Mănăstirea Petru Vodă

Cuviosul Seraphim Rose (+2 Septembrie 1982): Viziunea ortodoxă asupra lumii

Înainte de a începe conferinţa, vă voi spune un cuvânt sau două despre cât de important este să avem o perspectivă ortodoxă asupra lumii şi de ce este mai dificil de elaborat una astăzi decât în secolele trecute.

În secolele trecute – de exemplu, în Rusia secolului al 19-lea – perspectiva ortodoxă asupra lumii era o parte fundamentală a vieţii ortodoxe şi era susţinută de viaţa din jur. Nici măcar nu era necesar să se vorbească de ea ca fiind ceva separat – trăiai Ortodoxia în armonie cu societatea ortodoxă ce te înconjura, şi aveai o perspectivă ortodoxă asupra lumii, asigurată de Biserică şi de societate.

În multe ţări, chiar guvernul mărturisea Ortodoxia, care se găsea în centrul funcţiunilor publice, iar conducătorul însuşi era, din punct de vedere istoric, primul laic ortodox, având responsabilitatea de a oferi un exemplu creştin tuturor supuşilor săi. Fiecare oraş avea biserici ortodoxe, şi în multe din ele se ţineau slujbe în fiecare zi, dimineaţa şi seara. Se găseau mănăstiri în toate marile localităţi, în multe oraşe, în afara oraşelor, şi la ţară, în pustiuri şi în sălbăticie. În Rusia existau peste 1000 de mănăstiri organizate oficial, pe lângă multe alte grupări neoficiale. Monahismul era o parte acceptată a vieţii. Multe familii chiar aveau în rândul lor o soră sau un frate, unchi, naş, văr sau pe cineva care era călugăr sau călugăriţă, adăugându-se celorlalte feluri de viaţa ortodoxă: oameni care peregrinau din mănăstire în mănăstire, şi nebuni pentru Hristos. Întregul mod de viaţă cuprindea genurile ortodoxe de oameni, dintre care, desigur, monahismul este cel principal. Obiceiurile ortodoxe făceau parte din viaţa cotidiană. Majoritatea cărţilor celor mai citite erau ortodoxe. Viaţa de zi cu zi era dificilă pentru majoritatea oamenilor: ei trebuiau să muncească din greu pentru a supravieţui, speranţa de viaţă nu era mare, moartea era o realitate întâlnită des – toate acestea întărind învăţătura Bisericii asupra realităţii şi vecinătăţii celeilalte lumi. Trăirea unei vieţi ortodoxe în astfel de condiţii era de fapt acelaşi lucru cu a avea o perspectivă ortodoxă asupra lumii, şi nu era mare nevoie să se discute un astfel de subiect.

Astăzi, pe de altă parte, toate acestea s-au schimbat. Ortodoxia noastră este o insuliţă în mijlocul unei lumi care operează după principii complet diferite – şi cu fiecare zi aceste principii se schimbă în mai rău, înstrăinându-ne tot mai mult de ea. Mulţi oameni sunt ispitiţi să îşi împartă vieţile în două categorii distincte: viaţa cotidiană pe care o ducem la servici, cu prietenii lumeşti, în afacerea noastră lumească, şi ortodoxia, pe care o trăim Duminicile şi în alte zile ale săptămânii, când avem timp pentru ea. Dar perspectiva unei asemenea persoane asupra lumii, dacă o urmăriţi îndeaproape, este adesea un amestec ciudat de valori creştine şi valori lumeşti, care în realitate nu pot sta laolaltă. Scopul acestei conferinţe este să vedem cum pot începe oamenii din ziua de azi să îşi elaboreze, dintr-o singură bucată, perspectiva lor asupra lumii, să aibă o perspectivă în totalitate ortodoxă.

Ortodoxia este viaţă. Dacă nu trăim ortodoxia, pur şi simplu nu suntem ortodocşi, indiferent de ce convingeri formale am avea.

Viaţa în lumea noastră contemporană a devenit extrem de artificială, de nesigură, de năucitoare. Ortodoxia, este adevărat, are o viaţă proprie, dar se afla şi în legătură cu viaţa lumii dimprejurul ei, şi astfel viaţa creştinului ortodox, chiar şi atunci când este cu adevărat ortodox, nu poate să nu reflecte lumea în vreun fel. Un soi de nesiguranţă şi confuzie a intrat, de asemenea, în viaţa ortodoxă a vremilor noastre. În această conferinţă vom încerca să analizăm viaţa contemporană, iar apoi cea ortodoxă, pentru a vedea cum ne putem împlini cât mai bine obligaţiile noastre creştine de a duce viaţă celeilalte lumi, chiar şi în aceste vremuri teribile, şi de a avea o viziune creştină ortodoxă a întregii vieţi care ne va permite să supravieţuim acestor vremuri, cu credinţa neschimbată.

Viaţa cotidiană a devenit nefirească

Oricine priveşte viaţa noastră contemporană din perspectiva vieţii normale duse de oamenii vremilor de mai dinainte – să zicem din Rusia, din America, sau din oricare altă ţară a Europei Occidentale din secolul al 19-lea – nu poate să nu fie izbit de cât de anormală a devenit viaţa din ziua de astăzi. Întregul concept al autorităţii şi al ascultării, al decentei şi al politeţei, al comportării publice şi private – toate s-au schimbat dramatic, s-au întors cu susul în jos, în afara unor grupuleţe izolate de oameni – de obicei creştini de vreun fel – care încearcă să păstreze un mod de viaţă aşa-zis de „modă veche”.

Viaţa noastră anormală de astăzi poate fi caracterizată ca fiind răsfăţată, ghiftuită. Din fragedă pruncie, copilul de azi este tratat, că o regulă generală, drept un mic zeu sau o zeiţă în familie: toanele îi sunt ascultate, dorinţele împlinite; este înconjurat de jucării, distracţii, plăceri; nu este educat şi crescut conform principiilor stricte ale comportamentului creştin, ci lăsat să se dezvolte aşa cum tind dorinţele sale. Este suficient ca el să spună „Vreau asta!” sau „N-o s-o fac!”, pentru că părinţii săi îndatoritori să i se plece în fata-i şi să îl lase să facă precum doreşte. Poate aceasta nu se întâmplă tot timpul în fiecare familie, dar se petrece suficient de des pentru a fi regula educaţiei contemporane a copiilor, şi chiar şi cei mai bine intenţionaţi părinţi nu scăpa pe deplin acestei influenţe. Chiar dacă părinţii încearcă să îşi crească copiii cu stricteţe, cei din jurul lor încearcă să facă altceva. Trebuie ca ei să ia în consideraţie acest lucru, atunci când îşi educă copilul.

