufletului său… Domnul nostru Iisus Hristos a lăsat această pace ucenicilor Săi înainte de moartea Sa ca pe o comoară nepreţuită, zicând: Pacea Mea dau vouă, pacea Mea las vouă (Ioan 14,27). Apostolul vorbeşte de asemenea despre această pace: …şi pacea lui DumnezeuJ care covârşeşte orice minte, să păzească inimile voastre şi cugetele voastre, întru Hristos lisus (Filipeni 4, 7). Şi astfel se cuvine ca noi să ne îndreptăm toate gândurile, dorinţele şi faptele spre dobândirea păcii lui Dumnezeu, strigând totodată împreună cu Biserica: Doamne Dumnezeul nostru, pacea Ta dă-ne-o nouă… (Isaia 26,12).

Despre păstrarea păcii sufleteşti

Trebuie să ne străduim din toate puterile să ne păstrăm pacea sufletească şi să nu ne tulburăm când alţii ne ocărăsc. Pentru aceasta se cuvine să ne abţinem de la orice mânie şi să ne păzim mintea şi inima de orice mişcare nechibzuită. Pentru a ne păstra pacea sufletului trebuie, de asemenea, în tot chipul să ne ferim a-i osândi pe alţii. Prin virtutea neosândirii şi a tăcerii se păstrează pacea sufletului. Când omul petrece în aşa stare, el se învredniceşte a primi descoperiri dumnezeieşti. Ca să ne izbăvim de osândire, să luăm aminte la sinele nostru să nu primim de la nimeni gânduri străine şi să fim ca nişte morţi. O pildă de cumpătare ne-a dat Sfântul Grigorie Taumaturgul.

Acostat într-o piaţă publică de o femeie de moravuri uşoare, care îi cerea plată pentru că s-ar fi culcat cu ea, sfântul, în loc să se mânie, i-a zis liniştit însoţitorului său: „Dă-i ceea ce cere“. Ea, primind banii, căzu doborâtă la pământ de un diavol. Dar sfântul goni diavolul prin rugăciune.

Dacă nu e cu putinţă să faci ascultare, ar fi bine, cel puţin, să-ţi ţii limba în frâu. Ca să ne păstrăm pacea, trebuie să alungăm tristeţea şi să încercăm să fim veseli… Căci un om care nu are ce-i trebuie pentru nevoile lui, acestuia îi este greu să-şi învingă descurajarea. Trebuie să intri în tine însuţi şi să te întrebi: unde mă aflu? Trebuie să priveghem cu simţurile noastre, mai ales cu văzul, să nu ne împrăştie. Căci darurile duhului nu le pot avea decât cei care se roagă şi au grijă de sufletul lor.

Despre rugăciune

Cei ce s-au hotărât să-I slujească cu adevărat lui Dumnezeu trebuie să se îndeletnicească cu pomenirea neîncetată a Numelui Său în inima lor şi cu rostirea continuă a rugăciunii către Iisus Hristos, repetând în sinea lor: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!…“. Iar după-amiază, această rugăciune se poate zice astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“. Sau poţi să o chemi direct pe Maica Domnului, zicând: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!“ Poţi să spui şi cântarea îngerească: „Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te…“. Astfel ferindu-ne de împrăştierea gândurilor şi păstrându-ne conştiinţa în pace, ne putem apropia de Dumnezeu ca să ne unim cu El. Căci, spune Sfântul Isaac Sirul, „în afară de rugăciunea neîncetată nu este alt mijloc de a te apropia de Dumnezeu“ (Omilia 69).

În biserică e bine să ţinem ochii închişi, pentru a ne feri de împrăştierea gândurilor, şi, păstrându-ne conştiinţa în pace, ne putem apropia de Dumnezeu ca să ne unim cu El. Căci spune Sfântul Isaac Sirul, „în afară de rugăciunea neîncetată nu este alt mijloc de a te apropia de Dumnezeu“ (Omilia 69). În biserică e bine să ţinem ochii închişi pentru a ne feri de împrăştierea atenţiei. Ochii să-i deschizi doar când te încearcă somnul, atunci îndreaptă-ţi ochii asupra unei icoane sau a unei lumânări aprinse în faţa ei. Dacă în timpul rugăciunii ni se întâmplă să fim furaţi de gânduri, atunci trebuie să ne smerim şi să-i cerem iertare lui Dumnezeu căci, după cum zice Sfântul Macarie, „vrăjmaşul năzuieşte decât să întoarcă gândul nostru de la Dumnezeu, de la frica şi de la iubirea Lui“ (Omilia 2,15). Când însă mintea şi inima sunt unite în rugăciune şi când sufletul nu este tulburat de nimic, atunci inima se va încălzi de căldura duhovnicească în care străluceşte lumina lui Hristos şi va umple de pace şi bucurie întreaga fiinţă lăuntrică a omului. Pentru toate suntem datori să-I mulţumim Domnului şi să ne încredinţăm pe noi înşine voii Lui. Trebuie, de asemenea, să-I punem dinainte toate gândurile, cuvintele şi faptele noastre, străduindu-ne ca toate să-I slujească numai bunei Lui plăceri.

