America anilor ’90 era definiția bunăstării și libertății. Părea ireal de frumos sentimentul respectului de sine pe care-l oferea un sistem social balansat și just. Și, mai ales, părea atât de plutitor înafara timpului încât o minte străvăzătoare ar fi știut că tocmai acest detaliu sugera că de acolo se dă tonul timpurilor.

Pe 11 septembrie 2001 eram în New York City, la facultate. Când am ieșit de la primul curs, pe monitoare de pe hol, în loc de obișnuitele imagini dinăuntrul campusului era un broadcast de știri. Am aruncat un ochi și mi s-a părut că imaginile ar fi din vreun film, și le-am ignorat, însă văzând chipurile colegilor care veneau de afară – palizi, cu pupilele dilatate, tremurau – am ieșit repede să văd ce e. Cu greu a putut cineva să-mi explice că a fost atacat unul din Turnuri. Am fost chemați cu toții în amfiteatru, unde ni s-a spus că e stare de urgență în oraș și prin urmare toată circulația și toată activitatea se suspendă. Am fost puși să alegem: rămânem închiși în clădire, cu mâncare asigurată de ei, ori mergem fiecare la casa lui imediat, pe jos (nemaiexistând mijloace de transport). Am ales să plec acasă.

Pe drum, cafenelele și restaurantele difuzau pe monitoare știrile live, cu sonorul la maximum. Străzile erau arhipline. Toată lumea plângea. Mulți aveau cunoștințe care lucrau în zona afectată. Mai toți încercau disperați să dea telefon pe mobil. Starea generală era copleșitoare, așa că am decis să iau o mică pauză din drumul meu, la o cafenea, să-mi revin. Tocmai mă așezasem când am văzut cu stupoare și groază cum un al doilea avion doboară și celălalt turn. Un vuiet de spaimă a țîșnit din mulțimea de privitori din jurul meu. N-am mai stat o clipă, am traversat direct pe iarbă prin Central Park să ajung mai repede acasă. Gândeam că, din moment ce apărarea celui mai important centru financiar american părea inexistentă, va urma și o razie aeriană asupra restului orașului. Pe măsură ce mă apropiam de locul Turnurilor (trebuia să trec prin apropiere, ca să ajung acasă), chipurile erau tot mai livide, glasurile mai tremurate, mersul haotic, și cu toate astea păream cu toții foarte conectați. Un val de empatie adâncă ne unea nerostit, trecând în mod spontan prejudecățile de gândire și comportament de până atunci.

Am mai făcut o oprire pe stradă la un monitor, să văd ce mai e la știri. Niște umbre zburau în jos de la etajele superioare locului de impact. Nu se vedea clar, păreau ba păsări, ba pachete… Mi-a trebuit un declic să pricep că erau oameni care se sinucid. Groaza îmi dădea și fiori de gheață, și o luciditate neobișnuită. De pe podul Manhattan – Queens am privit, ca în transă, tromba uriașă de fum. Mirosul de cadavre era amețitor, incomparabil și de neuitat (martorii cazului Colectiv ştiu). Mă temeam nu că aș muri, ci că aș muri departe de România. Nu am întâlnit român în diaspora, oricât de sărac sau de bogat, care să nu vrea să moară în țara lui.

Odată ce am ajuns acasă, am văzut cum au căzut, ca dinamitate din interior, clădirile. New Yorkerii mai în vârstă erau de părere că atacul a fost orchestrat nu pentru o răzbunare față de imperialism sau ca o declarație jihadistă, ci pentru finanțarea unui război global. Aceștia însă erau puțini față de vacarmul părerii generale care susținea orice li se spunea la tv, chiar dacă ar fi de așteptat ca simțurile și rațiunea să nu poată fi amuțite de propagandă. Un vecin, pompier voluntar, care s-a dus să salveze vieți la locul cu pricina, a fost strivit sub un plafon care a colapsat, aproape ucigându-l. A trebuit cusut cu metal bucată cu bucată ca să poată merge și vorbi. Și el, în virtutea a ce văzuse și auzise la fața locului, susținea aceeași idee a unui atac de care s-a știut dinainte. Familiile victimelor nu puteau fi nici contactate de public, nici consolate de vreo explicație, nici edificate de autorități. Iar poporul, psihozat și pisălogit de presă, nu mai putea și nu mai voia să facă efort de gândire, fiind gata să linșeze orice părere diferită, chiar dacă aparținea celor îndrituiți, iar ca să nu mai audă subiectul era dispus să cheltuiască tot bugetul național pentru militarizare.