Când un astfel de copil devine adult, se înconjoară, în mod natural, cu aceleaşi lucruri cu care a fost obişnuit din copilărie: plăceri, distracţii şi jucării pentru cei mari. Viaţa lui devine o căutare continua după „distracţie” care, apropo, este un cuvânt complet necunoscut în orice alt vocabular; în Rusia secolului al 19-lea sau în orice altă civilizaţie serioasă nu s-ar fi înţeles ce înseamnă acest cuvânt. Viaţa este o căutare constantă după „distracţie”, care este atât de goală de orice înţeles serios, încât un vizitator din orice ţară a secolului al 19-lea, privind la programele noastre populare de televiziune, la parcurile de distracţii, la reclame, filme, muzica – la aproape orice aspect al culturii noastre de masă – ar crede că a nimerit într-un ţinut de imbecili care şi-au pierdut orice contact cu realitatea. Este un lucru pe care noi nu prea îl luăm adesea în consideraţie, deoarece trăim în societatea aceasta, luând-o aşa cum este.

Unii observatori recenţi ai vieţii noastre contemporane au numit tineretul de astăzi „generaţia eu” şi vremurile noastre „evul narcisismului”, caracterizat de veneraţia şi fascinaţia pentru sine care împiedică dezvoltarea unei vieţi normale. Alţii au vorbit de un univers de „plastic” sau de o lume de vis, în care atât de mulţi oameni trăiesc astăzi, incapabili să înfrunte ori să înţeleagă realitatea lumii ce îi înconjoară sau a problemelor din lăuntrul lor.

Când „generaţia eu” se întoarce către religie – ceea ce s-a întâmplat extrem de des în ultimele decenii – o face de obicei către o formă de religie de „plastic” sau fantastică: o religie a „dezvoltării de sine” (în care şinele rămâne obiectul venerării), a spălării creierului şi a controlului minţii, a unor guru şi swami zeificaţi, a unei goane după OZN-uri şi fiinţe „extra-terestre”, a unor stări şi simţiri spirituale anormale. Nu vom analiza aici toate aceste manifestări, care probabil că sunt îndeajuns de familiare multora, doar vom discuta puţin mai târziu cum influenţează acestea viaţa duhovnicească a creştinilor ortodocşi din zilele noastre.

Este important să realizăm, încercând să ducem astăzi o viaţă creştină, că lumea care a fost zămislita de vremurile noastre îndestulate, ridică cerinţe asupra sufletului, fie în religie ori în viaţa lumească, pe care trebuie să le numim totalitare. Fapt uşor de văzut la sectele deformatoare ale minţii care au avut parte de atât de multă publicitate în ultimii ani, şi care reclama supunere deplină către un „om sfânt” auto-creat; dar este la fel de vădit în viaţa lumească, unde o persoană se confruntă nu numai cu o ispită individuală într-un loc sau altul, ci cu o stare constantă de ispitire care atacă, fie în muzică de fundal ce se aude peste tot prin magazine şi firme, fie în muzică rock care ajunge până şi în taberele şi potecile din pădure, fie în semnele publice şi panourile de afişaj de pe străzi, şi în înseşi căminele, unde televiziunea devine adesea stăpânul ascuns al gospodăriei, dictând valori, opinii şi gusturi moderne. Dacă aveţi copii mici, ştiţi cât este de adevărat; când aceştia au văzut ceva la televizor, cât de dificilă este lupta împotriva acestei păreri noi, instituita cu autoritatea televiziunii. Mesajul acestei ispite universale care îi ataca astăzi pe oameni – destul de făţiş în formele ei lumeşti, dar de obicei mult mai ascuns în formele religioase – este: Trăieşte pentru prezent, distrează-te, relaxează-te, simte-te comfortabil. În spatele acestui mesaj se afla un alt glas în surdină, mult mai sinistru, care este exprimat deschis numai în ţările oficial atee, ce se găsesc, în această privinţă, cu un pas înaintea lumii libere. De fapt, ar trebui să realizăm că ceea ce se întâmplă în lumea de astăzi, fie că se petrece în spatele Cortinei de Fier sau în lumea liberă, este ceva asemănător. Sunt diferite variaţiuni ale aceluiaşi lucru, un atac ce are scopul de a ne dobândi sufletul. În ţările comuniste, cu o doctrină oficială a ateismului, ţi se spune pe faţă că trebuie să: uiţi de Dumnezeu şi de orice altă viaţă în afara celei actuale; să îndepărtezi din viaţa ta frică de Dumnezeu şi respectul pentru lucrurile sfinte; să îi priveşti pe cei ce încă mai cred în Dumnezeu, de „modă veche”, că pe nişte duşmani ce trebuie eliminaţi. Cineva ar putea lua ca emblemă a vremilor noastre lipsite de griji, iubitoare de distracţii, închinătoare la sine, „Disneyland”-ul nostru american; dacă este astfel, nu ar trebui să neglijăm a vedea în spatele lui emblema mult mai sinistră care arata încotro se îndreaptă cu adevărat „generaţia eu”: Gulagul sovietic, lanţul de tabere de concentrare care domina deja viaţa a aproape jumătate din populaţia lumii.

Două abordări greşite ale vieţii duhovniceşti

Dar, ar putea întreba cineva, ce au de a face toate acestea cu noi, care încercăm să ducem, pe cât de bine putem, o viaţă trează de creştini ortodocşi? Au de a face mult cu noi. Trebuie să conştientizăm că viaţa ce ne înconjoară este locul în care ne începem viaţa creştină. Indiferent ce facem cu viaţa noastră, indiferent cât de mult conţinut creştin îi dăm, tot mai păstrează asupra ei ceva din amprenta „generaţiei eu”, şi trebuie să fim îndeajuns de smeriţi pentru a observa aceasta. De aici trebuie început.

Există două abordări greşite ale vieţii ce ne înconjoară, pe care mulţi le urmează astăzi, gândindu-se că, cumva, aceasta este ceea ce ar trebui să facă creştinii ortodocşi. O abordare – cea mai des întâlnită – este pur şi simplu să mergi în pas cu vremurile: să te adaptezi la muzică rock, la obiceiurile şi gusturile moderne, la întregul ritm al zgomotoasei noastre vieţi moderne. Deseori părinţii mai de modă veche vor avea puţine legături cu această viaţă şi îşi vor trăi propriile vieţi mai mult sau mai puţin în izolare, dar vor zâmbi văzându-şi copiii urmând ultimelor mode nebuneşti şi gândindu-se că este ceva inofensiv.

