Mănăstirea Petru Vodă

Lucrarea Părintelui Justin Pârvu

„Harul lui Dumnezeu să fie peste toţi românii şi toată România”.

Părintele Arhimandrit Justin Pârvu

Discernământul oricărei minţi luminate totdeodată de înţelepciune şi de smerenie recunoaşte că adâncimea şi complexitatea importanţei duhovniceşti a Părintelui Justin Pârvu depăşesc mica putere de înţelegere a generaţiei noastre, dar, pentru evlavie, se cuvine să încercăm a creiona o schiţă a ostenelilor sfinţiei sale, fără pretenţia de a fi un text exhaustiv.

Evanghelia este soare care va lumina veşnic pe cei ce vor lucra poruncile sale şi îi va duce la măsura sfinţeniei. A vorbi despre o „linie” a Părintelui Justin este a reduce lumina, razele şi căldura Cuvântului Dumnezeiesc la o ideologie. Ortodoxia românească foloseşte termenul „lucrare” pentru a desemna două realităţi care se întrepătrund, atât pe pământ, cât şi în veşnicie: energie (ἐνέργεια) şi făptuire (πρᾶξις).

După umila noastră pricepere, domeniile incontestabil înrâurite de Părintele ar fi acestea:

Lucrarea duhovnicească a Părintelui Justin a fost Ortodoxia: cunoaşterea şi împlinirea poruncilor Evangheliei, în duhul Sfântului Apostol Ioan Teologul. Prin mucenicia sa îndelung-pătimitoare, prin calitatea şi statornicia mărturisirii sale permanente, Dumnezeu l-a răsplătit, făcându-l cu adevărat chip îngeresc, Sfânt Părinte purtător de Duh.

Lucrarea teologică a Părintelui Justin a fost, d.p.d.v. al sistemului predicat, statornica respectare a teologiei confirmate de cele 7 Sfinte Soboare Ecumenice, iar d.p.d.v. apologetic, continuarea învăţăturii Sfântului Justin Popovici. Părintele nu doar a publicat şi a propovăduit, dar a şi dovedit cu fapta împlinirea întregii patristici ortodoxe.

Lucrarea monahală personală a Părintelui Justin a constat într-o nevoinţă peste fire, o neobosită tăiere a voii şi o rugăciune ajunsă la desăvârşire, jertfe prin care s-a ridicat nu doar la nepătimire, dar şi din slavă în slavă, precum Hristos a făgăduit.

Lucrarea socială a Părintelui Justin a fost continuarea lucrării filantropic-catehetice a Sfântului Vasile cel Mare.

Lucrarea culturală a părintelui Justin a fost sprijinirea liniei tradiţionale bizantine sau moldoveneşti în arhitectură, patristică, iconografie şi psaltică, şi ctitorirea neobosită. D.p.d.v. al specificului naţional, s-au remarcat două direcţii: promovarea elitei culturale creştin-ortodoxe interbelice, postbelice şi post-decembriste, pe de o parte, iar pe de altă parte binecuvântarea acordată şi accesibilităţii culturale (tehnologiei pentru popularizarea valorilor creştine şi chiar acceptarea mediocrităţii, ca pogorământ şi încurajare spre a spori în fapta bună).

Lucrarea istorică şi politică a Părintelui Justin a fost continuarea liniei strategice a voievozilor drept-credincioşi şi în mod special al lucrării de moralizare, responsabilizare, culturalizare şi apărare a poporului român creştin-ortodox pe care a început-o Corneliu Zelea Codreanu şi Mişcarea Legionară. Ca o unicitate în această privinţă, părintele a îmbinat atât aspectul activ-filantropic al legionarismului iniţial, cât şi cel isihast al legionarismului de detenţie, şi a fost vehement împotriva alegerii exclusive a unei singure laturi (doar activism sau doar isihasm). În ce priveşte expresia sa politică, latura defensivă s-a remarcat printr-o autentică smerenie, care l-a făcut biruitor asupra tuturor ispitelor acestui veac, iar în latura ofensivă printr-o ireproşabilă intuiţie şi fineţe, care l-a făcut cuceritor atâtor suflete.

În ce priveşte specificul lucrării sale mănăstireşti de la Petru Vodă, din propriile sale cuvinte Părintele afirmă trei direcţii principale: una liturgică (pe filon atonit, cu îndatorirea mai ales către cinstirea sfinţilor mărturisitori şi mucenici din prigoana comunistă), una catehetică (prin predici şi publicaţii) şi una filantropică (sufletească, prin duhovnicia proprie şi a ucenicilor duhovnici, şi trupească, printr-o ospitalitate avraamică şi prin aşezămintele pentru bătrâne şi copii de la Mănăstirea de maici). Toate acestea trei domenii ale faptei sale bune sunt continuate şi astăzi de obştile amânduror Mănăstiri.

