Mănăstirea Petru Vodă

Sf. Ambrozie – Rostul Soarelui

În cuvîntul nostru ni se cuvine a face să răsară soarele, care nu era mai înainte; am trecut peste ziua întîi [a Facerii] fără de soare, tot fără de soare am săvîrşit şi ziua a doua, fără de soare am împlinit şi ziua a treia. În ziua a patra porunceşte Dumnezeu să se facă luminătorii: soarele şi luna şi stelele – soarele cel dintîi. Curăţeşte-ţi ochii minţii, o, omule, şi vederile cele lăuntrice ale sufletului, ca nu cumva pleava păcatului să întunece lumina vieţii tale şi să tulbure ochii cei curaţi ai inimii! Curăţeşte-ţi şi urechea, spre a primi în vas curat apele cele limpezi ale dumnezeieştii Scripturi, ca să nu se strecoare într-însa vreo întinăciune! Ziua Soarele se iveşte cu strălucire mare, revărsîndu-se cu lumină puternică peste lume şi umplînd-o de căldură. Fereşte-te, o, omule, a măsura toată mărirea lui, ca nu cumva strălucirea prea mare să întunece vederea minţii tale şi să te asemeni celui care priveşte ţintă spre rază şi, izbit de lumină, îşi pierde pe dată vederea! Şi de nu şi-ar întoarce în lături chipul şi ochii, ar socoti că nu mai vede nimic şi că i-a fost răpit darul vederii, iar dacă îşi abate privirea, ea rămîne întreagă. Ia seama, dar, ca nu cumva, ivindu-se raza lui, să covîrşească şi vederea ta! Şi pentru aceasta priveşte mai întîi tăria cerului ce a fost zidită mai înainte de soare, priveşte pămîntul ce a început a se vedea şi a se alcătui mai înainte de-a se ivi soarele, priveşte vlăstarele sale mai vechi decît lumina Soarelui! Lăcusta era mai înainte de soare, iarba este mai bătrînă decît luna! Nu le socoti, dar, dumnezei, văzînd că darurile lui Dumnezeu au fost puse mai presus decît ele! S-au scurs trei zile şi nimeni nu a avut trebuinţă de soare şi strălucirea luminii era din destul. Căci şi ziua are lumina sa, ca una ce a fost mai înainte de soare.

Nu începe, dar, a te înfricoşa de strălucirea cea mare a soarelui, ca unul ce este ochi al lumii, veselie a zilei, frumuseţea cerului, desfătarea firii, desăvîrşirea zidirii! Ci atunci cînd îl vezi, cugetă la Ziditorul său, cînd te minunezi de dînsul, laudă pe Făcătorul său! Dacă soarele este un astfel de prieten şi părtaş preadesfătat al firii, cu cît este mai bun soarele dreptăţii! Dacă soarele acesta este atît de iute, că pe toate luminează în rotirea sa grabnică de o zi şi o noapte, cu cît mai vîrtos Acela Care de-a pururi pretutindenea este şi pe toate le umple de slava Sa! Dacă este minunat cel căruia i se porunceşte să răsară, cu cît mai presus de minune este Cela Ce «porunceşte soarelui şi nu răsare», precum citim! Dacă este mare acela care prin curgerea ceasurilor se apropie şi se depărtează de pămînt în fiece zi, cu cît mai vîrtos Cela Ce, şi atunci cînd «S-a deşertat pe Sine» spre a-L putea vedea, «era Lumina cea adevărată, Care luminează pe tot omul ce vine în lumea aceasta»! Dacă este preaslăvit acela care suferă ştirbire atunci cînd pămîntul se iveşte dinaintea sa, cu cît este mai preaslăvit Cela Ce zice: «încă o dată şi voi clătina pămîntul»! Pămîntul pe acela îl umbreşte, iar puterea Acestuia nu ar putea-o răbda, de nu l-ar întări miezul voii Sale. Dacă pentru orb osînda este a nu vedea frumuseţea acestui soare, cu cît mai mare este osînda păcătosului de a suferi întunecimea nopţii celei veşnice, lipsit fiind de darul adevăratei lumini!