Această cale este un dezastru total pentru viaţa creştină; este moartea sufletului.. Unii mai pot duce o viaţă exterioară respectabilă fără să lupte împotriva duhului vremilor, dar lăuntric ei sunt morţi sau muribunzi; şi – cel mai trist lucru dintre toate – copiii lor vor plăti preţul, prin diferite tulburări şi boli psihice şi spirituale, care devin din ce în ce mai obişnuite. Unul din membrii conducători ai sectei sinucigaşe care a sfârşit-o atât de spectaculos acum patru ani în Jonestown era tânăra fiică a unui preot ortodox grec; formaţii rock sataniste precum KISS – „Kids în Satan’s Service” („Copii în slujba lui Satan”) – sunt constituite din tineri ruşi foşti ortodocşi; majoritatea membrilor templului satanei din San Francisco, potrivit unui studiu sociologic recent – sunt băieţi ortodocşi. Acestea sunt numai câteva din cazurile cele mai izbitoare; cei mai mulţi dintre tinerii ortodocşi nu merg atât de departe – ei doar se amestecă cu lumea anti-crestina din jurul lor şi încetează să mai fie exemple ale vreunui fel de creştinătate pentru cei din jur.

Acest lucru este greşit. Creştinul trebuie să fie diferit de lume, deasupra lumii nefireşti, anormale, de astăzi, şi acesta trebuie să fie unul din lucrurile fundamentale pe care să le ştie că o componentă a educaţiei sale creştine. Altminteri nu are nici un sens să ne numim creştini – cu atât mai puţin creştini ortodocşi.

Abordarea greşită ce se afla la extremă opusă este una care ar putea fi numită falsă spiritualitate. Pe măsură ce traducerile cărţilor ortodoxe despre viaţa duhovnicească devin tot mai disponibile, şi un vocabular ortodox de luptă duhovnicească pluteşte tot mai mult în atmosferă, apare un număr crescând de oameni ce vorbesc despre isihasm, Rugăciunea lui Iisus, viaţa ascetică, stări înalte de rugăciune şi de cei mai înălţaţi Sfinţi Părinţi că Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigorie Palama şi Sf. Grigorie Sinaitul. Este foarte bine să fim conştienţi de această parte cu adevărat înaltă a vieţii duhovniceşti ortodoxe şi să îi venerăm pe marii sfinţi care chiar au trăit-o; dar dacă nu avem o conştientă foarte realistă şi foarte smerită a cât de departe suntem de viaţă isihastă noi, toţi cei de astăzi, şi cât de puţin pregătiţi suntem chiar şi să ne apropiem de ea, interesul în ea va fi doar încă una din exprimările universului nostru de plastic, centrat asupra sinelui. „Generatia-eu devine isihastă!” – este ceea ce încearcă unii să facă astăzi; dar în realitate adăugă doar un joc nou numit „isihasm” atracţiilor Disneyland-ului.

Acum există cărţi cu acest subiect, ce sunt extrem de populare. De fapt, romano-catolicii sunt foarte interesaţi în aceste treburi, sub influenţa ortodoxă, şi influenţează ei înşişi pe alţi ortodocşi. De exemplu, există un preot iezuit, Păr. George Maloney, care scrie tot felul de cărţi pe această temă şi îi traduce pe Sf. Macarie cel Mare şi pe Sf. Simeon Noul Teolog, încercând să îi determine pe oameni să fie în viaţa de zi cu zi isihaşti. Au tot felul de interpretări, de obicei „harismatice”; oamenii sunt inspiraţi de Duhul Sfânt, se presupune, şi preiau toate aceste discipline pe care le avem de la Sfinţii Părinţi, dar care sunt la mare depărtare de nivelul la care ne aflăm astăzi. Este un lucru extrem de neserios. Mai este o doamnă, Catherine de Hueck Doherty (de fapt, ea s-a născut în Rusia şi a devenit romano-catolică), care scrie cărţi despre Poustinia, viaţa în pustie, şi Molchanie, viaţa în tăcere, şi toate aceste lucruri pe care încerca să le introducă în viaţă aşa cum ai face cu moda unei noi prăjituri. Acesta, desigur, este un lucru foarte lipsit de seriozitate şi un semn al vremilor foarte tragic. Genul acesta de lucruri înalte este folosit de către oameni care nu au habar despre ce este vorba. Pentru unii este doar un obicei sau o joacă; pentru alţii, care îl iau în serios, poate fi o mare dramă. Ei cred că duc un fel de viaţă înălţată, dar în realitate nu conştientizează problemele ce se găsesc în lăuntrul lor.

Voi mai accentua încă o dată că ambele extreme trebuie evitate – atât deşertăciunea lumească cât şi super-spiritualitatea – dar aceasta nu înseamnă că nu ar trebui să avem o conştiinţă realistă a cerinţelor legitime pe care ni le ridică lumea, sau că ar trebui să încetăm a respecta şi a primi povăţuirea marilor Părinţi isihaşti şi a folosi rugăciunea lui Iisus noi înşine, pe măsură propriilor strâmtorări şi putinţe. Trebuie doar să fie la nivelul nostru, aici, jos, pe pământ. Ideea este – şi este una absolut necesară supravieţuirii noastre ca şi creştini ortodocşi în ziua de azi – că trebuie să conştientizăm situaţia noastră ca şi creştini ortodocşi astăzi; trebuie să conştientizăm cu profunzime ce fel de timpuri trăim, cât de puţin ştim şi simţim cu adevărat Ortodoxia, cât de departe suntem nu doar de sfinţii vremilor de mult trecute, ci chiar de creştinii ortodocşi obişnuiţi de acum o sută de ani sau chiar de acum o generaţie, şi cât de mult trebuie să ne smerim doar ca să supravieţuim ca şi creştini ortodocşi în ziua de astăzi.

Ce putem face

Mai exact, ce putem face pentru a dobândi aceasta conştientă, această înţelegere, şi cum o putem face să dea roade în vieţile noastre? Voi încerca să răspund la această întrebare în două etape: prima, privind conştientă noastră asupra lumii dimprejur, care, că niciodată în istoria creştinătăţii, a devenit vrăjmaşul nostru conştient; şi a doua, privind conştientă noastră asupra Ortodoxiei, despre care, mă tem, mulţi dintre noi cunosc cu mult mai puţin decât ar trebui, cu mult mai puţin decât este necesar a cunoaşte dacă dorim a o păstra.