Testamentul Părintelui Justin este Noul Testament.

parintele-justin-parvu-sus-sa-avem-inimile-2009

Lucrarea Părintelui Justin a fost o permanentă osteneală de creştinare a tuturor aspectelor vieţii româneşti, sădind în toate chipurile dragostei creştine prin pilda vieţii lui:

–          Dragostea de Dumnezeu dovedită prin cuvântul rostit, grăit şi împlinit cu fapta;

–          Dragostea de oameni dovedită prin insuflarea cu Duhul Sfânt a fiecărei fiinţe întâlnite şi a fiecărei activităţi săvârşite;

–        Dragostea de Biserica Ortodoxă, dovedită prin preţuirea, ocrotirea, propovăduirea şi urmarea cu fapta a tuturor învăţăturilor Scripturii şi ale Sfinţilor Părinţi şi prin cinstirea Maicii Domnului şi a tuturor Sfinţilor Bisericii;

–          Dragostea de monahism şi preoţie, pe care le-a numit cele mai înalte chipuri de trăire creştină şi cele mai mari responsabilităţi înaintea lui Dumnezeu şi a omenirii;

–          Dragostea de ţară, dovedită prin suferinţe sufleteşti şi trupeşti răbdate pentru ortodoxia, demnitatea şi libertatea poporului, prin cinstirea sfinţilor şi eroilor români din toate timpurile, prin înţelegerea, ocrotirea şi educarea creştină a cetăţenilor români şi prin efortul neprecupeţit de cinstire cu trăirea, gândul, cuvântul şi fapta a Sfinţilor închisorilor;

–          Dragostea părintească, de duhovnic al neamului, dovedită prin rugăciunea neîncetată şi prin îndrumarea tuturor pe calea Crucii, a trăirii hristice, a dobândirii Minţii lui Iisus şi a mântuirii;

–          Neiubirea de sine dovedită prin smerita cugetare, tăierea voii şi nevoinţele săvârşite neîncetat, în mod personal şi exemplar (sfintele slujbe, postul, metaniile, pravila de rugăciune, rugăciunea inimii, privegherea, răbdarea bolilor, a ocărilor şi prigonirilor);

–          Dragostea de vrăjmaşi dovedită prin mustrarea blândă, iertarea şi răbdarea lor, şi prin neobosita facere de bine către ei;

Subiectele despre care a vorbit părintele Justin îndeosebi sunt:

–          Dobândirea virtuţilor creştine: dragostea, pocăinţa, iertarea, răbdarea, înţelepciunea, smerenia şi demnitatea creştină;

–          Întruparea, Răstignirea şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos;

–          Sfânta Evanghelie;

–          Vieţile Sfinţilor;

–          Vremurile Apocalipsei;

–          Istoria şi obiceiurile românilor şi dârzenia lor;

–          Mărturisirea, virtutea, unitatea, jertfelnicia, frumuseţea, desăvârşirea creştină şi sfinţenia mucenicilor din închisori;

–          Monahismul;

–          Împotriva ereziilor (arianism, papism, protestantism, monofizism, scolastică, păgânism, ocultism, masonerie, budism, nihilism, filetism, ateism, bolşevism, materialism, ecumenism, virtualism, cipuri – peceţi anticreştine);

–          Împotriva exodului românilor şi a umilirii lor;

–          Împotriva atacului asupra românilor prin a-culturalism, materialism, imoralitate, tehnocraţie, cleptocraţie, înşelare, şi toate celelalte forme de atac folosite de vrăjmaşii Ortodoxiei şi ai naţiunii române;

–          Împotriva unor anumite patimi (indiferentism, lene, viclenie);

–          Împotriva încălcărilor (soborniceşti, canonice sau evanghelice) săvârşite de clerici şi ierarhi (fiind curajos şi ferm, dar nu răzvrătit, schismatic ori grosolan);

–          Împotriva pierderii harului, a ortodoxiei, a dragostei creştine şi a libertăţilor civile prin spionarea tehnologică şi tehnologizare abuzivă.

Multe dintre aceste subiecte au fost comune multor Părinţi ai Bisericii, şi sunt abordate şi în predicile noastre, însă Părintele avea felul lui unic de a le comunica, aproape exclusiv de la om la om şi foarte rar prin comunicări difuzate cibernetic. Efortul de zidire duhovnicească a unui preot, a unui monah şi în definitiv a oricărui creştin constă în relaţionarea directă, după pilda Mântuitorului.

