Mănăstirea Petru Vodă

Părintele Dumitru Stăniloae despre un viitor sfînt şi mare sinod (II – Iubirea ca scop al Creaţiei)

Viitorul Sinod Panortodox trebuie să aibă, prin importanţa temelor tratate, prin justeţea deciziilor luate şi prin urmările lor pentru întregul creştinism, o însemnătate egală cu a celor şapte Sinoade Ecumenice. Dacă Ortodoxia a ezitat vreme de mai bine de o mie de ani să convoace un Sinod Panortodox, întrunirea lui după atîta timp trebuie să fie o dovadă că ea e în măsură să spună azi un cuvînt de însemnătate istorică pregătit atîta vreme în experienţa şi în conştiinţa ei. În deciziile ce le va lua trebuie să se reflecte spiritului creştinismului trăit nealterat de către Biserica Ortodoxă, cauză pentru care ea n-a dat prilej de dezbinări în sânul ei, a satisfăcut deplin trebuinţele religioase ale popoarelor care au persistat în ea şi a dezvoltat umanitatea lor pe o linie de spiritualitate armonică şi superioară.

Sinoadele ecumenice s-au întrunit sub presiunea unor mari dispute, care ameninţau unitatea Bisericii şi în care poziţia adoptată de una din părţi reprezenta în mod evident o alterare esenţială a temeliei lui, care e Persoana divino-umană a lui Iisus Hristos. Sinoadele acelea au salvat unitatea creştinismului şi în acelaşi timp fundamentul lui hristologic. Necesitatea apărării unităţii Bisericii, odată cu necesitatea apărării fundamentului credinţei ei a fost motivul convocării Sinoadelor şi rezultatul deciziilor lor.

[…]Alterarea ecleziologiei în romano-catolicism prin dezvoltarea dictaturii papale a accentuat o unitate în defavorul libertăţii şi al interiorităţii omului credincios în Duhul Sfînt, ambele avînd drept ambianţă viaţa de comunitate, deci închide posibilităţile unei drepte şi depline dezvoltări a omului care a aderat la Hristos; iar accentuarea libertăţii umane individualiste în Protestantism a privat pe om de posibilităţile de realizare spirituală echilibrată şi superioară. Dictatura papală are ca resort intim o neîncredere în om, sau în posibilitatea creşterii lui în Duhul Sfînt, în ambianţa comunităţii bisericeşti; acest pesimism antropologic a fost dus pînă la ultima dezvoltare în protestantism, care a renunţat total şi la Biserică, întrucît n-a mai socotit-o un remediu posibil pentru ridicarea omului din păcatul care nu e decît o expresie a individualismului. Bisericii i s-a micşorat funcţia ei de mijloc, de mediu al mîntuirii; credinciosului i s-au închis posibilităţile de dezvoltare spirituală, pe care i le dă comunitatea în Hristos. Doctrina scolastică a naturii pure care privează natura umană de dinamismul ei ascendent şi doctrina protestantă despre păcatul legat în mod fatal şi de omul credincios în viaţa păimîntească, sînt înrudite în viziunea lor statică despre uman.

