Mănăstirea Petru Vodă

Între artă şi tabu

Tabuurile spun multe despre o societate.

În primul rînd spun cine o conduce („Spune-mi despre cine n-ai voie să vorbeşti ca să-ţi spun cine conduce de facto”.) În rest, poţi face cîtă polemică vrei, din moment ce e sterilă. Iar dacă e steril protestul verbal, protestul de stradă sau votul democratic sînt la fel.

În al doilea rînd, tabuurile arată valorile prea sacre pentru excurs dialectic – de pildă limba maternă, extazul şi trauma, Eminescu, dragostea de părinţi, toate cîte nu se pretează la discuţii nici între cei ce le trăiesc identitar, darămite faţă de outsideri. Sigur, în totalitarism acest „prea sacru” e extins artificial să cuprindă şi valori ce au stringentă nevoie de dialog.

În al treilea rînd, tabuurile sunt ori truisme, ori penibilităţi – asta nu-i împiedică să le discute între ei filosofii despicători de fir cu bolnavii psihic, punînd la îndoială realităţile concrete şi dînd speculaţiile drept axiome.

Tabuurile, în orice caz, acoperă lucruri mai esenţiale decît cele substanţiale, rostite la toate colţurile.

Prin urmare, din hăţişul tabuurilor mai mult sau mai puţin îndrituite, eroii cuvîntului necesar se disting printr-un curaj real, adică altruist. Aceasta, spre deosebire de curajul ridicol sau contrafăcut al celor pentru care unele subiecte le sunt permise şi finanţate pentru ducerea în derizoriu sau la exasperare, prin diletantism şi şablonare un subiect, cum s-a făcut în vremea lui Ceauşescu cu folclorul sau cu eroismul istoric, sau în vremea postdecembristă cu ideea libertăţii.

Aşa cum despre patriotism n-au loc să vorbească strategii şi decoraţii, ci apatrizi cu nume proaspăt românizate, care-şi dau cu părerea despre ce nu au (ţară, istorie, virtuţi), sau cum teologic n-au loc să vorbească Sfintele Scripturi, ci mormăitori atei (laici ori clerici) sau filosofi liberali protestanţi giraţi de arhierei ortodocşi constrînşi şi aplaudaţi de intelectuali fără idei, aşa cum n-au loc la catedră oameni de prestigiu ştiinţific, ci nulităţi pedante, aşa şi în mai de nişa categorie care constituie tabuul generaţia interbelică drumul este netezit celor mai insipizi, mai mediocri sau mai vicleni vorbitori, şi închis unora care chiar au ceva de zis din proprie experienţă. Şi copiii ştiu că pentru a afla ceva adevărat pe Google, trebuie să caute sursa originală, nu să meargă pe numărul de accesări. Aşadar, pentru a cunoaşte realitatea unor vremi, mai ales recente, trebuie citite scrierile acelor oameni, nu ale unora care, prefăcînd evlavia şi denigrînd rafinat, îşi fac burţi şi cariere pe spinarea celor ce şi-au lăsat oasele prin închisori şi sufletele în Împărăţia Cerurilor.

Ca Mănăstire cu hramul noilor mucenici şi mărturisitori, nu citim, nu girăm şi nu recomandăm nici o conferinţă, carte, film, CD, prolog, studiu, piesă de teatru, poezie, teză de doctorat, tricouri, şepci, steaguri, saituri, marşuri, cercuri, cuiburi, unităţi, paraunităţi, absolut nimic din ce este creaţia acestor noi torţionari ai cuvîntului. Nu din elitism afirmăm aceasta, ci din ortodoxie. Credem că de folos mîntuirii şi culturalizării este numai lectura literaturii de detenţie şi auzirea celor ce au fost în lupta mucenicească din închisori, precum şi a lua aminte cu discernămînt, discreţie şi smerenie la cei care demonstrează prin duh şi prin fapte că urmează lor. Altminteri, cu nostalgiile socialiste nu e de făcut concesii care zădărnicesc efortul dizident al celor proslăviţi de Dumnezeu. Dragostea de Noii Mucenici, cînd e autentică, dă celui ce o are şi un pic de discernămînt în ceea ce creează, promovează şi cumpără!

S-a umplut ţara de tot soiul de cărţi semidocte, cu virgule între subiect şi predicat, cu agramări şi bîlbîieli, fără autori, fără citate şi credite, editate de-a valma, tot soiul de postări ideologizante, panicarde, minuniste, polemici mirobolante şi niciodată edificatoare, conferinţe jumătate zen, jumătate heirupiste, tot soiul de acţiuni nu naive, ci de-a dreptul tîmpe, contraproductive… E minunat că oamenii vor să facă ceva pentru mîntuirea poporului, dar mîntuirea e în primul rînd …înţelepciune! Sophia/Înţelepciunea este numele Ipostasului Cuvîntului lui Dumnezeu. Prostia, manevrată isteţ sau nu, este păcat înaintea Dumnezeului celui Preaînţelept, iar acolo unde nu e cunoaştere adevărată e locul de propăşire a întunericului şi a eresului.