Mai întâi, din moment ce, fie că vrem ori că nu vrem, suntem în lume (şi influenţa ei se simte puternic chiar şi într-un loc îndepărtat cum este mănăstirea noastră de aici), trebuie să ne confruntăm cu ea şi cu ispitele ei într-un mod direct şi realist, dar fără a-i ceda; în particular, trebuie să îi pregătim pe tinerii noştri pentru ispitele cu care se confruntă şi să îi vaccinăm împotriva acestor ispite. Trebuie să fim conştienţi că lumea ce ne înconjoară rareori ajuta şi aproape întotdeauna împiedica creşterea copilului în adevăratul duh al ortodoxiei. Trebuie să fim gata, în fiecare zi, să răspundem influenţei lumii cu principiile unei educaţii creştine solide.

Aceasta înseamnă că ceea ce un copil învaţa la şcoală trebuie, în mod constant, verificat şi corectat acasă. Nu putem presupune că ceea ce el învaţa la şcoală este pur şi simplu ceva afacerist şi lumesc şi nu are nimic de a face cu educaţia sa ortodoxă. El poate învăţa deprinderi şi lucruri folositoare (deşi multe şcoli din America contemporană eşuează lamentabil chiar şi cu aceasta; mulţi profesori ne spun că tot ce pot ei face este să ţină copii în clasă, în ordine, fără măcar a-i învăţa ceva), dar chiar şi dacă primeşte doar atât, învaţa şi multe păreri şi filosofii greşite. Atitudinea primară a unui copil faţă de aprecierea literaturii, muzicii, istoriei, artei, filosofiei, chiar a ştiinţei, şi desigur a vieţii şi a religiei – trebuie să vină, mai întâi, nu din şcoală, căci şcoală îi va da toate acestea amestecate cu filosofie modernă; trebuie să vină mai întâi de acasă şi de la Biserică, căci altfel el este obligat să fie educat greşit de lumea de astăzi, în care educaţia publică este în cel mai bun caz agnostica, şi în cel mai rău caz, în mod deschis, ateistă sau anti-religioasa. Desigur, în Uniunea Sovietică toate acestea îi sunt impuse copilului, fără nici un fel de religie şi cu un program activ de a-l face pe copil un ateu.

Părinţii trebuie să cunoască cu precizie ceea ce sunt învăţaţi copiii lor la cursurile educaţionale, de către aproape toate şcolile americane, şi să corecteze acasă, nu doar printr-o atitudine onestă asupra acestui subiect (mai ales între tati şi fii – un lucru foarte rar în societatea americană), dar şi printr-o stabilire clară a laturii morale care lipseşte cu desăvârşire din educaţia publică.

Părinţii trebuie să ştie ce gen de muzică ascultă copiii lor, ce conţin filmele pe care ei le urmăresc (ascultând şi privind împreună cu ei atunci când este necesar), la ce fel de limbaj sunt expuşi şi ce fel de limbaj folosesc, şi să ofere o atitudine creştină la toate acestea.

Televizorul – în căminele unde nu se găseşte suficient curaj pentru a-l arunca pe fereastra – trebuie controlat şi supravegheat cu stricteţe pentru a evita efectele nocive ale acestui aparat care a devenit principalul promotor al atitudinilor şi ideilor anti-crestine chiar acasă, mai ales către cei tineri.

Vorbesc despre creşterea copiilor deoarece aici îi loveşte mai întâi lumea pe creştinii ortodocşi şi îi formează în imaginea ei; o dată ce la un copil au fost formate atitudini greşite, misiunea de a-i da o educaţie creştină devine de două ori mai dificilă.

Dar nu doar copiii, ci noi toţi ne confruntăm cu lumea care încearcă să ne formeze într-un anti-crestinism, prin intermediul şcolilor, televiziunii, filmelor, muzicii la modă şi al tuturor celorlalte influenţe care apăsa asupra noastră, majoritatea în marile oraşe. Trebuie să fim conştienţi că tot acest bombardament este unul de factură unitară; are un ritm anume, ni se trimite un anumit mesaj, acest mesaj al venerării sinelui, al relaxării, al nepăsării, de a ne simţi bine, de a părăsi orice gând la cealaltă lume, sub forme variate, fie în muzică, sau în filme, televiziune, sau prin ceea ce se învaţă în şcoli, felul în care sunt accentuate subiectele, felul în care se prezintă contextul, şi orice altceva; este un lucru anume care ni se prezintă. Este de fapt o educaţie ateistă. Trebuie să ripostăm cunoscând ceea ce lumea încearcă să ne facă, şi formulând şi comunicând răspunsul nostru creştin ortodox la aceasta. Sincer, urmărind modul în care familiile ortodoxe contemporane trăiesc şi transmit ortodoxia, s-ar părea că această bătălie este mai des pierdută decât câştigată. Procentul creştinilor ortodocşi care îşi păstrează ortodoxia intactă şi care nu sunt schimbaţi în imaginea lumii de astăzi, este într-adevăr mic.

Totuşi, nu este necesar să vedem lumea dimprejur ca fiind cu totul rea. De fapt, pentru supravieţuirea ca şi creştini ortodocşi trebuie să fim îndeajuns de deştepţi pentru a folosi orice este pozitiv în lume spre folosul nostru. Aici voi enunţa, în câteva idei, ce anume putem folosi din lume, fără a părea să aibă nimic de a face în mod direct cu ortodoxia, cu scopul a formula perspectiva noastră ortodoxă asupra lumii.

Copilul care a fost expus din fragedă pruncie la muzică clasică de calitate, şi şi-a văzut sufletul format de ea, nu va fi nici pe departe atât de ispitit de ritmul şi mesajul necizelat al rockului şi al altor forme contemporane de pseudo-muzica, faţă de o persoană care a crescut fără o educaţie muzicală. O astfel de educaţie muzicală, aşa cum au spus mai mulţi din stareţii de la Optina, rafinează sufletul şi îl pregăteşte pentru primirea impresiilor spirituale.

Copilul care a fost educat cu literatură, teatru şi lirică de calitate, şi a simţit efectul lor în suflet – adică, i-au făcut plăcere cu adevărat – nu va ajunge cu uşurinţă un dependent de filmele şi programele de televiziune contemporane şi de romanele ieftine care distrug sufletul şi îl îndepărtează de la calea creştină.

