Omul e fiinţă cuvîntătoare. Omul e chip şi asemănare a lui Dumnezeu precum cuvintele sunt reflexii ale Cuvîntului Făcător, căci cuvintele iconografiază asemănările Lui în Creaţie şi în lucrări. Cînd cuvintele sunt fie şi întrucîtva nepotrivite, necum răstălmăcite, întregul univers lăuntric şi concret al societăţii se întunecă. Aşa apar bolile sociale. Sănătatea socială este strâns legată de adevărul cuvintelor rostite între oameni. Numai animalul e iraţional, necugetător, necuvîntător. Există credinţe religioase care consideră oamenii animale, de aceea botniţa de hîrtie, cînd este justificată de molima necuvintelor, devine element de cult, iar adevărul, care frige pe cei căldicei, trebuie atins doar cu mănuşi.
Dacă în vremea comunismului o parte a societăţii dezcreştinate s-a aggiornat într-un discurs duplicitar, care tăcea sau chiar lăuda „măreţele înfăptuiri ale Partidului”, discurs menit să supravieţuiască nenorocirii politice; dacă Biserica – cea simbolică, care nu era în temniţe! – a răbdat ingerinţele politice de la seminarii şi facultăţi de teologie, la personal monahal şi de cler superior, ingerinţe asupritoare şi atee care au rămas şi după 1989 neschimbate – trebuie pusă o stavilă “pogorămîntului” care în ultima vreme ameninţă să se dărîme îngropînd nu numai datoria mărturisitoare a Bisericii Adevărului, dar şi puterea cugetătoare a omului, ba chiar însăşi supravieţuirea speciei! Discursul duplicitar este păcat, nu virtute a vreunei rău înţelese îmbinări a „isteţimi a şarpelui” cu „blîndeţea porumbelului”. Lucrul la care se referă Mîntuitorul în acel verset e a fi, şi în limbaj, şi în comportament, totodată şi curat cu inima, şi limpede cu mintea. Cum şarpele îşi fereşte capul, aşa raţiunea, caracterizată prin flexibilitatea argumentării, îşi păzeşte Principiul, care este Credinţa. Şi cum porumbelul este simbolul simplităţii, adică necomplicării, curăţiei, bunătăţii şi blîndeţii, aşa e inima plăcută lui Dumnezeu. Mărturisitoarea Aspazia Oţel a subliniat că acest păcat al duplicităţii de limbaj, care s-a transformat în comunism în patimă a întregului popor – cel care nu era în temniţe! -, trebuie să înceteze, căci este principalul lucru cu care alungă harul lui Dumnezeu.
Cîte versete evanghelice nu bolmojesc neocomuniştii, în viclenia lor de a stăpîni! Un exemplu: „să întorci celălalt obraz” – nu înseamnă să te faci preş, ci să ai nobleţea de a nu te coborî la nivelul celui rău, a demonstra prin păstrarea integrităţii tale că mojicia lui nu te atinge. Alt exemplu: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” – nu înseamnă să-l idolatrizezi şi să i te faci slugă, ci să-i voieşti mîntuirea la fel cum o rîvneşti şi o aperi pe a ta. Porunca „să vă iubiţi unii pe alţii” nu este filantropie trupească, căci este scris în continuare modul precis al acestei iubiri: „precum Eu v-am iubit pre voi”: în sfinţenie desăvîrşită, propovăduind adevărul spre mîntuire, rugîndu-Se, răstignindu-Se, înviind, înălţîndu-Se la cer, trimiţînd pe Duhul.
“Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni, şi lui Dumnezeu şi lui Mamona”, zice Mântuitorul – nimeni nu poate gîndi, crede şi trăi în contrarii. Deoarece Cuvîntul creează lumea prin cuvînt, răstălmăcirea, unilateralitatea, echivocul, dubla măsură şi duplicitatea, ce uzurpă cea mai clară funcţie şi asemănare divină, este apanajul Antihristului. „Da să fie da, nu să fie nu, iar ce este mai mult decît acestea de la cel rău este”. Duplicitatea, greşit numită „diplomaţie” – diplomaţia e o calitate reală, azi cam dispărută, din pricina educaţiei de tip masonic, care învăluie sensurile pînă se pierd cu totul, sau din a lipsei de educaţie, care dă loc grosolăniei. În societatea românească, cei ce se împăunează cu manierismul efeminant (pseudo-elita intelectualilor) sau cu netezimea cerebelului (agnosticii corporatişti) sunt trista urmare – primii a ceea ce un mucenic numea „politicianism sterp şi trădător de ţară”, iar cei de-ai doilea a nivelării comuniste care, decimînd şi Satul, şi Oraşul, a creat pătura proletară care nu munceşte nici cu braţele, nici cu mintea. Ce mai rămîne? Mai rămîn doi sau trei (în mijlocul cărora bineînţeles Se află Hristos) care „strigă în pustie” „cuvinte vii, zidite-n temelii”, cuvinte plătite cu sînge, ca Mihail Eminescu, prin care suspină răzbunat neamul întreg. Căci limbajul delicat, şlefuit, care îmbină acurateţea expresiei cu profunzimea ideii, are valoare inestimabilă cînd e izvorît dintr-un suflet asemenea, iar cînd e doar …executat nu stîrneşte decît rîsul, ca balonaşele eterodoxe ale conferenţiarului cutare, sau plînsul, ca zepelinele docentului ateu.