Despre vorbirea multă

Cei care din fire sunt foarte vorbăreţi tulbură de multe ori liniştea interioară şi surpă capacitatea de concentrare a celor din jur. Dar mai grav este faptul că, prin multa vorbire fără rost, se poate stinge acea flacără ce a fost aprinsă în inimile oamenilor de către Domnul Hristos când a venit pe pământ. Nimic nu poate stinge focul aprins de Duhul Sfânt ce i-a luminat sufletul în inima călugărului, decât vorbăria multă şi vorbirea fără rost.

Călugărul trebuie să se ferească mai ales de comunicare cu femei, căci ca o lumânare de ceară, fie şi neaprinsă, dar aşezată între cele aprinse, se topeşte; aşa şi inima călugărului, prin comunicare cu femei, se moleşeşte, precum spune şi Sfântul Isidor Pelusiotul: „Discuţiile rele distrug obiceiurile bune: discuţia cu femei, fie şi bună, este periculoasă pentru călugăr, fiindcă farmecul feminin dă naştere la o atracţie puternică ce aşterne tainic în interiorul cugetului călugărului gânduri necurate. Şi astfel, într-un trup curat va sălăşlui un suflet necinstit”. De aceea, ca să fii tare şi curat ca piatra atinsă de o apă cristalină, fii întotdeauna prevăzător şi, desigur, vei învinge. Pentru a putea să-ţi menţii liniştea lăuntrică, trebuie să te abţii şi să eviţi discuţiile inutile şi vorbăria multă.

Înţelept este cel care trăieşte în tăcere deplină.

Despre gânduri şi mişcările trupeşti

Dacă noi ne unim cu gândurile cele rele, aduse în minte de diavol, atunci ne aflăm săvârşind păcatul, iar dacă ne luptăm cu ele şi le respingem, ne aflăm făcând binele. Acesta este „zgomotul“ cugetelor, iar duhul cel necurat are influenţă mare nu numai asupra celor pământeşti, dar şi faţă de cei ce s-au curăţat de patimi îşi dezlănţuie atacurile numai în parte sau dinafară.

Este posibil ca omul tânăr să nu se aprindă şi să nu se tulbure de cugete trupeşti, dar trebuie să se roage Domnului Dumnezeu ca să stingă scânteia patimilor necurate, chiar la început, şi atunci nu va creşte în om flacăra patimilor.

Despre datoria subalternilor faţă de superiorii lor

„Fii smerit, fă ascultare, supune-te şi te vei mântui“, spune Preacuviosul Varsanufie. Şi nu cârti niciodată: „Ce este aceasta şi la ce foloseşte?” etc. Dar fii smerit şi supus, mai ales faţă de avva al tău, care se roagă lui Dumnezeu pentru tine şi căruia îi este încredinţată mântuirea sufletului tău. „Cine doreşte să fie ucenicul lui Hristos, acela nu are nici o putere asupra sa şi nu poate să facă nimic de la sine“, spune acelaşi povăţuitor. Fiindcă cine face ceva după cugetul său nu este bineplăcut lui Dumnezeu, chiar dacă pare a fi bine. Dacă cineva cunoaşte cele necesare pentru sufletul său mai bine decât avva, atunci de ce se mai numeşte ucenicul aceluia? Taie-ţi propria voie şi fii smerit în toată viaţa ta, şi atunci te vei mântui. Smerenia şi ascultarea dezrădăcinează toate patimile şi înrădăcinează toate virtuţile. Cel supus trebuie să moară vieţii trecătoare, lumeşti, ca să dobândească viaţa veşnică. Precum înălbitorul curăţă şi înălbeşte postavul, fâcându-l alb ca zăpada, aşa şi ascultătorul, răbdând umilinţele, jignirile, defăimările, se curăţă, făcându-se strălucitor precum aurul purificat de foc. Subalternii nu trebuie să fie interesaţi de treburile superiorilor şi nici să-i judece, căci altfel îl supără pe Dumnezeu, Care le-a dat puterea de conducere, căci puterea adevărată de la Dumnezeu izvorăşte. Superiorii nu trebuie să se împotrivească puterii săvârşirii binelui, ca să nu păcătuiască înaintea Iui Dumnezeu şi să nu încalce poruncile Lui. Supusul multe agoniseşte pentru mântuirea sufletului său prin ascultare; el înţelege rostul faptelor mântuitoare şi astfel se smereşte.