Orașul s-a blocat. S-a înființat pe loc un organism analog Securității, cu drepturi totalitare. S-au votat legi de restrângere a drepturilor cetățenești. Nimeni n-a obiectat, sub influența emoțională a terorii. Ei, care protestaseră ingenios și eroic pentru orice moft imaginabil, acum acceptau cu recunoștință pioasă privarea de orice drept fundamental, pentru că teroarea era însuși faptul de a nu cunoaște de unde vine ea, părerea că ea ar fi atotprezentă, nelocalizată, abstractă, deci imbatabilă! 

Viața New Yorkului s-a schimbat brusc și definitiv după acea zi. Singurul efect pozitiv a fost că s-a mai umanizat poporul, care se desensibilizase prin rutină și sclavia materialistă. În scurt timp, orice spațiu public, de la tv la piețe, stații de metrou, lifturi, gări, mall-uri, s-a sațiat de anunțuri multimedia panicarde care o dată la câteva minute somau oamenii să nu aibă încredere în cei din jur, să se distanțeze, să îi suspecteze, să raporteze. Se instaura astfel o stare permanentă de teroare psihologică.

Dimpreună cu sectorul drepturilor cetățenești, o la fel de mare lovitură a suferit sectorul cultural, artistic, științific și educativ, de la care s-a luat banii pentru a fi transferați către sectorul apărării. Ulterior, fără sprijinirea culturii aferente cult-ului, creator de cultură, spiritualitatea (adică expresia comunitară a experienței transcendenței) a deviat în pseudo-spiritualități, proliferând tot soiul de curente obscure, șarlatanisme, magii și superstiții, care au degradat și mai mult moralitatea. Pierderile financiare au părut principale și nimicitoare doar la o primă ochire; ele în realitate s-au amortizat imediat, bursa și băncile fiind cele care au prosperat cel mai mult (excepție făcând afacerile mici și mijlocii, care au fost înlocuite de multinaționale), pe când deculturalizarea a rămas un efect pe termen lung, care a permis mai apoi acceptarea de ideologii care mai de care mai ridicole (fascism, comunism, relativism științific, transumanism, etc) care au generat aplicări la fel de inumane.

Îmi aduc aminte când am fost duși ad hoc, mânați de la spate de un comisar NSA, să fim amprentați toți cei care aveam un serviciu legat de lucrul cu datele publice. M-a impresionat că, spre deosebire de noi, cei proveniți din spațiul estic și deci obișnuiți cu umilirea civică, americanii plângeau, simțindu-se înjosiți. Mulți protestau, în calitate de cetățeni onești cu statul în plata taxelor, acum tratați ca niște infractori de drept comun.

Nu mai exista de fapt nici o ocrotire a cetățeanului, telefoanele erau ascultate pe față, apelul încheindu-se inopinat sau la rostirea întâmplătoare a vreunor cuvinte, coletele poștale erau deschise sau nu mai ajungeau deloc, se efectuau arestări secrete și discreționare, cetățenii erau șicanați sau calomniați, în presă ajungeau tot felul de mărturii zguduitoare din Guantanamo, presa era unilaterală, arta era exclusiv proletcultistă, legile erau date pe bandă rulantă indiferent de reacția poporului… pe scurt, ce mai, mi se părea tot mai mult că trăiesc din nou în epoca lui Ceaușescu.