În cartea lui George Orwell, ca şi în realitatea ultimelor opt decenii, eroul negativ e un aşa numit „Minister al Adevărului”, care inversează, ascunde sau modifică înţelesurile cuvintelor şi faptelor. Lucru care cu cât se practică mai mult, cu atît conştiinţele se mutilează până la amorţirea şi dispariţia discernămîntului. După ce cea prin violenţă a eşuat mai mult şi cea prin plăcere a eşuat mai puţin, noua tehnică de reeducare pare mai eficientă. În Marea Utopie nici gardianul, nici deţinutul nu pot spune în mod deschis ce au de spus, siliţi să recurgă la trucuri de retorică tot mai ingenioase, precum stenograma încifrată, limbajul eliptic, haikuul multivalent, încapsularea în vreo glumă, diatribă sau schemă şablonardă a unui aforism salvator care să scape ochiului vizetei, limbajul sublim care zboară printre zăbrele, şi o mulţime de astfel de găselniţe care îi salvează pe cei mulţi prin cei puţini, cu condiţia ca cei mulţi să nu fie prea tîmpiţi cu propaganda, iar cei puţini …să existe. Unde e limita?!
Într-un asemenea moment istoric, vorbirea liberă pare fie privilegiul celor a căror superficialitate îi face inofensivi atît audienţei, cît şi autorităţii represive, fie al nebunilor care, ţinînd morţiş să-şi verse năduful, nu doar că se arată inutili propriei lor ţinte, dar îi şi pun în pericol pe toţi. Pentru că Adevărul nu poate fi spus fără Duh, fiindcă nu e un “ceva”, cum credea Pilat. Duhul şi Adevărul sunt co-esenţiali, împreună-lucrători, inseparabili, Una cu Tatăl.
La nivelul mentalului colectiv românesc, picătura chinezească ce a adormit discernămîntul haric a fost sterilitatea duhovnicească a unui limbaj de amvon lecturabil în cheie antinomică. Stil care de altfel marchează orice discurs religios oficial de după al doilea război mondial, moment la care prigoana religioasă a devenit o realitate tabu. Cu restricţii de limbaj nu le-a fost uşor nici unor vulcanici precum Părinţii Cleopa, Ioanichie Bălan sau Arsenie Papacioc care au avut harisma de a se face şi mai pătrunzători. Spre deosebire de masa mare a credincioşilor cărora le-a dispărut cunoaşterea harică dar le-au rămas obiceiurile evlaviei, cei care au înţeles paradigma au fost trăitorii, care ştiu că pentru observaţii pertinente trebuie să priveşti filigranul la lumină. Da, dar Ortodoxia este adevăr spus deschis, nu silinţă ezoterică! Una e să ştii că Revelaţia are straturi infinite, şi că de fiecare dată cînd citeşti Evanghelia noi valenţe ţi se aştern în adîncul inimii, şi alta este să se spună una şi să te sileşti să descifrezi opusul, aşa cum s-a ajuns în ziua de azi, prin practica de limbaj a masoneriei care ţine presa. Presa cu ale ei; grăiască şi cu zece guri aceeaşi minciună sau cu o singură gură zece minciuni. Biserica e Trupul Adevărului Hristos şi trebuie să spună direct ce are de zis, pentru că n-a dispărut dimensiunea martirică, chiar dacă unii au uitat că Ortodoxia pe ea s-a întemeiat. Cine voieşte să mărturisească, priveghetor să fie la felurimea păcatelor cu cuvîntul; iar de-l va povăţui Harul, ştie că există vreme de rostit lucrurile pe faţă, şi vreme de grăit în pilde, ca cine are urechi de auzit, să audă. O calitate hristică minunată a poporului român e că are şi forţa muceniciei de moment, şi forţa muceniciei de durată; păcat însă că nu mai ştie cînd să le aplice…
Dacă Sfînta Împărtăşanie n-ar fi Trupul şi Sîngele Domnului, vrăjmaşul n-ar fi atît de deranjat de Ea. Cum să străjuiască pe Dumnezeu cu două linguriţe puse de-a curmezişul, cînd El n-a putut fi ţinut de piatra de pe Mormînt şi de iadul întreg? Dacă participarea la Liturghie pe internet ar avea vreo valoare mîntuitoare, vrăjmaşul ar fi găsit o cale s-o interzică. Faptul că o încurajează e dovada faptului că n-are nici o eficienţă în a-l izgoni, precum are prezenţa fizică a credinciosului în biserică, locul unde Se întrupează, Se jertfeşte şi Se dăruieşte Mîntuitorul Însuşi. Televizorul şi internetul demonizează; harul Sfintelor Slujbe în biserică apără, vindecă, luminează şi mîntuieşte. Cine vă spune să nu mergeţi la biserică este slujitor al satanei, indiferent ce rang bisericesc pare a avea. În discursul oficial al Bisericii, directivele de stat trebuie să fie numite ca atare („Comunicat M.A.I.”, „Directiva Ministerului Sănătăţii”, etc), iar nu în rînd cu învăţăturile de credinţă, „ca preotul Burducea, cînd cu steaua, cînd cu crucea”; precum nici statul nu are un cuvînt de spus în privinţa dogmei ortodoxe sau a liturghisirii. Fiecare cu ale sale, fără amestecare reciprocă, altminteri politica de stat devine religie, iar religia devine oficină politică, ambele atee.