Chiar dacă cultul noilor mucenici nu a primit canonizare oficială, asta nu înseamnă că pentru poporul ortodox, care pe bună dreptate îi cinsteşte, n-ar exista, consfinţite de Duhul Sfînt în istoria bimilenară a Bisericii, nişte reguli hermeneutice clare în ce priveşte imnografia, aghiografia şi iconografia.

Este lipsit de evlavie ca orice mîzgălitură, orice miorlăială de bejenie să devină „artă spre cinstirea sfinţilor închisorilor”! Dimpotrivă: tocmai pentru că sînt la o mai mare înălţime a sfinţeniei, li se cuvin cele mai frumoase cuvinte, icoane şi cîntări! Ne îngrozim ce picturi pot fi comise ca „portrete” ale, zice-se, Sfinţilor Părinţi Ilie Lăcătuşu, Arsenie Boca, Cleopa Ilie, Justin Pârvu. De cealaltă extremă, iconari de profesie le execută …tablouri realizate artistic magistral, dar dezastruos teologic (fără aură, sau în ipostaze umilitoare, etc).

Canoanele revelate ale artei aghiologice (cum să zugrăveşti sfinţenia sfinţilor prin cuvînt, imagine, culoare, muzică) au un principiu comun, absolut esenţial, şi anume cuvîntul Mîntuitorului Care spune: „astfel de închinători Îşi doreşte Tatăl: în duh şi adevăr”. În Duhul Sfînt şi în Adevărul Hristos. Arta bisericească are drept criteriu unic de validare acest principiu de a reflecta simbolic prin transfigurare unimea Sfintei Treimi. Fără adevăr istoric, cum să vorbeşti despre Adevăr teologic? Fără Duhul lui Hristos, cum să pretinzi că ai ethosul bisericesc?

Tot obiectul artistic care are subiect religios, dar nu conţine principiul transfigurativ, prin Duh şi Adevăr, este, din punctul de vedere al Bisericii, un kitsch, nul din punctul de vedere al mîntuirii. Despre Dumnezeu şi despre sfinţenie vorbesc şi sectanţii, şi păgînii, şi ateii, dintre care mulţi îşi iau şi doctorate în ziua de azi, ca să prostească pe cei care din lene nu-şi cunosc credinţa. Însă de la Dumnezeu şi întru sfinţenie vorbesc numai cei care s-au altoit, cu smerenie, în Via Predaniei, în Viţa Hristos, adică în Biserica Ortodoxă. Aşa distingem artiştii bisericeşti autentici, aghiografii, melozii, iconarii şi imnografii autentici, de simplii meşteri de duzină sau de şarlatanii neruşinaţi.

Revenind la tabuuri: recent, trei evenimente cu rezonanţă naţională şi internaţională au lăsat presa în atitudinea ei de sfinx faţă de viaţa spirituală a poporului:

1. Conferinţa internaţională de muzicologie „Osmoze muzicale şi culturale în Balcani”, găzduit de Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, în perioada 2-6 Septembrie 2019. O săptămînă plină ochi de discuţii de înalt nivel academic despre aspectele interrelaţionării artistice între etniile ortodoxe, intraetnic sau între politic şi religios au lăsat, fără falsă modestie, nu numai concluzia profesionalismului conceptual şi organizatoric, dar şi cea a etalonului artei muzicale româneşti, cercetare la care, cu bucurie, şi-a adus şi Mănăstirea noastră contribuţia. Din nefericire, acest lucru, arhicunoscut înaintaşilor de neam creştin de orice seminţie, suferă tragic de o marginalizare dusă pînă la ridicolul de a răbda crima culturală de a asista uzurparea folclorului multimilenar în manele şi a tradiţiei psaltice superioare în cacofonii staliniste. Sperăm ca invitaţii de mare calibru profesionist prezenţi la festivalul bucureştean să poată, prin publicaţiile lor, să reamintească şi Sinodului României care e muzica de cult oficială a Bisericii Ortodoxe.

Tot ei sînt şi în măsură, şi datori să oprească, prin imensitatea de dovezi istorice, o eroare care ia amploare de la an la an printre interpreţii de psaltică, anume ideea că muzica creştină veche ar fi armonizare, polifonie, cor mixt, şi alte tehnici papistăşeşti. Nicidecum! Muzica creştină veche, apostolică, este exclusiv monodică. Curentul nou scornit, cu efect ecumenist, este deosebit de periculos. Am mai vorbit şi vom mai vorbi despre el şi cu alte ocazii. Ne-am dori ca creştinii-ortodocşi să nu confunde diversitatea cultural-artistică şi particularităţile cultice ale Ortodoxiei diferitelor naţii cu struţo-cămilele create începînd cu Revoluţia Franceză şi promovate asiduu azi ca „tradiţii”.