Închiderea omului în ordinea graţiei create sau închiderea drumului lui ne-sfîrşit în ambianţa energiilor necreate şi în planul îndumnezeirii, proprie doctrinei catolice, şi doctrina protestantă a justificării numai printr-o credinţă concepută static şi printr-o resemnare în neputinţă, au privat deopotrivă fiinţa umană de capacitatea mişcării neînchise în planul creat, uitînd de viziunea antropologică dinamică a Sfîntului Apostol Pavel (Efes. IV, 13; Filip. IM, 14), a Sfîntului Grigorie de Nyssa, a Sfîntului Dionisie Areopagitul. Catolicismul a închis prin aceasta pe Dumnezeu în transcendenţa Sa şi lucrarea Lui necreată, înlocuindu-L cu o graţie creată; protestantismul a refuzat şi eficacitatea redusă a acestei graţii create. Harul a rămas pentru el o simplă bunăvoinţă iertătoare a lui Dumnezeu faţă de om, care continuă a fi păcătos. În faţa viziunii acesteia pesimist-statice despre om a sosit momentul ca Ortodoxia să înfăţişeze, cu autoritatea oficială a unui Sinod, încrederea ei în Biserică ca unitate scăldată în ambianţa energiilor divine, prin care credincioşii îşi actualizează dinamismul lor multiplu, echilibrat şi nelimitat. Ortodoxia va pune în lumină că unitatea Bisericii este o condiţie necesară pentru mîntuirea şi dezvoltarea omului credincios, dar că această unitate e în primul rînd în Duhul lui Hristos şi în libertate, fiind o unitale a comunităţii, unitatea exterioară fiind numai un reflex al unităţii interioare. E o misiune a Ortodoxiei de azi să facă evident, prin Sinodul ei viitor, că numai în acest fel de unitate se pot regăsi toţi creştinii şi că numai această unitate este cea adevărată.

Expunînd învăţătura sa ecleziologică şi antropologică, Ortodoxia va trece la explicarea articolelor VIII-IX ale Crezului, adică la urmările doctrinei despre Sfînta Treime şi despre persoana Mîntuitorului Iisus Hristos pe planul realizării mântuirii în mod concret. Chiar dacă articolul despre Biserică ar fi considerat ca o prelungire a articolului despre Duhul Sfînt, sau despre grăirea Lui cu putere în ea, Biserica trebuie să devină mai conştientă despre ce înseamnă această grăire şi lucrare a Duhului în ea, care sînt formele şi urmările acestei grăiri şi lucrări ale Duhului Sfînt în ea. Prin aceasta, viitorul Sinod va continua dezvoltarea învăţăturii despre energiile necreate pe care Duhul Sfînt le face proprii ca unor subiecte celor ce cred în Hristos, prin care Dumnezeu conduce Biserica şi prin ea şi lumea spre perfecţiunea eshatologică. Dacă în timpul Sfinţilor Părinţi se cunoaşte numai o desăvîrşire a credincioşilor izolaţi, azi, după ce a ieşit la iveală tendinţa lumii spre progres, Biserica poate oferi, la lumina energiilor necreate, sensul profund al progresului [adică mîntuirea prin comunitate – de la parohie, la poporul-naţiune, la neamul creştin din toată lumea, aceasta fiind şi învăţătura de credinţă dovedită de Noii Mărturisitori şi Mucenici din prigoana sec. XX! –n.n]. Prin aceasta viitorul Sinod va contribui ca nu numai celelalte formaţiuni creştine să cunoască ce înseamnă unitatea adevărată a Bisericii şi marile virtualităţi incluse în om, care se pot actualiza prin efortul lui ajutat de energiile Duhului Sfînt, ci şi lumea în general.

