„Oşti” plagiate, fără scrupul, după „armata mântuirii”, invenţie pur protestantă, şi „frăţii” localizate bizar în viaţa creştinătăţii ortodoxe a românilor de câţiva păstori îmbibaţi până la refuz de lecturi catolice. Acestea sunt realizările misionare” de ultimă oră, cu care entuziaştii activismului religios au crezut că pot şi au datoria să revoluţioneze viaţa bisericii noastre. Multă lume s-a întrebat ce urmăresc aceşti proaspeţi „antreprenori de pietate”. Se gândesc dânşii, oare, sincer la sufletul acestui neam şi-l vor mai sporit în evlavie, scontează numai succese de moment, sau dau, involuntar, expresie unei agitaţii psihopatice? Cu alte cuvinte, este vorba de o profundă loialitate apostolică, de o farsă ignobilă, sau de o nevroză incurabilă, pentru că la obârşia acestor frenezii spirituale s-ar putea descoperi oricare din aceste de terminante psihice. Trebuie reţinut, însă, un fapt concret – toate aceste noi direcţii religioase au izbutit să-şi creeze aderenţe impresionante şi ca număr şi ca elan. Au apărut, subit, fronturi care au răspuns „prezent” la trâmbiţele de mobilizare ale „gorniştilor” şi „frăţii” care s-au înrolat, cu entuziasm, sub steagul „marilor duhovnici”. A fost formulată o nouă dogmatică a „ostăşiilor” şi „frăţiilor” – s-a creat o imnografie nouă şi chiar un cult nou. O pietate oarecum anarhică, la început cu tendinţe timide, cu timpul, însă, din ce în ce mai accentuate şi chiar agresive, către un fel de „extra ecclesiasticitate”. Casele „ostaşilor de elită” au devenit neîncăpătoare pentru soboarele duminicale, iar pavilionul unei expoziţii oarecare este socotit un fel de „catedrală”, pe care „fraţi şi „surori” înţeleg s-o încarce de icoane, tablouri religioase, candele – al căror stil vădesc cele mai contradictorii inspiraţii confesionale – de altfel ca şi ecourile cântărilor, ieşite din acelaşi haos doctrinar.
Oamenii se pare că vor să trăiască aşa cum scrie la Faptele Apostolilor, să se întoarcă, adică, la începuturile creştinătăţii şi s-o ia, din nou, la drum, dând la o parte cei 2000 de ani de trăire ai Bisericii dreptmăritoare. Rezultatul – o evlavie sub presiunea panicii eshatologice (ca în adventism şi alte secte de exploatare a primitivismului religios), un orgoliu ireductibil, întemeiat pe siguranţa personală a mântuirii, (ca în cel mai pur protestanism), un exclusivism care evoluează în chip firesc spre agresiune, calomnie şi criticism, înlăturând şi desfigurând însăşi funcţiunea esenţială a comunităţii creştine (comunitate de dragoste), şi în fine, separatism.
De pildă „ostaşii” dintr-un sat moldovenesc au cerut energic preotului să-i miruiască înaintea „neostaşilor” să aibe dreptul să ocupe strana dreaptă, şi alte protii pe care dânşii se socoteau în drept să le revendice pe seama „smereniei” lor ostăşeşti. Membrii unor „frăţii” s-au transformat şi ei într-o armată de „asalt liturgic”: tabără în biserici cântând, înlătură pe dascăli din străni şi cer preoţilor, cu autoritatea lor de creştini ireproşabili, „pocăiti, mântuiţi”, să le îngăduie să cânte, să predice, să strângă bani, etc. Dacă preotul îi admite, asaltul se repetă. Preotul devine un prizonier al respectivei „frăţii” în „ofensivă misionară”. De nu, agresorii îi calomniază, îi ofensează, îi persecută. Aceşti creştini „militanţi”, „activişti”, „dinamici”, ofensivi” dau lectii ierarhilor, îi judecă, îi osândesc, iar ei devin, cu ştiinţă sau fără, schismatici şi chiar eretici. Întemeiaţi pe ce? Pe „invulnerabila” lor viaţă morală, pe conştiinţa mântuirii personale” şi – nici vorbă – pe numărul mai mare sau mai mic al „contribuabililor”, inimitabili în zelul şi disciplina lor de corp. Bisericile şi pavilioanele pe care le frecventează de preferinţă s-au transformat în adevărate librării unde se desface aproape obligatoriu teologia scrisă sau cântată a „fraţilor conducători”. Pe zidurile unde luminează, spre închinare obştească, chipurile Sfinţilor, sunt lipite mari anunţuri de reclamă bibliografică şi afişe ca pentru chiori prin care se vestesc „fraţilor” şi „surorilor” conferinţele, predicile şi programele filantropice ale „batalioanelor” creştine. Toţi fraţii sunt exegeţi al Bibliei. În adunările lor intime îşi mărturisesc unii altora păcatele, tâlcuiesc după cum le dă „duhul” a grăi, cântă imne personale. Şi toate acestea, sub steagul „apostolatului laic”, al „creştinismului adevărat”, „oşti” în concurenţă de calomnii şi frăţii în alte „concurenţe”.
Un proces de caterisire a unui „gornist” este în curs de judecată; iar „gornistul”, în replică, a suflat „viguros” semnalul unei noi mobilizări morale şi financiare. În acest timp „fraţii”, aghiografi, publică de zor vieţi de sfinţi romanţate; iar „neoaghiografia” aceasta este răspândită cu concursul birourilor „culturale” ale episcopiilor şi recomandată ca „lectură” până şi călugărilor. De încheiere: ne luăm îngăduinţa să cerem puterii legiuite a Bisericii să lămurească stările amintitelor „armate” şi „frăţii”, ca să nu ajungem, într-o zi, să nu mai putem lămuri nimic, şi să nu mai putem trage la răspundere pe nimeni. Sfântul Sinod este dator să cerceteze, cu deamăruntul, învăţătura cuprinsă în cărţile de propagandă ale acestor mişcări conduse de preoţi, să ceară tuturor preoţilor, fără deosebire, informaţii în legătură cu începuturile şi dezvoltarea „oştilor” şi „frăţiilor” cunoscute, şi să hotărască, fără ură şi fără părtinire, în duhul dragostei, poruncit şi pilduit nouă de Mântuitorul şi de Sfinţii Săi. Deocamdată atât.
Revista “Predania“, anul I, nr. 4 din 1 aprilie 1937