N-am dori, dar trebuie să pomenim şi oaia neagră a festivalului: abjecţia unui preot conferenţiar de a-şi acuza Biserica de antisemitism, ca şi cum un rabin sau un imam s-ar autoacuza de anticreştinism. Trecînd peste această apostazie irelevantă academic, de reţinut pentru evenimentul bucureştean este întîlnirea, unică de acest gen, a cercetătorilor fenomenului muzical bizantin, laic şi eclesiastic, într-un mediu eterogen, fertil aprofundărilor şi sintezelor. Axios!

2. O lună mai tîrziu, 2-6 Octombrie 2019, festivalul internaţional de muzică bizantină, găzduit cu mare succes de Mitropolia ieşeană. O săptămână festivă în care, printre invitaţii nu atît din fostul Bizanţ sau dintre continuatorii artei bizantine, e propusă cam cu cerbicie o suită de producţii din ceea ce se doreşte a fi a treia Romă (spaţiul rusofon), într-o paleo-avangardă interpretativă (interpretarea greşită, schoenbergiană, profund disonantă) a muzicii vechi care aduce mai degrabă cu chinurile lui Nessus sau cu basmul „hainele cele noi ale împăratului”. Totuşi dincolo de toate acestea au strălucit, în cel mai larg şi mai înalt sens al cuvîntului, formaţiile corale bizantine româneşti: Byzantion (Iaşi), Tronos (Bucureşti), Chivotul (Iaşi), Corul Bizantin al Seminarului (Buzău). Succesul incomparabil mai mare al acestora decît al tuturor invitaţilor internaţionali la un loc nu se datorează vreunui naţionalism, de care românii n-au suferit niciodată în domeniul artistic (dimpotrivă, spiritul critic…), ci se datorează calităţii impecabile ale artei acestora, făcînd cinste lui Hristos şi Bisericii Ortodoxe. Singurul moment de coşmar hilar al festivalului a fost concertul unui cor polifonic modernist maghiar, cu o solistă senzuală ellină; nu ştim în ce Bizanţ se încadrează, poate prin cartierele mărginaşe, dar cu siguranţă ne dorim să nu se repete astfel de …happeninguri, cel puţin nu patronate de Biserică. Per total, festivalul a fost o reală sărbătoare a popoarelor ortodoxe, un moment de rugăciune, bucurie, frăţietate.

3. Pe 1 Octombrie a.c. a avut loc premiera unui film despre reeducarea de la Piteşti. Dacă România n-a excelat niciodată în cinematografie decît pe subiectul istoric, cel religios e cu atît mai delicat de abordat de o şcoală iconografică în care posibilităţile tehnice abia fac tranziţia către singura opţiune cinematografică respectabilă canonic, anume filmul documentar, cînd nici acela nu se pretează la orice tehnici artistice. Pentru că dincolo de nou descoperitul profesionalism al documentarelor Trinitas, de o deranjantă stîngăcie duhovnicească (senzaţionalism, pietism) suferă documentarele aghiografice ale lui Carmen Avram sau Andrei Negoiţă. Unghiul care păstrează autenticul e unicul acceptabil, şi exemple au oferit Marius Caraman sau Mugur Vasiliu – Dumnezeu să-i odihnească.

Despre ideea de film artistic, cu actori, amintim o istorioară. Părintele Ioanichie Bălan a intrat odată în trapeză surprinzîndu-i pe părinţii din Sihăstria urmărind filmul „Iisus din Nazaret”, capodopera lui Zeffirelli. Indignat, părintele Ioanichie le-a închis filmul, certîndu-i: „Dar ce, măi, nu aveţi Evanghelie?! Nu aveţi Liturghie?! La ce vă trebuie actori, cînd Îl aveţi pe Hristos?” Sfintele canoane au interzis actoria nu din alt motiv decît că e o minciună perfectată la nivel de tehnică artistică comportamentală. De aceea nici la strană nu se citeşte cu patos şi inflexiuni care să reflecte afectiv textul; la strană se citeşte sobru. La fel, predica, lectura Apostolului şi a Evangheliei nu se citesc „pe roluri”, „pe voci”, în tehnici actoriceşti, ci solemn, clar, smerit. Minciuna rafinată, artistică, estetică, cu aşa zisă bună intenţie, nu e mai puţin minciună decît cea grosolană sau maliţioasă. Părintele Justin spunea că este nevoie de folosirea artei cinematografice, dar fără actori, iar realizatorii trebuie să fie la fel de conştienţi de imperativul de a fi insuflaţi de Duhul Sfînt ca şi iconarii în nevoinţa lor de a „liturghisi în icoană întocmai ca un preot în Altar”.