În orice doctrină ecleziologică şi antropologică creştină e implicată o anumită viziune despre lume şi despre om în general, sau o anumită relaţie a Bisericii şi a omului creştin cu acelea. În primatul absolutist şi în infailibilitatea papală, în pretenţia papei de a monopoliza accesul la adevăr şi dreapta conducere a Bisericii, e implicată nu numai o neîncredere în Biserică şi în membrii ei, ci şi în virtualităţile umane în general. În pesimismul antropologic protestant e implicată o neîncredere nu numai în oamenii credincioşi, ci şi în oameni în general. Dar interdicţia şi condamnarea oricărei mişcări a creaturii umane, care din partea catolică se manifestă printr-o opoziţie activă faţă de mişcarea ştiinţifică, culturală, socială, naţională şi politică a umanităţii, iar din partea protestantă ca o neîncredere pasivă, sau ca o acceptare resemnată a caracterului păcătos inevitabil al acestei mişcări, a provocat din partea umanităţii un nou şi continuu protest, de altă natură decît cel al Reformei din secolul al XVI-lea. Reforma a ţîşnit din aceeaşi pornire de protest a omului renaşterii faţă de regimul dictatorial imprimat Bisericii de primatul papal şi faţă de unitatea silnică impusă ei, din care a pornit întregul protest declanşat de Renaştere. Dar cîtă vreme Reforma a dus mai departe viziunea pesimistă despre om implicată în dictatura papală, acceptînd individualismul şi păcatul legat de el ca o alternativă fatală, protestul din afara Reformei, care s a dezvoltat chiar şi împotriva Reformei, s-a afirmat într-o concepţie optimistă despre puterile creatoare umane, despre aspiraţiile fiinţei umane spre progres. Protestantismul a ajutat în parte acest progres, străbătînd împreună cu el drumul individualismului uman şi acceptînd progresul ca o tristă concluzie a păcatului, necesară pentru viaţa pămîntească Biserica Romano-Catolică a stimulat acest progres prin opoziţia activă faţă de el, făcîndu-l, la rîndul lui, să accentueze opoziţia faţă de Biserică. Aşa s-a născut şi s-a dezvoltat în Occident, în bună parte din cauza concepţiei ecleziologice anticomunitare, a neîncrederii în om, a necunoaşterii prin experienţă a lucrării Duhului Sfînt în Biserică şi în lume, antagonismul continuu între dezvoltarea umanităţii şi creştinism, care a dus la grava criză modernă ce se manifestă pe de o parte în împingerea creştinismului la marginea societăţii umane, pe de alta la un impas al existenţei umane, prin dezvoltarea unor urmări nefaste ale individualismului, cu toate succesele exterioare obţinute pe de altă parte de umanitate pe diferite planuri. Occidentul are lipsă şi din acest motiv de revenirea la dreapta şi sănătoasa învăţătură despre Biserică şi despre om, proprie creştinismului primar şi păstrată pînă azi în Ortodoxie. El trebuie să se împace cu omenirea şi s-o ajute să-şi găsească drumul adevăratei dezvoltări. Dar aceasta nu o poate face decît revenind la adevărata învăţătură despre Biserică şi despre nebănuitele virtualităţi umane ce se pot actualiza în ambianţa comuniunii bisericeşti, printr-o disciplină spirituală ajutată de harul divin.

În acest scop, viitorul Sinod ortodox va avea să pună din nou în lumină şi într-o formă mai explicită şi mai înţeleasă pentru lumea de azi, profundele consecinţe antropologice ce rezultă din întruparea Fiului lui Dumnezeu. Acesta a descoperit ce mare valoare şi iubire acordă Dumnezeu omului, şi ce mare importanţă are omul pentru om. Faptul că Fiul lui Dumnezeu mă mîntuieşte luînd chipul unui semen al meu, arată că orice semen al meu poate deveni pentru mine un mediu al lucrării mîntuitoare a lui Dumnezeu şi că pe orice semen trebuie să-l cinstesc ca pe un asemenea mediu, ca pe un mădular actual sau posibil al lui Hristos, cum spuneau Sfinţii Părinţi. În Hristos ni s-a descoperit ce mare dar al lui Dumnezeu este un om pentru altul. Dacă orice lucru este un cuvînt şi un dar al iubirii lui Dumnezeu, cerînd răspunsul iubirii mele faţă de Dumnezeu prin cuvîntul şi darul meu, un dar actual şi virtual nesfîrşit şi deci neasemănat mai mare este pentru mine orice om şi în acelaşi timp un cuvînt mereu nou de iubire al lui Dumnezeu, cerîndu-mi şi mie să fiu un asemenea dar şi un asemenea cuvînt pentru semenul meu şi pentru Dumnezeu care mi l-a dat. În Hristos omul se descoperă ca o fiinţă capabilă să iubească la infinit şi avînd lipsă de iubirea mea la infinit, ca fiinţă infinit răspunzătoare pentru orice semen al său. Dacă prin Creştinismul occidental s-a întins în cultura contemporană concepţia individualistă despre om, concepţia că omul are să se preocupe exclusiv de sine însuşi şi să se folosească de ceilalţi pentru satisfacerea intereselor şi poftelor sale, viitorul Sinod Ortodox va trebui să aducă o contribuţie hotărîtoare la depăşirea individualismului modern, printr-o mai dreaptă şi profundă interpretare a hristologiei. Dar în acelaşi timp, viitorul Sinod va avea să arate că omul capătă toată această importanţă pentru om prin sensul unei existenţe care nu este închisă în orizontul terestru.