Mă întrebam și pe vremea lui Ceaușescu care era reala miză a comunismului (marxismului), din moment ce era evident falimentar; ce mai voia, dacă deja avea stăpânire totală? Bătrânii m-au lămurit că singurul scop al celui rău este pângărirea conștiinței celuilalt și determinarea aceluia de a face rău din voie proprie. Ca astfel vina să o poarte tot victima. Aceasta este miza tuturor tiranilor istoriei. 

Oamenii buni, dimpotrivă, vor ca semenii lor să fie liberi nu doar pe hârtie ci în mod real, adică în conștiința lor. Lucru pe care îl face numai Adevărul. De aceea întotdeauna oamenii buni sunt sacrificați de cei răi, într-o alegere de bună voie a acestei ipostaze, din partea ambelor părți. Deci nu există condiționare socială, ci autodeterminare: fiecare om hotărăște singur, în forul lui interior, fără a fi silit de nici o putere exterioară, de nici o putere omenească, afectivă, ideologică, religioasă, politică sau de orice fel, de care parte vrea să fie.

Crizele sociale bruşte separă apele, fiindcă dacă numai în situații de normalitate și prosperitate omul poate crea în conformitate cu rațiunea-de-a-fi a ipostasului său şi numai în situații extreme omul se relevă sieși și lumii ce iubește în fapt. O astfel de criză a fost pana de curent care a cuprins toată America de Nord şi a durat cîteva ore. În cele câteva ore am văzut cu stupefacţie câtă anarhie şi ce isterie poate cuprinde o societate neobişnuită să-i lipsească ceva. Infracţiuni, urlete, sinucideri, haos; o lume care a înnebunit în doar cîteva minute fără curent electric.

Dar să revin la povestirea mea. Odată cu șocul social din 11 Septembrie, pe de o parte am pierdut acea dulce lipsă-de-griji pe care o oferise societatea liberă, dar am câștigat un inestimabil dulce-amar al unei noi perspective a responsabilității propriei sorți, sintetizate în înțelegerea că cele două adâncuri – adâncul divin și adâncul demonic -, sunt nu pasiv, ci volitiv reflectate în adâncul inimii de om, această ființă centrală și duală a Universului. Mă simțeam acum ca purtând răspunderea regească de a-mi păsa de întregul omenirii, ca mod de realizare a integrității propriei conștiințe. Vedeam acum că istoria se judecă transvers și spectral, și că nu este suficientă abordarea ei pe sectoare – faptic și ideatic, divorțând formele de esențe.

Cu gândul incandescent că numai prin forța spirituală câștigată prin iubire se poate cere de la Creator și dreptate, și milă, unei lumi ce se autodistruge de atâta egocentrism, m-am mutat în singurătate, în ascultare de duhovnic. În LINIȘTE, fără telefon, televizor şi internet, sufletul începe să înţeleagă, începe să se cunoască. Experiențele vieții solitare şi literatura filocalică m-au învățat ce ar fi avut datoria să facă Școala și clerul: structura sufletului omenesc.

Sufletul are trei puteri: cugetătoare (după chipul lui Dumnezeu, adică Minte-Cuvânt-Duh), mânioasă (puterea de a face dreptate și a se mânia pe nedreptate, neadevăr și rău), și doritoare (puterea de a iubi, de a râvni Dumnezeirea, binele, veșnicia, fericirea). Aceste trei puteri lucrează unitar și coerent numai în prezența harului. Când omul își calcă conștiința, harul se depărtează și cele trei puteri de dezunesc, lucrând aiurea, sau una împotriva celeilalte, sau toate trei împotriva propriei persoane. Harul nu se primește decât prin Botez. Omul nebotezat nu poate atinge unitatea de sine, nici unimea cu omenirea, nici unirea cu Dumnezeu, ci rămâne separat de acestea, fiindcă numai prin Botez încetează separarea firii căzute (care conține energiile demonice), și se reunește cu Dumnezeu. Cea mai puternică metodă de a trăi plenar experiența umană este rugăciunea Doamne Iisuse, căci aceasta, prin puterea Numelui lui Dumnezeu, unește nu numai cele trei puteri ale sufletului, vindecându-le de entropie și de lucrarea lor risipitoare – centrifugă sau centripetă -, dar unește și mintea (cunoașterea fenomenală) cu inima (cunoașterea esențială), și creează starea care strălucește întregul ipostas uman, anume iubirea. Sau, pentru cei pentru care acest termen s-a dezavuat, sinonimul este îndumnezeirea. Sau, pentru cei care și acest termen e dificil, sinonimul e fericirea.