Cum ştii că un preot începe să nu mai fie, sau chiar nu mai este ortodox în gîndirea lui, şi că harul lui Dumnezeu se retrage de la liturghisirea lui:
– Vorbeşte ironic sau necuviincios, cu arsenalul de glumiţe atee, la adresa Mîntuitorului, Sfintei Cruci, Preoţiei
– Nu cinsteşte cum se cuvine pe Maica Domnului, vorbind despre Ea cu prea mare uşurătate, îndrăzneală, făcînd comparaţii
– Nu cinsteşte pe toţi Sfinţii şi le contestă unora sfinţenia vădită
– Îşi dispreţuieşte strămoşii de neam, le contestă eroismul, nu îi pomeneşte
– Dispreţuieşte credincioşii, îi discriminează, divulgă spovedaniile, face zîzanie, se poartă tiranic
– Dispreţuieşte pe oameni în general, indiferent de ce credinţă ar fi
– Îndeamnă la ascultarea şi teama de Cezarul mai mult decît de Dumnezeu
– Laudă Partidul ateu şi contrazice Scripturile
– Se îndoieşte de Dogme, zice că şi ereticii au har, nu respectă canoanele, modifică slujbele, schimbă tipicul şi rînduiala
– Se îndoieşte de Biserică, de Sfintele Taine, de Sfintele Slujbe, de Iubirea lui Dumnezeu, de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, şamd
– Admiră şi citează pe eretici şi defăimează pe Sfinţi
– Îngăduie ca femeile să se împărtăşească în perioada de necurăţie
– Împărtăşeşte credincioşii fără spovedanie
– Propovăduieşte unirea cu ereticii, ecumenismul, relativismul, orice -ism
– Interpretează Scriptura după capul lui, nu după tîlcuirile Bisericii
– Primeşte la Liturghia credincioşilor sau în Altar pe cei neortodocşi
– Propovăduieşte acceptarea identităţii şi măsurilor antihristice (actele electronice, biociparea, clonarea, eugenia, avortul, păcatele trupeşti, libertinajul, arta şi literatura eterodoxă, masca-şi-mănuşa masonice, neîmpărtăşirea).
Dacă un monah, diacon, preot sau arhiereu face şi spune măcar una din acestea, sau pe toate, ÎN MOD SISTEMATIC, adică nu întîmplător (că orice om mai greşeşte!), şi nu se pocăieşte, ci stăruieşte multă vreme, şi nu primeşte îndreptare cu nici un chip, nici nu se ameliorează necredinţa lui prin rugăciunea pliromei pentru el, să nu mai mergeţi la el. Că deşi un Preot este mai preţios decît aurul şi diamantul, fiind singurul prin care Dumnezeu a rînduit mîntuirea, Preoţia sa e valabilă numai cînd slujeşte Adevărului Dumnezeiesc. Să ajute Bunul Dumnezeu să păstreze vrednicia credinţei tuturor aleşilor Lui!
Într-o lume în care inefabilul e pus sub lupă şi pe cîntar, ca la centrul de cercetări martirologice de la Aiud, într-o lume în care nu mai poate vorbi liber decît vîrful piramidei, căruia „i s-a dat gură să grăiască semeţii şi hule”, rămîne la puterea duhovnicească a fiecăruia în parte să vadă şi să arate Adevărul cu revelată fineţe, trezvie şi inimă de mucenic, despicînd cu raza Cuvîntului dumnezeiesc negura apocaliptică.
„Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii, şi nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite, pentru ochii Celui în faţa Căruia noi vom da socoteală. Drept aceea, având Arhiereu mare, Care a străbătut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să ţinem cu tărie mărturisirea”.
Petru Vodă, 26 Mai 2020