Protestantismul a părăsit în parte, în timpul din urmă neîncrederea în eforturile umane, prin afirmarea mai nouă a slujirii creştine. Catolicismul a început şi el să vadă elemente pozitive în poporul lui Dumnezeu din Biserică şi în umanitatea din afara Bisericii. Dar în dorinţa lor nouă de a răspunde aspiraţiilor umanităţii contemporane pentru dezvoltarea pe o linie aproape exclusiv imanentă, protestantismul şi catolicismul sînt ameninţate de căderea într-o altă extremă. Amândouă tind să devină organizaţii de simplă slujire lumească, catolicismul ca organizaţie universală unitară, dornică de-a încadra pe toţi în ea, ceea ce îi închide din nou calea la inimile oamenilor, protestantismul ca un ansamblu complicat de foruri şi de birouri caritativ-adiministrative. Prin aceasta amîndouă întăresc obişnuinţa care s-a dezvoltat în lume de a pierde din vedere perspectiva unui progres spiritual nelimitat de orizontul lumii imanente şi de puterile exclusiv naturale.

Ortodoxia poate îndemna occidentul creştin să aibă încredere în lume şi în om, dar în acelaşi timp să vadă lumea şi pe om în Dumnezeu şi să valorifice Biserica în calitatea ei reală de cîmp al energiilor divine, prin care să ajute pe oameni să înainteze în armonia comuniunii în Dumnezeu şi a unei desăvârşiri fără sfîrşit pe toate planurile. Biserica Ortodoxă poate arăta Occidentului, interpretând întregul ei trecut, că poate rămîne Biserică autentică, ancorată ca o comuniune în Duhul Sfînt şi poate ajuta, pe de altă parte popoarele în aspiraţiile lor spre o viată mai înaltă; că deci Biserica poate ajuta omenirea în năzuinţele ei spre o viaţă de relaţii de frăţietate, nu prin lupta cu aspiraţiile ei, dar nici prin completa o secularizare, ci prin iubirea oamenilor în Dumnezeu, prin smerenia ei arătată în sfinţenie, prin care energia divină se face mai vădită şi mai eficientă. Metoda prin care lucrează Dumnezeu în Biserică e totdeauna metoda iubirii, a smereniei şi a jertfei, care sînt şi ele de folos omenirii, în scopul acesta viitorul Sinod va trebui să definească Biserica ca instrumentul iubirii lui Dumnezeu faţă de lume, manifestată prin credinţă, prin jertfă şi smerenie. În acelaşi timp el va avea să declare lumea ca bună în esenţă, iar răul în care ea zace, ca temporar, ca putînd fi detaşat de lume. Numai fiind în esenţă bună, lumea a fost iubită de Dumnezeu în aşa măsură încît L-a dat pe Fiul Său Însuşi pentru mîntuirea ei (Ioan III, 17). Dacă Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca s-o judece, ci ca s-o mântuiască prin jertfa şi prin sfinţenia vieţii Sale, nici noi creştinii, n-avem drept să judecăm lumea (I Ioan IV, 9 ; Ioan XII, 47), ci să facem după exemplul Lui.