Astfel, se ivește în suflet o sete indescriptibilă nu numai pentru a dărui tuturor starea aceasta, și nu numai suferința, la fel de indescriptibilă, de a simți omenirea în nefericire, dar mai ales dorința nestăvilită de a se împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului, prin care sufletul și trupul se unesc și cu Dumnezeu, și cu întreaga Biserică, Trupul Lui. Efectele cele mai concrete ale rugăciunii isihaste este sim-pathia (pătimirea împreună cu omenirea) și nevoia Euharistiei. Drept aceea, ieșeam din cotlonul meu isihast în principal pentru a mă împărtăși, ocazie cu care am început să mă interesez și de problemele celorlalți, dintre care cea mai complicată era (și este) cum își poate păstra creștinul praxisul nealterat de ateismul care cere tot mai mult bir.

Revelația pe care Doamna Aspazia Oțel o mărturisea subliniat în ultimii ani este că singurul lucru care va ajuta pe om să fie păzit de efectele nimicitoare ale ultratehnologiei puse în slujba ideologiei antiumane este Sfânta Împărtășanie, care prin puterea ei dumnezeiască ocrotește intacte puterile sufletești și ale minții. Fiindcă lucrul cel mai rar și mai de preț în aceste vremurile tulburi e discernământul duhovnicesc, dreapta credință și mintea clară.

Mulțimea și complexitatea problemelor duhovnicești și sociale cu care se confruntă Biserica azi m-a determinat să caut soluții și răspunsuri, și le-am găsit pe toate în învățăturile Părintelui Justin. Sfinția sa este cel care cu dumnezeiască înțelepciune știa în fiecare om și fiecare caz cum să îmbine lucrarea contemplativă cu cea activă, astfel încât nici isihasmul să nu devină pretext de alienare comodă, nici filantropia să nu devină pretext de gândire materialistă, așa încât fie că era cineva mirean, fie că era monah, Părintele Justin știa ce ascultare să-i dea, în ce proporție, ca acela să fie Bisericii și lumii cât mai de folos. Părintele Justin Pârvu era și este farul Ortodoxiei, către care priveau toți marii duhovnici spre îndrumare și încredințare.

S-a pus întrebarea, în noaptea 21-22 Decembrie 2019, la aniversara loviturii de stat, care ar fi omul cel mai important din ultimii 30 de ani. Fiindcă nu s-au rostit decât nume obscure și nevrednice, e un act de datorie morală să fie spus că acel om nu este altul decât Părintele Justin Pârvu, singurul om care a strâns țara întreagă și toată Ortodoxia sub ascultarea sa. Omul la a cărui înmormântare s-au perindat 100.000 de oameni. Omul care la un singur cuvânt a strâns 1.000.000 de semnături. Voievodul României.

Pentru Părintele – și pentru Cuvioasa Parascheva – m-am întors în țară.

România ultimilor 30 de ani, spre deosebire de dictatura dinainte, a pierdut un sfert din populație prin exod orchestrat, un sfert prin avorturi, un sfert prin reeducarea cu televizorul. Şi a mai pierdut… ăăă, cam tot. În schimb, România, cu prețul rugăciunilor bătrânilor de prin închisorile politice și cu prețul acelor tineri cu adevărat frumoși și liberi care și-au dat viața pentru libertate și care au murit sfârtecați de gloanțe în 1989, s-au dobândit 3 mult-dorite libertăți: libertatea de expresie (cu deviaţiile sale nocive: vorbitul mult, datul cu părerea nefondată, vorbitul fără efect faptic, nevorbitul despre ce trebuie, duplicitatea de limbaj, eufemismele și calomniile, etc), libertatea de circulație și libertatea de practicare a cultelor (inclusiv secta corporatistă).