Copilul care a învăţat să vadă frumuseţea în pictură şi sculptură clasică nu va fi târât cu uşurinţă de perversitatea artei contemporane sau atras de produsele stridente ale publicităţii moderne şi ale pornografiei.

Copilul care cunoaşte câte ceva despre istoria lumii, mai ales din vremurile creştine, şi despre cum trăiau şi gândeau alţi oameni, în ce erori şi capcane au căzut oamenii îndepărtându-se de Dumnezeu şi de poruncile Sale, şi ce vieţi slăvite şi influente au dus când I-au fost credincioşi – vor discerne viaţă şi filosofia vremilor noastre şi nu vor avea tendinţa de a urmă prima filosofie său mod de viaţă nou întâlnite. Una din problemele fundamentale referitor la educaţia copiilor în ziua de astăzi este că nu li se mai oferă în şcoli un simţ al istoriei. E un lucru primejdios şi nefast să lipseşti un copil de simţul istoriei. Înseamnă că el nu are nici o capacitate de a lua exemplu de la oamenii ce au trăit în trecut. Şi, în realitate, istoria se repetă în mod regulat. O dată ce vezi aceasta, devine interesant cum au rezolvat oamenii problemele, cum au fost oamenii care s-au ridicat împotriva lui Dumnezeu şi ce a rezultat de aici, şi cum şi-au schimbat oamenii vieţile, devenind excepţii şi oferind un exemplu care este trăit până în vremurile noastre. Acest simţ al istoriei este un lucru extrem de important care ar trebui transmis copiilor.

În general, persoană care este o bună cunoscătoare a produselor de calitate ale culturii seculare – care în Apus aproape întotdeauna a avut implicaţii clare religioasă şi creştine – are o şansă mult mai mare de a duce o viaţă ortodoxă normală, rodnică, decât cineva care cunoaşte doar cultură la modă astăzi. Cel ce este convertit la ortodoxie direct din cultura „rock”, şi în general oricine crede că poate combina ortodoxia cu acel gen de cultură – are de trecut prin multe suferinţe şi un drum dificil în viaţa înainte să poată deveni un adevărat creştin ortodox serios care îşi poate transmite credinţa şi celorlalţi.

Fără această suferinţă, fără această conştientă, părinţii ortodocşi îşi vor creşte copiii pentru a fi devoraţi de lumea contemporană. Cea mai bună cultură a lumii, primită cum se cuvine, rafinează şi dezvolta sufletul; cultură la modă astăzi schilodeşte şi deformează sufletul şi îl împiedică să aibă un răspuns deplin şi normal la mesajul ortodoxiei.

Prin urmare, în lupta noastră împotriva duhului acestei lumi, putem folosi cele mai bune lucruri pe care lumea are a ni le oferi cu scopul de a merge dincolo de ele; tot ceea ce este bun în lume, dacă suntem îndeajuns de înţelepţi ca să vedem, arătă către Dumnezeu, şi către Ortodoxie, şi trebuie să folosim această.

Perspectiva Ortodoxă asupra lumii

Cu o asemenea atitudine – vederea atât a lucrurilor bune cât şi a celor rele din lume – este cu putinţă să avem şi să trăim o perspectivă ortodoxă asupra lumii, adică, o perspectivă ortodoxă a tuturor aspectelor vieţii, nu doar asupra subiectelor restrânse bisericeşti. Există o opinie greşită, care din nefericire este mult prea răspândită astăzi, cum că e îndeajuns a avea o ortodoxie limitată la clădirea bisericii şi la activităţi „ortodoxe” formale, cum ar fi rugăciuni în anumite momente sau facerea semnului crucii; în toate celelalte, susţine părerea aceasta, putem fi ca oricine altcineva, luând parte la viaţă şi cultura vremilor noastre fără nici un impediment, atât timp cât nu păcătuim.

Oricine a ajuns să realizeze cât de profundă este Ortodoxia, şi cât de deplin este angajamentul care i se cere unui creştin ortodox serios, şi, de asemenea, ce fel de cerinţe totalitariste are lumea contemporană asupra noastră, va vedea cu uşurinţă cât de greşită este această părere. Cineva ori este ortodox tot timpul, în fiecare zi, în fiecare moment al vieţii – ori nu este nicidecum cu adevărat ortodox. Ortodoxia se vădeşte nu doar în vederile noastre strict religioase, ci în tot ceea ce facem şi spunem. Mulţi dintre noi suntem extrem de necunoscători asupra responsabilităţii creştine, religioase pe care o avem pentru partea aparent lumească a vieţilor noastre. Cel cu o adevărată perspectivă ortodoxă asupra lumii, trăieşte toate părţile vieţii sale ca un Ortodox.

Deci să întrebăm acum: Cum putem alimenta şi susţine această perspectivă ortodoxă asupra lumii în viaţa noastră cotidiană? Primul şi cel mai evident fel este de a fi în legătură permanentă cu sursele de hrană creştină, cu tot ceea ce Biserica ne dă spre lumânare şi mântuire: slujbele Bisericii şi Sfintele Taine, Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilor, scrierile Sfinţilor Părinţi. Trebuie citite, desigur, cărţile potrivite nivelului de înţelegere al fiecăruia, şi aplicată învăţătura Bisericii la propriile circumstanţe de viaţă; atunci ele pot fi rodnice în a ne călăuzi şi a ne schimba într-un mod creştin. Dar deseori aceste surse creştine fundamentale nu au efect deplin asupra noastră, sau nu ne influenţează cu adevărat, deoarece nu avem atitudinea creştină corectă asupra lor şi asupra vieţii creştine pe care ele ar trebui să ne-o inspire. Voi spune acum câteva cuvinte despre cum anume ar trebui să fie atitudinea noastră, dacă dorim să dobândim un folos real de la ele şi dacă vor fi pentru noi începutul unei adevărate perspective ortodoxe asupra lumii.