De luat aminte este că aşa cum nu orice eretic sau sectant care vorbeşte despre Hristos este ucenic al Lui, nu oricine vorbeşte despre aceste subiecte este „vrednic urmaş al Părintelui Justin”, ci cel care vorbeşte în acelaşi cuget şi duh cu sfinţia sa, la momentul şi la locul potrivit. Şi nu oricine este chemat şi binecuvântat să vorbească pentru credinţă, ci acela pe care adumbrirea Sfântului Duh şi ascultarea sobornicească îl încredinţează că nu vorbeşte dintr-un duh străin. Fie ca binecuvântarea Domnului să aprindă inimile şi minţile tuturor creştinilor spre cunoaşterea şi apărarea dreptei credinţe, spre slava lui Dumnezeu şi nu a lor proprie.

Dacă citim Vieţile Sfinţilor prigoniţi în secolul trecut, vom vedea că situaţia de acum este asemănătoare în orice loc unde se cinstesc nevoitorii generaţiei din detenţia comunistă. Scopul prigoanei de atunci era înrobirea, prin distrugerea credinţei ortodoxe şi a dragostei de ţară. Scopul de acum este acelaşi, doar că metoda s-a schimbat. Distrugerea ortodoxiei se făcea atunci prin ofensivă atee, iar acum prin ofensivă pseudo-ortodoxă şi eretică, adică s-a înlocuit ateismul făţiş cu uzurparea credinţei. Distrugerea patriotismului se făcea atunci prin încurajarea Internaţionalei şi luarea în râs a iubirii de patrie, iar acum prin aparenta descurajare a globalismului şi exacerbarea naţionalismului, adică s-a înlocuit patriotismul cu uzurparea lui.

Privit cu detaşarea Sfântului Maxim Mărturisitorul, diabolismul procedeelor războiului duhovnicesc din zilele noastre depăşeşte din punct de vedere duhovnicesc ceea ce s-a făcut la Piteşti şi Aiud; de altfel în aceasta constă prigoana prorocită de Părintele: procesele false de atunci au devenit judecările opiniei publice de pe internet, demascările au devenit părută mărturisire a credinţei, bătăile s-au înlocuit cu calomniile, torturile s-au înlocuit cu tirania demonică, şi în general duhul şi activitatea torţionarilor din temniţe lucrează acum împotriva Mănăstirilor – mai cu seamă împotriva celei străjuite de ocrotitorii cereşti neînvinşi atunci. Ofiţerii de atunci – inchizitorii de acum, torţionarii de atunci – zeloţii de acum, colaboratorii de atunci – aplaudacii de acum, mărturisitorii de atunci – mărturisitorii de acum, rugătorii de atunci – ocrotitorii de acum. Însă câtă vreme trăieşte omul are şansa pocăinţei.

Celor care n-au mişcat un deget când Părintele i-a chemat pe toţi spre apărarea libertăţii creştine, a culturii creştine, a educaţiei creştine, a bioeticii creştine, a moralei, a medicinei şi chiar a presei creştine, sau celor care s-au făcut activişti din interese personale, li s-au alăturat acum, chiar dacă în aparentă opoziţie, alţii. Unii îl combat pe Părintele Justin negându-i sfinţenia (aşa cum fac cei ce nu recunosc sfinţenia sfinţilor martiri din închisori, mulţi din ei fiind clerici – dacă aceştia, ca şi în cazul Sfântului Evghenie Rodionov sau al Sfântului Ilie Lăcătuşu, neagă evidenţe atât de incontestabile, singuri se arată ca necredincioşi, iar cuvintele sunt de prisos, de rugăciune fiind nevoie). Alţii îl obiectivează pe Părintele Justin, tratându-l ca pe o proprietate personală şi marfă de negoţ, ca odinioară „cucernicii bişniţari” pe care Mântuitorul Hristos i-a scos afară cu biciul. Alţii prejudiciază întreaga Biserică afirmând despre Părintele Justin lucruri pe care sfinţia sa nu le-a propovăduit niciodată, asociindu-l cu tot felul de heterodoxii şi extremisme. Cel mai mare prejudiciu îi aduc însă cei care, şi azi, ca şi când era în trup, îl răstălmăcesc arhiconic după model arian, orighenist, nestorian, papistaş, protestant sau chiar akefal (specialişti sunt mai ales teologii cu ambiţii, dar şi mintea grosolană ale tehnocraţilor); mulţi din cei care vorbesc azi despre Părintele Justin cad în ispita aceasta, dar poate şi pentru tonul lor de linguşitoare evlavie şi abundenţa scolasticismelor, reuşesc să ducă în eroare pe mulţi din cei care nu l-au cunoscut cu adevărat pe marele duhovnic. Şi nu sunt puţini nici aceia care îl necinstesc neîmplinindu-i sfaturile de duhovnic; prejudiciul neascultării, fiind mai ales către propria persoană, e mai mic decât cele soborniceşti, enumerate mai sus.