S-a afirmat despre Ortodoxie că vede mîntuirea în cadrul lumii întregi, că e cosmică. Sfîntul Apostol Pavel, Sfîntul Irineu, Sfîntul Grigorie de Nyssa, Sfîntul Maxim Mărturisitorul, au evidenţiat într-o anumită măsură acest caracter al ei. […] În mişcarea forţelor cosmice şi în dinamica lor spre un scop final nu putem să nu credem că e activ Însuşi Dumnezeu prin anumite energii ale Sale. Lucrarea lui Dumnezeu prin Biserică se întîlneşte cu lucrarea Lui din lume şi din istorie. Dumnezeu Mîntuitorul preia şi înalţă lucrarea Lui creatoare şi face clar sensul ei. Desigur, în lume sînt în lucrare şi forţele răului care frînează şi deviază dezvoltarea bună a forţelor creatoare, din istorie. Dar precum se spune că în viaţa individuală sau interiindividuală, Dumnezeu scoate adeseori pînă la urmă şi din mişcarea răului un efect (din boală, din eşecuri), cu atît mai mult putem spune că face aceasta pe planul istoriei universale. Agresiunile trezesc o coaliţie generală împotriva agresorului, exagerările rup echilibrul de forţe şi de aspiraţii în viaţa popoarelor pe diferite planuri, care promovează dezvoltări unilaterale, bolnăvicioase în dauna dezvoltării întregului, provoacă reacţii, frînări şi dezvoltarea altor forţe şi aspiraţii, nesocotite o anumită vreme. Lumea se dovedeşte în general ca o mare orchestră dirijată de Dumnezeu şi mişcarea ei o simfonie mereu nouă şi totuşi mergînd spre o încheiere şi rotunjire, cum spune Sfîntul Grigorie de Nyssa.

În acelaşi timp Dumnezeu atrage mişcarea lumii tot mai aproape de Sine, chiar dacă atracţia Lui asupra ei se exercită uneori numai ca o atracţie [quasi]-impersonală a adevărului, a binelui şi a frumosului. Atracţia adevărului se manifestă cu o deosebită intensitate sub forma preocupării omenirii moderne de cunoaştere ştiinţifică a lumii; atracţia binelui se arată azi în voinţa hotărîtă a oamenilor de a realiza între ei relaţii de adevărată dreptate şi frăţietate. În condiţiile de viaţă ce şi le creează omul modern se exercită în acelaşi timp pe scară tot mai largă o atracţie a frumosului. În toată această mişcare spre cunoaştere, spre bine, spre frumos, activismul uman, voinţa de actualizare a forţelor creatoare ale omului a luat o intensitate necunoscută înainte. Biserica nu poate nesocoti ştiinţificitatea, progresul relaţiilor umane spre bine, activismul uman al timpului nou. Dar ea nici nu trebuie să vadă în ele numai nişte valori în ele înseşi, cum tinde să vadă, căzînd într-o altă extremă, o parte a creştinismului occidental. Omenirea însăşi vede subordonarea cunoaşterii ştiinţifice şi a activismului uman dezvoltării relaţiilor umane spre tot mai multă dreptate şi frăţietate. Biserica e datoare însă să adîncească perspectiva înţelegerii umane a acestor valori spre zări care sparg limitele puse lor de ordinea creată.