Despre neosândirea aproapelui

Nu trebuie să judecăm pe nimeni, chiar dacă l-am vedea cu proprii noştri ochi greşind sau petrecând în continuă încălcare a poruncilor lui Dumnezeu, după cum spune Sfânta Scriptură: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Matei 7, 1). „Tu cine eşti de judeci pe sluga străină? Domnului său stă sau cade, dar se va scula însă, căci puternic este Domnul ca să-l ridice” (Rom. 14, 4). cu mult mai bine este să ne amintim de cuvintele apostolului: „Cui i se pare că stă, să ia seama să nu cadă” (I Cor. 10, 12), fiindcă nu se ştie câtă vreme vom putea rămâne în fapta cea bună, după cum spune proorocul cel instruit din propria sa experienţă: „Iar eu am zis întru îndestularea mea, nu mă voi clătina în veac, dar când Ţi-ai întors faţa Ta eu m-am tulburat” (Ps. 29, 6-7). Domnul ne-a poruncit să purtăm duşmănie doar împotriva şarpelui, adică împotriva aceluia care dintru început a înşelat pe om şi l-a izgonit din rai, împotriva diavolului. Ne-a poruncit să purtăm duşmănie împotriva duhurilor celor necurate ale desfrânării şi a tuturor faptelor ruşinoase, care seamănă în cugete necurate şi întinate.

Despre izolare şi tăcere

Sfântul Ambrozie al Mediolanului spunea: „Prin tăcere mulţi s-au mântuit, iar prin vorbă multă şi fără folos, niciunul“. Un sfânt părinte spunea: „Tăcerea este taina veacului viitor, iar vorbăria – arma judecării lumii viitoare“. Tu să stai în chilia ta cu atenţie şi în tăcere, străduindu-te cu orice preţ să te apropii de Dumnezeu prin rugăciune. Căci Dumnezeu este dornic să te facă din om înger. Domnul zice: „îl voi întări pe cel blând, tăcut, smerit, pe care-l înfioară cuvintele mele“. Când călugărul se află în stare de tăcere, atunci duşmanul neamului omenesc nu reuşeşte să facă nimic rău inimii ascunse a acestuia. Dacă nu se poate să stai întotdeauna în tăcere deplină şi izolat de lume, fiindcă trăieşti în mănăstire şi trebuie să faci ascultare, atunci măcar puţinul timp ce-ţi mai rămâne să-l petreci într-un mod izolat şi în tăcere. Că şi pentru acest puţin, Dumnezeu nu te va uita, ci va trimite asupra ta bogata Lui milă. Tăcerea şi izolarea dau naştere blândeţii şi umilinţei, a căror lucrare în inima călugărului poate fi asemănată cu apa lină a Siloamului. Aflarea în chilia izolată într-o stare de tăcere, practicând rugăciunea şi citind zi şi noapte scrierile dumnezeieşti, îl face pe călugărul evlavios mai dornic de a înainta pe drumul ales. Precum spun Sfinţii Părinţi: „Chilia călugărului este precum o peşteră a Babilonului“ în care vei primi harul dumnezeiesc. Călugărul, după spusele Sfântului Efrem Sirul, nu va rămâne mult timp într-un loc dacă nu va îngrădi în primul rând tăcerea şi înfrânarea. Tăcerea te ajută să-ţi limpezeşti cugetul şi să te aduni la rugăciune, iar înfrânarea te învaţă să devii liniştit. În sfârşit, cel care le-a dobândit pe acestea are parte de o stare paşnică.

Despre tristeţe

Când duhul rău al mâhnirii pune stăpânire pe suflet, atunci sufletul se umple de întristare şi supărare, neputând să se roage cu stăruinţa cuvenită şi neputând să se îndeletnicească cu citirea scrierilor sfinte cu atenţia necesară. Într-o astfel de stare, călugărul este lipsit de linişte şi blândeţe în comunicarea cu fraţii obştii, căpătând o repulsie faţă de tot ce-l înconjoară. Sufletul cuprins de tristeţe şi mâhnire devine parcă bezmetic, frenetic, şi nu poate să primească liniştit nici un sfat bun şi nici nu poate să răspundă cu blândeţe la întrebările adresate. Călugărul ce are un astfel de suflet afectat, evită oamenii, considerându-i vinovaţi de tulburarea sa şi nu înţelege că de fapt pricina bolii sufletului său se află în interiorul său. Tristeţea este ca un vierme pentru suflet, ce-şi roade mama care l-a născut.“ Călugărul cuprins de mâhnire nu poate să-şi înalţe mintea către contemplarea de Dumnezeu şi nici să sfârşească o rugăciune curată, înflăcărată. Cine a biruit patimile, acela va birui şi tristeţea. Iar cel biruit de patimi, nu va fi ocolit nici de cătuşele mâhnirii. Precum bolnavul este recunoscut bolnav după paloarea feţei, aşa şi cel împătimit este cercetat şi stăpânit de tristeţe. Cine iubeşte pacea, aceluia îi este aproape imposibil să se întristeze, iar cel care urăşte pacea întotdeauna este trist. Precum focul curăţă aurul, aşa şi tristeţea după Domnul curăţă sufletul de păcate.