Sfinţii închisorilor fac parte dintr-un tabu politic mai larg de care nu se poate ocupa pe faţă Biserica aşa cum ar dori, şi din delicateţea subiectului nici nu poate arăta, părinteşte, îndrumările canonice necesare pentru corectarea elanului popular, din moment ce sfinţenia, indiferent de politic, se „strigă de pe acoperişuri”. Realizate fără o finanţare adecvată şi fără o îndrumare pertinentă, artistică, sobornicească şi sinodală, filme precum „Binecuvîntată fii, închisoare”, „Poarta Albă” sau „Portretul luptătorului la tinereţe”, deşi social au meritul de a aminti că unele lucruri nu trebuie să rămînă tabuuri, se încadrează artistic în sfera unui ethos diletant, iar ştiinţific desfid rostul edificării, fiind dublate de o pleiadă de neadevăruri istorice, pentru care există mii de pagini de contraargumente.

Intitulat „Între chin şi amin”, filmul recent realizat e rodul efortului independent al regizorului. Deşi e lăudabilă buna sa intenţie de a face cunoscută istoria recentă, precum şi autofinanţarea proiectului, totuşi nu se poate trece peste absurditatea ideii că ar fi trebuit ilustrat vreodată iadul piteştean pe vreo peliculă. Nici unul din supravieţuitorii Experimentului Piteşti nu au vrut nici să-şi aducă aminte, nici să descrie, nici să revadă locurile, unii n-au putut nici să reproducă verbal metodele de tortură, necum să audă că unii, jucîndu-se cu dracii cei mai puternici care au zguduit vreodată pămîntul, să-i invoce din nou, în ideea de a face artă realistă! Naivitatea duhovnicească a regizorului este scuzabilă, şi ne vom ruga pentru el, dar experienţa tuturor celor ce s-au rugat pentru cei din Piteşti ne obligă să sfătuim pe cei ce au vizionat filmul să se spovedească şi împărtăşească, ca puterea Sfintelor Taine să-i ocrotească. Cine doreşte să cunoască ce s-a petrecut în temniţele comuniste, să citească ce au scris cei ce au supravieţuit acolo. ATÎT.

Nici încercările imnografice, nici cele iconografice care au vrut, din sinceră evlavie, să-i zugrăvească pe Noii Mărturisitori şi Mucenici Români, nu sînt lipsite de ispite asemănătoare. Celor ce vor să cinstească pe Sfinţi le spunem că există, în Sfînta lui Dumnezeu Biserică, rînduieli anume, din care amintim doar cîteva reguli elementare:

– Imnografia nu trebuie să conţină nici o reiterare a hulelor sau a injuriilor. A se citi Actele Martirice şi Mineiele şi a vedea că decenţa şi evlavia a trecut sub tăcere aceste lucruri. Limbajul grobian, pretins a fi realism istoric, al unor scriitori şi scenografi contemporani nu face decît să-i necinstească din nou pe sfinţi, violentînd şi pe auzitori. Principala funcţie a imnografiei este slăvirea lui Dumnezeu şi mărirea faptelor şi vieţilor sfinţilor. Orice cuvînt care încalcă această regulă nu se poate numi imnografie.

– Iconografia trebuie să ilustreze transfigurativ, nu depersonalizant sau realist. Chipurile sfinţilor se înconjură cu aură, şi trebuie să aibă asemănare cît mai apropiată cu sfîntul zugrăvit (mai ales cînd există fotografii!), iar chipurile torţionarilor se zugrăvesc fără aură şi fără expresie demonică, eventual în profil. Mucenicii trebuie să fie în ipostaze demne, din care să se vadă biruinţa sfinţeniei. Există mii de icoane cu mucenicii care respectă această erminie.

– Nu se numeşte artă bisericească sau mărturisitoare nici o artă nerevelată (de exemplu hip-hop, literatura fantastică, emoticoanele, etc). Nu se pretează la a fi suport aghiografic materiale perisabile sau murdare, aşa cum nu pot fi aghiografi torţionarii, nici imnografi proletcultiştii, nici mărturisitori materialiştii. Reeducarea de la Piteşti tocmai în aceasta consta: în a face din lucrurile lui Dumnezeu lucrurile diavolului – de care să ne ferească Bunul Dumnezeu!

Venind în ajutor generaţiilor care au să-i cinstească, Sfinţii închisorilor şi-au pictat singuri icoanele pe înseşi chipurile lor şi în inimile noastre. Să-i privim! Să-i citim! Să-i ascultăm!

Dumnezeu să învrednicească poporul român de sfintele lor rugăciuni!

Mănăstirea Petru Vodă

Categories:   Arta

Comments

Sorry, comments are closed for this item.