Înainte de toate, hrană duhovnicească creştină, prin însăşi natura ei, este ceva viu şi hrănitor; dacă atitudinea noastră faţă de ea este doar academică şi şcolăreasca, nu vom reuşi să obţinem folosul care ar trebui. Astfel, dacă citim cărţi ortodoxe sau suntem interesaţi de ortodoxie numai pentru a fi informaţi – sau ca să ne arătăm cunostiintele celorlalţi, înseamnă că nu i-am înţeles scopul; dacă învăţăm poruncile lui Dumnezeu şi legea Bisericii Sale doar pentru a fi „corecţi” şi pentru a judeca „incorectitudinea” celorlalţi, înseamnă că nu i-am înţeles scopul. Aceste lucruri nu trebuie să ne influenţeze doar ideile, ci trebuie să ne atingă în mod direct vieţile şi să le schimbe. În orice vreme de mare criză a treburilor omeneşti – la fel ca şi vremurile critice ce ne aşteaptă în lumea liberă – cei cei îşi vor pune nădejdea în cunoaşterea exterioară, în legi şi canoane şi în corectitudine, nu vor putea rezista. Cei puternici vor fi atunci cei a căror educaţie ortodoxă le-a dat un simţ pentru ceea ce este cu adevărat creştinesc, cei a căror ortodoxie se găseşte în inimă şi este capabilă să atingă alte inimi.

Nimic nu este mai tragic decât să vezi că cineva, crescut în ortodoxie, are anumite cunoştinţe de catehism, a citit câteva din Vieţile Sfinţilor, are o idee de ansamblu a ceea ce înseamnă Ortodoxia, înţelege unele din slujbe, iar apoi este inconştient de ceea se petrece în jurul lui. Şi oferă copiilor săi această viaţă împărţită în două categorii: una este felul în care majoritatea oamenilor trăiesc şi cealaltă este felul în care ortodocşii îşi petrec Duminicile şi când citesc unele texte ortodoxe. Când un copil este crescut astfel este foarte probabil să nu o urmeze pe cea ortodoxă; va fi o parte extrem de redusă a vieţii sale, fiindcă viaţa contemporană este prea atrăgătoare, prea mulţi oameni o urmează, este prea mult o parte a realităţii de astăzi, doar dacă a fost învăţat cu adevărat cum să o abordeze, cum să se păzească de efectele negative ale ei şi cum să se folosească de lucrurile bune care se afla în lume.

Prin urmare, atitudinea noastră, începând din acest moment, trebuie să fie cu picioarele pe pământ şi normală. Adică, trebuie aplicată circumstanţelor reale ale vieţii noastre, să nu fie un produs al imaginaţiei, al tendinţelor de evadare şi al refuzului de a fi confruntat cu realităţile de multe ori neplăcute ale lumii care ne înconjoară. O ortodoxie care este prea exaltată şi prea mult cu capul în nori aparţine unei sere şi este incapabilă de a ne ajuta în viaţa cotidiană, fără a mai spune ceva de mântuirea celor din jurul nostru. Lumea noastră este extrem de crudă şi răneşte suflete cu asprimea ei; trebuie să răspundem înainte de toate cu dragoste creştină şi înţelegere, cu picioarele pe pământ, lăsând isihasmul şi formele avansate de rugăciune celor capabili să le primească.

Deci, de asemenea, atitudinea noastră nu trebuie să fie centrată pe sine ci să ajungă la cei care îl caută pe Dumnezeu şi viaţa în El. În ziua de astăzi, oriunde se găseşte o comunitate ortodoxă majoră, ispita este de a o transforma într-o societate a mulţumirii de sine şi a încântării cu virtuţile şi realizările noastre ortodoxe: frumuseţea bisericilor noastre şi a ornamentelor din ele, măreţia slujbelor noastre, chiar şi puritatea doctrinei noastre. Dar adevărata viaţă creştină, chiar din timpul Apostolilor, a fost nedespărţita de împărtăşirea ei către ceilalţi. O ortodoxie care trăieşte prin aceasta luminează înspre ceilalţi – şi nu este nevoie de a contura un „departament misionar” pentru a face aceasta; focul adevăratului creştinism se împărtăşeşte singur. Dacă ortodoxia noastră este doar ceva ţinut pentru noi înşine, şi ne lăudăm cu ea, atunci suntem mortul care îngroapă mortul – exact starea multor parohii ortodoxe astăzi, chiar şi a celor cu un număr mare de tineri, dacă nu aprofundează credinţa lor. Nu e suficient să zicem că tinerii merg la biserică. Trebuie să ne întrebăm ce anume primesc ei din biserică, ce anume iau de la biserică, şi, dacă nu fac ortodoxia o parte a întregii lor vieţi, atunci chiar că nu este îndeajuns să spunem că ei se duc la biserică.

Asemenea, atitudinea noastră trebuie să fi iubitoare şi iertătoare. Un soi de duritate s-a strecurat în viaţa ortodoxă de azi: „Acest om e un eretic; nu te apropia de el”; „acela e ortodox, aparent, dar nu poţi fi sigur cu adevărat”; „cel de acolo e cu siguranţă un spion”. Nimeni nu neagă că Biserica este astăzi înconjurată de duşmani, sau că sunt unii ce se vor înjosi să profite de încrederea şi confidenta noastră. Dar aşa a fost de pe vremea apostolilor, şi viaţa creştină a fost întotdeauna oarecum riscantă în acest fel practic. Chiar dacă se profita uneori de pe urma noastră şi trebuie să arătăm o oarecare precauţie în această privinţă, tot nu putem renunţa la atitudinea noastră primară de dragoste şi de încredere fără de care vom pierde una din temeliile vieţii noastre creştine. Lumea, care nu îl are pe Hristos, trebuie să fie neîncrezătoare şi rece, dar creştinii, din contră, trebuie să fie plini de dragoste şi deschidere, sau altfel vom pierde esenţa lui Hristos din noi şi vom deveni la fel ca şi lumea, buni de aruncat şi de călcat în picioare. Un pic de smerenie când privim la noi înşine ne-ar ajuta să fim mai darnici şi iertători cu greşelile altora. Ne face o imensă plăcere să îi judecăm pe ceilalţi pentru ciudăţenia comportamentului lor; le spunem „ţicniţi” sau „convertiţi nebuni”. Este adevărat că trebuie să ne păzim de oameni într-adevăr dezechilibraţi, care ne pot face mult rău în Biserică. Dar ce creştin ortodox serios din ziua de azi nu e un pic „nebun”? Nu ne potrivim în tiparele acestei lumi; dacă o facem, în lumea de astăzi, nu suntem nişte creştini serioşi. Astăzi, adevăratul creştin nu poate fi acasă în lume; nu are ce face decât a se simţi şi a fi considerat de ceilalţi ca fiind un pic „nebun”. Doar păstrarea vie astăzi a idealului din altă lume al creştinismului, sau botezul ca adult, sau rugăciunea serioasă, sunt suficiente pentru a fi internat într-un spital de nebuni în Uniunea Sovietică şi în multe alte ţări, iar aceste ţări deschid calea pentru că restul lumii se le urmeze.