Ştiinţificitatea modernă, cu setea de cunoaştere a adevărului absolut care o animă, a ridicat definitiv omenirea din zona inferioară a păgînismului, care vedea în mişcările din cosmos arbitrarul unor fiinţe mitologice. Dar ea deschide zări mereu mai adînci decît cele cunoscute de fiecare dată. Biserica prin afirmarea statornică a tainei fiinţei umane şi a bogăţiei infinite a gîndirii creatoare care se reflectă în complexitatea indefinită a creaţiunii, poate susţine şi da un sens înaintării ştiinţei spre aceste adîncuri, care păstrează în acelaşi timp în complexitatea lor mereu mai bogat revelată rezerva unor taine mereu inepuizabile. Omenirea a trebuit să parcurgă o bună parte a efortului de a prinde în formule ştiinţifice precise o mulţime de legi ale naturii fizice, biologice, ca să vadă că totdeauna realitatea esenţială şi fundamentală, singura care ar putea explica totul, se sustrage oricăror formulări simpliste, cu pretenţii de epuizare. Omenirea şi-a dat seama că raţionalitatea realităţii nu e simplistă, ci de o complexitate infinită ,- că deci dincolo de orice raţionalitate care defineşte simplist ceva din natură şi din om se află realitatea supra-raţională, sau de o indefinită raţionalitate, imposibil de definit deplin, de delimitat în formule cu pretenţia de a o epuiza în ecuaţii simpliste. De continuarea acestui drum al ştiinţei, Biserica nu trebuie să se teamă. Din ce va înainta ştiinţa în definirile ei, ea se va convinge că aceste definiri deschid zări noi mai adinei, mai complexe, mai uimitoare ale realităţii.

Pe lîngă aceasta mai trebuie menţionat un lucru: natura e contingenţă; omul o flexionează după trebuinţele lui; tehnica modernă e o uriaşă flexionare a forţelor naturii ştiinţifice cunoscute de către om pentru trebuinţele lui tot mai dezvoltate, mai ramificate. Natura se cunoaşte prin aceasta în adevărul ei, dar adevărul ei se şi face mereu în funcţie de om. Adevărul naturii se include, în mare măsură, ca o virtualitate, în adevărul, indefinit de complex în virtualităţile lui, ale persoanei, umane, care şi el se face mereu într-o anumită măsură, sau se descopere de către omul însuşi. Căci omul ca adevăr este mereu în dezvoltare. Şi în acelaşi timp rămîne mereu o taină, ca sursă a posibilităţilor lui nesfîrşite de automodelare, de autodezvoltare şi de autocunoaştere.

Adevărul esenţial nu e lucrul, ci persoana. Dar omul nu e persoana care poate dispune în mod deplin de contingenţa lumii. De această contingenţă poate dispune deplin numai Persoana Superioară, Care i-a dat şi existenţa. Omul e limitat chiar în tehnica lui uriaşă, de datele fundamentale ale naturii, de pericolul pe care îl reprezintă pentru el o tehnică care nesocoteşte aceste date pe care le-a creat şi le flexionează Persoana Supremă. Adevărul Suprem este Persoana Divină, iar Adevărul complet e Persoana divină care a devenit şi persoana umană – este Iisus Hristos. Însă adevărul lui Dumnezeu ca om nu a fost deplin descoperit şi realizat în faza pămîntească a umanităţii Sale, ci e mereu completat de ceea ce a descoperit în starea Sa de înviere şi de înălţare. Aceasta ne arată că adevărul pe care îl reprezintă persoana noastră umană se va descoperi la sfîrşit, în faza noastră de înviere, după ce vom face eforturi continui de a ne realiza ca adevăr în Hristos şi după chipul lui Hristos. Înaintarea noastră spre adevăr este înaintarea noastră spre înviere, care e o ieşire la suprafaţă a infinitelor raţiuni supreme ale lui Dumnezeu-Cuvîntul în realitatea creaţiunii şi a existenţei umane. În această înaintare spre realizarea noastră se include însă nu numai efortul nostru spre adevărul absolut, ci şi spre binele absolut, care avînd de asemenea un caracter personal înseamnă izvor de bunătate.

Omenirea este prinsă azi nu numai într-un elan nemaiîntîlnit al cunoaşterii adevărului, ci şi într-un elan al realizării binelui, ca bunătate sau frăţietate interpersonală. Ea vrea să realizeze azi în mod sincer cuvîntul lui Hristos: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi», adică să te îngrijeşti de aproapele ca de tine, să suferi pentru el ca pentru tine, să te bucuri de bucuriile lui ca de bucuriile tale, se permiţi să se împărtăşească de bunurile vieţii egal cu tine, realizînd adevărata dreptate şi înlăturînd orice distanţă spirituală dintre el şi tine. Aceasta e iubirea absolută.