Învăţătură către monahul începător

După sfatul ori influenţa altora sau în orice alt chip ai venit tu în această mănăstire, nu ţe mâhni, este o cercetare dumnezeiască. De vei păzi cele ce-ţi voi spune ţie, te vei mântui pe tine însuţi şi pe cei ce sunt în jurul tău şi pentru cine te îngrijeşti. Proorocul zice: „N-am văzut pe cel drept părăsit, nici seminţia lui cerând pâine” (Ps. 36, 25). Trăind în mănăstirea aceasta, să păzeşti poruncile, stând în biserică să fii atent la toate slujbele şi să cunoşti toată rânduiala bisericii, adică cele 7 Laude bisericeşti – să le înveţi să le ţii minte. Dacă te afli în chilie şi nu ai rucodelie, atunci citeşte din cărţile sfinte, mai ales din Psaltire. Străduieşte-te să repeţi de mai multe ori un verset ca să ţii minte totul. Dacă te cheamă la ascultare, du-te şi spune şi rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“. În rugăciune adună-ţi mintea şi o uneşte cu sufletul. La începuţ o zi, două şi chiar mai mult, fă această rugăciune numai cu mintea, fiind atent la fiecare cuvânt în parte. Iar mai târziu, când va încălzi Domnul inima ta cu căldura harului Său şi o va uni întru tine cu însăşi suflarea ta într-un duh, atunci rugăciunea aceasta va curge în fiinţa ta fără încetare şi va fi totdeauna cu tine, îndulcindu-te şi hrănindu-te. Aceasta este însăşi acea prezicere a proorocului Isaia: Căci rana cea de la Tine le este lor vindecare (Isaia 26, 19). Iar dacă vei stăpâni întru sine această hrană sufletească, adică necontenita grăire cu însuşi Domnul, atunci pentru ce să mai umbli prin chilia fratelui, chiar dacă ai fi chemat de careva dintre ei? Adevăr îţi spun că această grăire deşartă este şi lenevire. Căci dacă nu te înţelegi pe tine însuţi, oare vei putea înţelege despre ce să înveţi şi pe alţii? Taci, taci necontenit şi pomeneşte totdeauna prezenţa lui Dumnezeu şi numele Lui. Nu te duce la nimeni să stai de vorbă, dar păzeşte-te în toate chipurile să nu judeci pe cei care stau de vorbă mult şi râd. Fii în acest caz surd şi mut şi lasă să treacă toate pe lângă urechile tale. Poţi să iei exemplu pe Ştefan cel Nou (Minei, 20 noiembrie), care avea rugăciune neîncetată, obiceiul blând, gura tăcută, inima smerită, duhul umilit, trupul şi sufletul curat, fecioria neprihănită, sărăcia adevărată şi neagoniseala pustnicească, ascultarea fără cârtire, supunere vrednică, lucrul cu răbdare şi cu osteneală şi cu râvnă.

Şezând la masă, nu te uita şi nu judeca cine şi cât mănâncă, ci ia aminte la sine, hrănindu-ţi sufletul cu rugăciunea. La prânz mănâncă, iar la cină înfrânează-te. În fiecare noapte să dormi neapărat patru ceasuri; dacă eşti obosit, sleit de puteri, poţi să dormi puţin ziua. Aceasta s-o ţii neschimbată până la sfârşitul vieţii, căci îţi este necesară pentru liniştea capului tău. Şi eu am ţinut din tinereţe această cale. Nu ne rugăm întotdeauna lui Dumnezeu pentru odihna noastră sufletească. Dacă te vei păzi pe tine aşa, atunci nu vei fi mâhnit, ci sănătos şi vesel. Îţi spun adevărat că dacă te vei purta aşa, atunci vei rămâne în mănăstire până la sfârşitul vieţii tale.

Smereşte-te şi Domnul îţi va ajuta să scoţi la lumină dreptatea ta şi judecata ta ca lumina ta peste oameni (cf. Matei 5,16).

 

Din învăţăturile duhovniceşti ale Cuviosului Ieromonah Serafim – Patericul Sarovului, Ed. Egumeniţa, pg. 258-275