Prin urmare, să nu ne fie frică să fim socotiţi un pic „nebuni” de lume, şi să continuăm a practica iubirea şi iertarea creştină pe care lumea nu le va putea înţelege niciodată, dar după care tânjeşte în inimă.

În cele din urmă, atitudinea noastră creştină trebuie să fie ceea ce, în lipsa unui alt cuvânt, voi numi inocenta. Azi lumea pune mare preţ pe sofisticare, pe a avea experienţa lumii, pe a fi „profesionist”. Ortodoxia nu pune preţ pe aceste calităţi; ele omoară sufletul creştin. Şi totuşi acestea se strecoară în mod constant în Biserică şi în vieţile noastre. Cât de des pot fi auziţi mai ales convertiţi entuziaşti, exprimându-şi dorinţa de a vizita marile centre ortodoxe, catedralele şi mănăstirile unde cândva mii de credincioşi se adunau, unde peste tot conversaţia este despre cele ale Bisericii, şi unde cineva poate simţi cât de important este ortodoxul, în cele din urmă. Că ortodoxia este o picătură într-un ocean când te uiţi la întreaga societate, dar în marile catedrale şi mănăstiri sunt atât de mulţi oameni, încât pare să fie cu adevărat un lucru important. Şi cât de des îi vede cineva pe aceşti oameni într-o stare jalnică după ce şi-au îndeplinit dorinţa, întorcându-se din „marile centre ortodoxe” amari şi nesatisfăcuţi, plini de bârfe şi critici la adresa bisericii lumeşti, nerăbdători înainte de toate să fie „corecţi” şi „în regulă” şi având experienta lumii asupra treburilor bisericii. Într-un cuvânt, şi-au pierdut inocenţa, carecterul nelumesc, lăsându-se purtaţi de fascinaţia lor pentru latura lumească a vieţii Bisericii.

În diferite feluri, aceasta este o ispită pentru noi toţi, şi trebuie să o luptăm neingaduindu-ne să preţuim în mod exagerat partea exterioară a Bisericii, ci mereu să ne întoarcem la „singurul lucru de folos”: Hristos şi mântuirea sufletelor noastre de această generaţie netrebnică. Nu trebuie să fim ignoranţi asupra a ceea ce se întâmplă în lume şi în Biserica – de fapt, trebuie să ştim pentru noi înşine – dar cunoaşterea noastră trebuie să fie practică, simplă şi onestă, nu sofisticată şi lumească.

Concluzie

Este evident pentru orice creştin ortodox care este conştient de ceea ce se întâmplă în jurul lui astăzi, că lumea se apropie de sfârşit. Semnele vremilor sunt atât de evidente încât s-ar putea spune că lumea se prăbuşeşte spre sfârşit.

Care sunt unele din aceste semne?

– Anormalitatea lumii. Niciodată asemenea manifestări şi comportamente, ciudate şi nefireşti, nu au fost acceptate ca un fel de a fi precum în zilele noastre. Uitaţi-vă doar la lumea dimprejur: ce se găseşte în ziare, ce fel de filme rulează, ce este la televizor, ce anume găsesc oamenii că este interesant şi distractiv, la ce râd ei; este cu totul ciudat. Şi sunt oameni care încurajează deliberat acestea, desigur, pentru folosul lor bănesc, şi fiindcă aceasta este modă, căci există o cerere anormală pentru acest fel de lucruri.

– Războaiele şi zvonurile de războaie, fiecare tot mai rece şi nemilos decât cel dinainte, toate fiind eclipsate de ameninţarea război nuclear mondial de neconceput, care ar putea fi declanşat prin atingerea unui buton.

– Răspândirea dezastrelor naturale: cutremure, şi acum vulcani – cel mai recent formându-se nu departe de aici, lângă parcul Yosemite, în California centrală – care deja modifica tiparele climatice ale lumii.

– Centralizarea crescândă a informaţiei şi a puterii asupra individului, reprezentată în particular de  noul şi imensul computer din Luxemburg, care are capacitatea de a păstra dosare cu informaţii despre orice om în viaţă; numărul său de cod este 666 şi este supranumit „fiară” de către cei ce lucrează la el. Pentru a facilita lucrul cu asemenea computere, guvernul american intenţionează să înceapă din 1984 eliberarea către persoane unor cărţi de Asigurare Socială cu un număr (aparent conţinând numărul de cod 666) imprimat pe mâna lor drapta sau pe frunte – exact condiţia care va predomină, potrivit Apocalipsei (cap. 13), în timpul domniei antihristului. Desigur, nu înseamnă că prima persoană care va fi imprimată cu 666 este antihristul, sau slujitorul antihristului, dar o dată ce te vei obişnui cu aceasta, cine va putea rezista? Mai întâi te vor antrena şi apoi te vor face să îi te închini lui.

– Iarăşi, creşterea numărului hristoşilor falşi şi al falşilor antihrişti. Cel mai recent candidat doar în această vară a cheltuit probabil milioane de dolari făcând publicitate apariţiei sale iminente pe televizoarele întregii lumi, promiţând să prezinte în acel moment un „mesaj telepatic” tuturor locuitorilor lumii. În afara oricăror puteri oculte care ar putea fi implicate în asemenea evenimente, deja cunoaştem destul de bine posibilităţile de prezentare a mesajelor subliminale prin radio şi mai ales prin televiziune, precum şi faptul că aceasta poate fi făcută de oricine ce posedă tehnologia de penetrare a semnalele normale de radio şi televiziune, fără să conteze câte legi ar putea fi împotrivă.

– Primirea cu adevărat ciudată făcută noului film de care toată lumea în America vorbeşte şi îl priveşte: „E.T.”, care a făcut ca efectiv milioane de oameni aparent normali să îşi exprime afecţiunea şi dragostea pentru erou, un „salvator” din spaţiul extraterestru care este în mod evident un demon – o pregătire vădită pentru venerarea Antihristului ce va veni. (Şi, incidental, recenzorul cinematografic al ziarului oficial al Arhidiocezei Greceşti din America, un preot ortodox, a recomandat din toată inima acest film ortodocşilor, spunând că este un film minunat, care ne poate învăţa despre dragoste, şi că toată lumea ar trebui să îl vadă. Este un contrast vădit între oamenii care încearcă să fie conştienţi de ceea ce se întâmplă, şi cei care se lasă purtaţi de dispoziţia vremilor.)