În amîndouă privinţele (a adevărului şi a binelui) ea se grăbeşte printr-un mare activism, pentru că simte că a stat prea mult timp nefăcînd paşi esenţiali spre cunoaşterea adevărului naturii şi spre realizarea frăţietăţii umane. În sfîrşit, omenirea caută frumosul în realizarea condiţiilor ei de viaţă. Biserica poate arăta lumii că adevărata frumuseţe şi cu adevărat durabila frumuseţe este nu cea exterioară, ci cea interioară a purităţii şi a echilibrului bunei înţelegeri ce decurge din ea. Biserica e solicitată azi de lume să-i descifreze în mod superior sensul străduinţelor spre adevăr, spre bine şi frumos. Pentru că aceasta e mai însetată ca oricînd de adevărul, de binele şi de frumosul absolut.

Pentru Biserică a sosit ceasul să se dovedească şi ea prinsă de elanul unei înţelegeri şi descoperiri mai esenţiale a persoanei umane ca adevăr ce licăreşte în taină, pentru realizarea mai esenţială a bunătăţii interumane cu rădăcini în bunătatea absolută şi pentru instaurarea frumuseţii purităţii şi a bunei înţelegeri între oameni. Dar tocmai pentru că omenirea se arată azi însetată de cunoaşterea adevărului absolut, de realizarea bunătăţii absolute şi a purităţii desăvîrşite în gînduri şi simţiri, Biserica poate să-i facă acesteia evident că năzuinţa spre aceste valori îi deschide perspectiva unei înaintări fără sfîrşit în lumina Persoanei supreme care concentrează în Sine în mod absolut aceste valori.

A sosit momentul ca Biserica să dea lumii acea definiţie a omului care e cea mai adevărată şi mai netrecătoare, care deschide zarea infinităţii, şi pe care omul de azi a început să o înţeleagă. Cum am văzut, această definiţie care ni s-a revelat în Hristos, este că omul e fiinţa însetată să dea şi să primească iubirea absolută şi nesfîrşită. Dar Biserica dînd lumii această definiţie a omului, trebuie să facă un efort serios pentru a porni pe drumul realizării ei în primul rînd prin slujitorii ei şi apoi prin credincioşii ei, ca să dea in general şi celorlalţi oameni puterea să stăruie pe acest drum, conform cu voinţa pe care ei o arată. Ea trebuie să ajute pe oameni să rezolve toate problemele lor din conştiinţa că orice semen este adevărul şi fratele, adevărul şi fratele chemat să fie adevăr şi frate veşnic în lumina lui Hristos, izvorul adevărului şi al frăţietăţii.

Acesta socotesc că ar trebui să fie mesajul pe care Ortodoxia ar avea să-l comunice lumii de azi prin viitorul ei Sinod, pentru ca să fie un mesaj epocal în istorie.

Fără îndoială, pentru pregătirea viitorului Sinod ar fi necesare multe reflexiuni adîncite şi multe dialoguri ale teologilor, preoţilor şi mirenilor ortodocşi, publicate în reviste şi în mai multe volume, în fiecare limbă ortodoxă, care să constituie dosarul pe baza căruia viitorul Sinod să formuleze mesajul Ortodoxiei către întreg Creştinismul şi către lume.

Pr.  Prof. Dumitru Stăniloae, “Opinii în legătură cu viitorul sfînt şi mare sinod ortodox”, Revista “Ortodoxia” nr. 3/1973, pag. 425-440

Categories:   Antropologie, Apologetică ortodoxă, Istoria Bisericii

Comments

Sorry, comments are closed for this item.