Aceasta este ortodoxia predanisită de la Mântuitorul până la Părintele Justin, şi nouă tuturor: unitatea nu poate exista cu nimeni care nu e de aceeaşi gândire teologică şi aceeaşi simţire cu Sfânta Biserică Sobornicească şi Apostolească. Această unitate, împletită cu polemicile religioase care garantează sănătatea Bisericii, nu înseamnă dezbinare, precum am fost acuzaţi mai ales în ultimul an, ci tărie a credinţei, după modelul apostolic. Aceasta este ascultarea de Biserică: unitatea cu Sfinţii. Aceasta se lucrează prin pocăinţa sinceră cu care credinciosul se întoarce în fiecare clipă la Mântuitorul Hristos, nădăjduind numai în El şi în nesfârşita Lui milostivire, şi I se dăruieşte prin neîncetată rugăciune. Rugăciunea presupune tăcere, ca atunci când se rosteşte ceva, să fie izvorât din ea. Dacă unii tac fiindcă se roagă, alţii tac fiindcă n-au nimic de zis.

Vechii potrivnici ai Părintelui spuneau că „ucenicii lui îl influenţează”. Evanghelia spune însă că nu e ucenicul mai mare decât învăţătorul său. Părintele asculta pe oricine, dar nu asculta de oricine, ci numai de Dumnezeu, de Biserică şi de duhovnicul lui. Părintele Justin a vorbit despre pericolul uniatismului, al ecumenismului, al relativismului, al nihilismului, al supratehnicii, al imoralităţii, al aculturalizării, al deznaţionalizării, ş.a.m.d., înainte de a întemeia Mănăstirea Petru Vodă, iar despre cipuri, încă din anul 2003. În al doilea rând, părintele a fost pildă de demnitate şi verticalitate, iar nu trestie bătută de vânt. Nu s-a clintit în 17 ani în chinul temniţelor, nici mai apoi cuvintele mieroase ori „junghierile de la spate” nu l-au clintit vreodată, până la moarte dovedindu-se mai lucid decât toţi. Nu pe Părintele Justin îl pot clinti prigonirile, acum când e proslăvit de Dumnezeu, ci pe cei slabi.

Pescuitorii în ape tulburi care inventează şi reduc moştenirea spirituală a Părintelui Justin la calomnii precum: anti-clericalismul de principiu, senzaţionalismul, şovinismul, populismul şi anti-monahismul (în genere, dar şi în special dispreţuind Mănăstirea noastră). Aceste ideologii nu fac parte din concepţia creştin-ortodoxă. Ele, fiind de provenienţă masonică neo-marxistă, sunt împotriva a tot ce a simţit şi întreprins Părintele Justin.

Cel mai important aspect al marii victorii duhovniceşti a Părintelui este că, devenind una cu Dumnezeu prin har, a lăsat Ortodoxiei şi României o moştenire care a devenit comoara şi datoria fiecărui creştin. Ea nu este proprietatea personală a cuiva anume, nici nu ţine de rangul cuiva anume. Ca şi Evanghelia: este a tuturor celor ce o ascultă şi o împlinesc pe ea. Agonisit cu truda unui veac de jertfă, lacrimi şi sânge, testamentul veşnic al Părintelui Justin e însăşi pilda lui de sfinţenie: „urmaţi-mi mie precum şi eu lui Hristos”.

Mănăstirea noastră îi continuă smerit, cu conştiinţa responsabilităţii faţă de ortodoxie şi faţă de popor, cu nevrednicie, dar cu râvnă, lucrarea monahală, catehetică, apologetică şi duhovnicească, nevoinţe cu care ne vom înfăţişa într-o zi înaintea Tronului lui Dumnezeu şi a Părintelui Justin. Nu internetul, ci sfinţii vor judeca lumea. Lui Hristos fie slava în veci. Amin.

La prăznuirea Sfinţilor Mucenici Brâncoveni, 2014

Protos. Hariton Negrea cu obştea

Categories:   Comunicate, Fotografii cu Părintele Justin Pârvu, Viaţa Părintelui Justin Pârvu

Comments

Sorry, comments are closed for this item.