Aş putea continua cu detalii ca acestea, dar scopul meu nu este de a vă înfricoşa, ci de a vă face conştienţi de ceea ce se întâmplă în jurul nostru. E mult mai târziu decât ne închipuim; Apocalipsa este acum.. Şi cât de tragic este să vezi creştini, şi mai înainte de toate tineri ortodocşi, cu această tragedie incalculabilă atârnându-le deasupra capetelor, care cred că pot continua ceea ce numesc ei o “viaţă normală” în aceste vremuri groaznice, luând parte pe de-a întregul la capriciile acestei generaţii prosteşti, adoratoare de sine, complet neştiutori că “paradisul nebunilor” în care trăim este pe punctul de se prăbuşi, cu desăvârşire nepregătiţi pentru vremurile deznădăjduite care ne stau înainte.. Nici măcar nu mai este vorba de a fi un creştin ortodox “bun” sau “slab”, acum problema este: va dăinui până la sfârşit Credinţa noastră? Cu mulţi, nu va dăinui; Antihristul ce va veni va fi prea atrăgător, prea mult în duhul lucrurilor lumeşti, încât majoritatea oamenilor nici măcar nu îşi vor da seama că şi-au pierdut creştinătatea închinându-i-se lui.

Totuşi chemarea lui Hristos ni se face auzită; să începem a-i urma.  Cea mai limpede exprimare în ziua de astăzi a acestei chemări vine din lumea ateistă înrobită, unde există suferinţa reală pentru Hristos şi o seriozitate a vieţii pe care noi o pierdem cu repeziciune sau am deja pierdut-o. Un preot ortodox din România, Păr. Gheorghe Calciu, se găseşte acum aproape de moarte într-o închisoare comunistă pentru îndrăzneala de a-i provoca pe tinerii seminarişti şi studenţi să-şi lase deoparte supunerea orbească faţă de duhul vremilor şi să se apropie nevoinţelor pentru Hristos. După ce vorbeşte de goliciunea ateismului, el le zice tinerilor de astăzi: “Vă chem către o luptă mult mai înaltă, către renunţarea deplină, către un act de curaj ce sfidează raţiunea. Vă chem către Dumnezeu. Către Cel ce transcende lumea pentru că voi să puteţi cunoaşte un rai nesfârşit de bucurie duhovnicească, raiul după care bâjbâiţi acum în iadul propriu, şi pe care îl căutaţi chiar şi într-o stare de revoltă neintenţionată… Iisus v-a iubit dintotdeauna, dar acum aveţi opţiunea să răspundeţi invitaţiei Sale. Drept răspuns, sunteţi hotărâţi să mergeţi şi să purtaţi rodul ce va dăinui. Să fiţi propovăduitori ai lui Hristos în lumea în care trăiţi. Să vă iubiţi aproapele ca pe voi înşivă şi să îi faceţi pe toţi oamenii prietenii voştri. Să declaraţi prin fiecare faptă dragostea aceasta fără de asemănare şi neţărmurită care l-a ridicat pe om de la starea de rob la cea de prieten al lui Dumnezeu. Să fiţi prooroci ai acestei iubiri eliberatoare, care vă va izbăvi de toate constrângerile, redându-vă integritatea pe măsură ce vă jertfiţi lui Dumnezeu.”

Părintele Gheorghe, vorbind tinerilor care au puţină inspiraţie să slujească Bisericii lui Hristos deoarece au acceptat părerea lumească (obişnuită şi printre noi, în lumea liberă) că Biserica este numai o grupare de clădiri sau o organizaţie lumească, îi cheamă la o conştientă mai profundă a Bisericii lui Hristos şi a faptului că “apartenenta formală” la ea este insuficientă pentru a ne mântui:

„Biserica lui Hristos trăieşte şi este liberă. În ea ne mişcăm şi vieţuim, întru Hristos Cel care este Capul ei. În El avem libertate deplină. În Biserica cunoaştem adevărul şi adevărul ne va face liberi (Ioan 8:32). Eşti în Biserica lui Hristos de fiecare dată când îl ridici pe cel căzut în întristare, ori când faci milostenie celui sărac, şi îl vizitezi pe cel bolnav. Eşti în Biserica lui Hristos când eşti bun şi înţelegător, când refuzi să te mânii pe fratele tău, chiar şi atunci când ţi-a rănit sentimentele. Eşti în Biserica lui Hristos când te rogi: “Doamne, iartă-l.” Când munceşti cinstit la slujba ta, întorcându-te obosit seara acasă, dar cu zâmbetul pe buze; când răsplăteşti răul cu dragostea – eşti în Biserica lui Hristos. Nu vezi, aşadar, tinere prieten, cât de aproape este Biserica lui Hristos? Tu eşti Petru şi Dumnezeu şi-a clădit Biserica Sa pe tine. Tu eşti piatra Bisericii Sale împotriva căreia nimic nu poate izbândi… Să clădim biserici cu credinţa noastră, biserici pe care nici o putere omenească nu le poate doborî, o biserică a cărei temelie este Hristos… Simte-l pe fratele tău lângă tine. Nu întreba niciodată: “Cine e el?” Mai degrabă zi: “Nu e un străin; este fratele meu. Este Biserica lui Hristos la fel ca şi mine”.”

Cu o astfel de chemare în inimi, să începem a aparţine cu adevărat Bisericii lui Hristos, Biserica Ortodoxă. Apartenenta exterioară nu este suficientă; ceva trebuie să se mişte în noi ca să ne facă deosebiţi de lumea dimprejur, chiar dacă această lume îşi zice „creştină” şi chiar „ortodoxă”. Să păstrăm şi să întreţinem acele calităţi ale adevăratei perspective ortodoxe asupra lumii pe care le-am menţionat mai devreme: o atitudine vie, normală, iubitoare şi iertătoare, nu centrată asupra sinelui, păstrându-ne inocentă şi caracterul nelumesc, chiar cu o conştientă deplină şi smerită a păcătoşiei proprii şi a puterii ispitelor lumeşti din jurul nostru. Dacă trăim cu adevărat această perspectivă ortodoxă asupra lumii, credinţa noastră va supravieţui şocurilor care ne aşteaptă şi va fi o sursă de inspiraţie şi mântuire, pentru cei ce încă îl vor mai căuta pe Hristos, printre ruinele omenirii, care au început deja să apară din ziua de astăzi.

Apărut în „The Orthodox Word”, vol. 18, Nr. 4 (105) iulie-august, 1982
Traducerea: Radu Hagiu

Categories:   Conferinţe, Cuvinte de folos

Comments

Sorry, comments are closed for this item.