Ierarhii ortodocși ardeleni, întruniți luna trecută la scaunul mitropolitan din Sibiu, au adresat clerului și poporului credincios din Mitropolie o epistolă pastorală prin care îi pun în gardă împotriva propagandei comuniste și-i îndeamnă să lupte cu acest dușman al neamului și al ordinii.

Pastorala aceasta e cum nu se poate mai binevenită. Preoțimea și fiii devotați ai Bisericii sunt de mult înșiruiți în rândurile luptătorilor împotriva acestei hidre care se ridică împotriva lui Dumnezeu și a ordinii morale și spirituale, întemeiată pe credință și singura în stare să asigure o relativă pace și bună-înțelegere între oameni. Duși de îndemnurile și indicațiile firești ale credinței în Dumnezeu și ale iubirii de neam, ei au simțit că trebuie să se înroleze fără ezitare în lupta contra acestui adversar implacabil al tot ce e nobil și înalt. Dar pastorala aceasta a ierarhiei va avea darul să dea luptei împotriva comunismului un caracter mai sfânt, mai grav, mai hotărât: însăși Biserica în calitatea ei de instituție divină, lăsată de Dumnezeu să păstreze intacte marile adevăruri care pot asigura oamenilor un maximum de bună conviețuire pământească și de fericire cerească, însăși ea, cu toată autoritatea ei morală, a declarat luptă fățișă acestui dușman care de demult o batjocorește și o lovește cu mijloacele cele mai crude și mai inumane acolo unde are puterea în mână.

Pastorala ierarhilor ardeleni e o analiză și o combatere temeinică a acestei frivole și îndobitocite concepții de viață pentru care „toate trebuințele omului s-ar fi oprind la: mâncare, băutură, îmbrăcăminte și adăpost”.

Între creştinism şi comunism există un antagonism ireductibil. Prin toate fibrele sale unul neagă pe celălalt. Aceasta deoarece comunismul nu e numai o doctrină de tehnică socială, ci este şi o concepţie integrală despre lume, din care e alungată radical credinţa în Dumnezeu, în suflet şi în viaţa viitoare. Nici n-ar putea comunismul să le admită pe acestea, căci atunci ar trebui să lase ceva din patetica afirmare că numai printr-o tehnică socială se poate ferici omenirea, iar virtuţile cari derivă şi sunt în funcţie de credinţa în Dumnezeu nu pot avea nici un rol în înnobilarea raporturilor dintre oameni şi în uşurarea greutăţilor sociale. Necredinţa e parte organică, fiinţială a comunismului. Şi de aceea el dă peste tot un fiasco deplin.

El este un regim nenatural, anormal pentru oameni. Şi viaţa nu poate curge în cadre anormale multă vreme. Comunismul a putut fi la unele popoare cel mult o etapă scurtă, de experimentare; până n’a fost aplicat s-au putut lega de el mari speranţe. Dar experienţa l-a condamnat în scurtă vreme şi definitiv ca pe o anormalitate care stinghereşte şi păgubeşte viaţa oamenilor.

Astăzi, după ce două popoare au experimentat cu preţul unor mari suferinţe comunismul, ar fi o neghiobie să mai caute a-l experimenta şi altele. Pilda lui să ne ajungă şi să ne fie de avertisment zguduitor.

Mai ales neamul nostru trebuie să se ferească de-o asemenea experienţă, căci ea ar fi desigur fatală pentru libertatea lui, câştigată cu mari jertfe şi după sute de ani de grea aşteptare şi de amară viaţă în robie. Dacă Rusia nu și-a periclitat existența ca stat, fiind locuită de un popor uriaș, și nici Spania, fiind o țară omogenă și nepândită de competiții străine, statul nostru, înțesat de atâtea minorități și pândit de atâția dușmani în amintirea cărora sunt proaspete îngenuncherile de ieri, ar cădea cu siguranță, din prima zi de anarhie și de amorțire a sentimentului național, pradă lăcomiei acelora care prea s-au învățat să trăiască domnește din exploatarea noastră ca sclavi.

Comunismul duce apa la moara străinilor. La noi în mod cu totul special, comunismul ar fi instrumentul de exploatare a noastră din partea străinilor. Doar nu degeaba îl susţin cu atâta fanatism tocmai anumiţi indezirabili proaspeţi infiltraţi cetăţeni ai ţării noastre. Au ei atâta dragoste de poporul nostru că vor cu orice preţ să-l fericească? S-o creadă cei naivi. Pe noi să ne slăbească cu dragostea. Şi statul nostru trebuie să fie mai tare – i-o spune azi Biserica şi-i dă toată binecuvântarea – şi să ia de urechi pe toți acești indivizi de anumită rasă, pe cari «dragostea» pentru neamul nostru nu-i mai lasă să se astâmpere.

Chestiunea aceasta, atât de indisolubil legată de problema apărării noastre eficace de puhoiul distrugător al sălbăticiei comuniste, trebuie rezolvată urgent aşa cum o cer interesele neamului nostru, nu cu fraze, ci cu fapte radicale și curajoase.

Telegraful Român, an LXXXIV, nr. 42, 11 oct. 1936, p. 1. Semnat: Dr. D. Stăniloae.