Iată că pandemia Coronavirusului, un șoc global, amenință să pierdem (nu ştim dacă doar temporar şi parţial) și aceste trei libertăți. Momentul se arată din multe puncte de vedere similar celui din septembrie 2001. Și atunci, și acum s-a făcut brusc o schimbare de paradigmă. Ca și în alte situații istorice, restrângerea libertăților sociale a generat un efect multiplu. Dincolo de frustrări, există și o serie de aspecte foarte pozitive – faptul că, din mila lui Dumnezeu, mulţi se unesc în suferință. Alţii, din păcate, se alienează.

În lupta dintre Dumnezeu și satana pentru sufletul omului, primul e Creator, al doilea uzurpator, primul Iconom, al doilea tâlhar, primul e ingenios în iubirea Sa de oameni, al doilea e previzibil în ura sa. Oricare ar fi cauza suferinței sociale – că este sau nu dictată de undeva de pe pământ –, este totuși îngăduită din Cer. Astfel că acum tot pământeanul e silit de împrejurări să se oprească din pierdutul vremii cu distragerea de la datoriile conștiinței de ființă nemuritoare în spirit și muritoare în trup, și să se gândească, măcar un ceas, la fantastica și inepuizabila experiență a cunoașterii de sine, de care s-a privat singur, preferând să se exhibe. Dacă o clipă, un ceas, se redescoperă pe sine, are șansa de a-și lua sinele înapoi, de a revela că nu e adevărat ce spune marxismul despre om – ba că e un obiect fără valoare, ba că e un dumnezeu. Vede oricine acum, când își recunoaște și puterea, și neputința, că omul nu e nici una, nici alta, ci odorul lui Dumnezeu.

Marele tabu al societății lui aici-și-acum s-a spart în mii de cioburi. Viața ca dar și moartea ca eveniment nenatural – acest fundamental adevăr! – a devenit singurul subiect al tuturor. Ține de fiecare, și de toți împreună, dacă vine sfârșitul sau nu, căci este pentru prima dată în istorie când toți cei răi sunt într-un cuget și toți ce buni sunt într-un cuget, iar acesta este un incontestabil semn al iminenței…

În fața unor asemenea puteri nevăzute și văzute, supraviețuirea este imposibilă fără Har, iar Harul vine la primul gând smerit, curat și recunoscător înaintea lui Dumnezeu.

O lecție de  vitală importanță este pentru omenirea de azi experiența lagărului bolșevic. Pentru a făuri „viitorul de aur al omenirii”, sute de milioane de oameni au fost lipsiţi de libertate şi de proprietate. Puterea lor de supraviețuire era credința în Dumnezeu. Cei care au avut-o au supraviețuit hrănindu-și sufletul cu ea. Ceilalți și-au pierdut mințile, demnitatea și viața. Iată azi un prilej pentru orice om să vadă, dacă închide măcar un ceas televizorul și internetul, cât este de perfect creată viața naturală, echilibrată inteligent între cea cu propriul suflet, cu al celorlalți și cu Dumnezeu. Și ar ști că Pacea lui Hristos e mai desfătătoare decât orice lucru al lumii create.

Dacă ar fi de esențializat, așa cum poporul român o face magistral în basme şi folclor, toată experiența omenească se poate reduce la războiul dintre bine și rău, în care puterea determinantă e a liberului arbitru al fiecăruia. Miza și condiția întregii existențe a speciei umane este exersarea liberului arbitru în conștiința că ești creat spre a iubi pe Dumnezeu și pe toți ca emisar al Lui.

Un ucenic al Părintelui Justin Pârvu