Cînd vezi, dar, soarele, îndreptează-ţi ochii spre pămînt, care mai înainte a fost zidit, ia seama la verdeaţa ierbii care, prin darul întîietăţii, este mai preţuită decît soarele, ia seama la copacii ce bat din palme, pentru că au început să vieze mai înainte de luminătorii cerului! Au doară vrednicia ierbii este mai mare decît cea a soarelui sau decît cea a copacului? Puţin mai lipseşte a pune cele neînsufleţite mai presus decît Dătătorul unui astfel de dar. Pentru ce, dar, înălţimea înţelepciunii şi a ştiinţei lui Dumnezeu s-a îngrijit de mai-nainte ca mai întîi să înceapă a via copacii şi mai pe urmă cei doi luminători ai lumii, asemenea unor ochi ai tăriei cerului? Pentru că voieşte ca toţi să ştie, pe temeiul dumnezeieştii Scripturi, că pămîntul poate fi roditor şi fără de soare. Căci de vreme ce a putut face să încolţească fără de soare cele dintîi seminţe ale lumii, de bună seamă că poate hrăni seminţele primite într-însul şi, lipsindu-i căldura soarelui, poate face să crească roade la sînul său.

Şi strigă firea, glăsuind prin darurile sale: „cu adevărat, bun este soarele, însă prin slujire, nu prin poruncă, bun este, însă ca sprijinitor al rodniciei mele, iar nu ca începător al ei, bun este, însă ca hrănitor al roadelor mele, iar nu ca făcător al lor. Uneori şi el îmi arde odraslele, adesea şi mie îmi este spre vătămare, lăsîndu-mă în unele locuri fură podoabă. Nu sunt nemulţumitoare celui cu care împreună slujesc, cel dat mie spre ajutor, împreună cu mine supus ostenelii, împreună cu mine supus deşertăciunii, împreună cu mine supus stricăciunii. Împreună cu mine suspină, împreună cu mine suferă durerile naşterii, pînă ce va veni înfierea şi izbăvirea neamului omenesc prin care ne putem slobozi şi noi din robie. Stînd dimpreună cu mine, laudă pe Ziditorul, dimpreună cu mine înalţă cîntare Domnului Dumnezeului nostru. Unde frumuseţea lui este mai mare, acolo are împreună petrecere mine. Unde binecuvîntează soarele, acolo şi pămîntul binecuvîntează, binecuvîntează pomii cei roditori, binecuvîntează dobitoacele, şi păsările binecuvîntează dimpreună cu mine. Corăbierul rătăcit pe mare pe acela îl ocărăşte, iar pe mine mă caută. Păstorul aflat pe munte de acela se fereşte, iar către mlădiţele şi copacii mei vine degrabă, spre a-şi afla adăpost umbra lor, atunci cînd este încins de căldură. Şi degrabă aleargă la izvoarele mele, cînd este ostenit şi însetat”.

Însă pentru ca mărturia ochilor să nu-ţi pară ceva de neluat în seamă, curăţeşte-ţi urechea, ia aminte la cereştile proorociri, căci tot cuvîntul stă în mărturia a doi sau trei (oameni). Ascultă-L grăind: «Să fie luminători pe tăria Facere cerului, ca să lumineze pămîntul». Cine grăieşte  aceasta? Dumnezeu grăieşte. Şi către cine grăieşte, dacă nu către Fiul? Zice Dumnezeu – Tatăl: «să fie soare» şi Fiul a zidit soarele. Căci vrednic era ca Soarele dreptăţii să zidească soarele lumii acesteia. Însuşi, dar, l-a adus la lumină, însuşi l-a făcut să lumineze, însuşi i-a dat puterea de a revărsa lumină. Ziditu-s-a, dar, soarele. Drept aceea şi el a slujit, pentru că s-a spus: «întemeiat-ai pămîntul şi rămîne. Cu a Ta rînduială rămîne ziua, că toate slujesc Ţie». Prin urmare, cît este de mare frumuseţea ce le-a dat-o lor Ziditorul: ca văzduhul să lumineze îndeobşte şi mai mult prin strălucirea soarelui, ca ziua să strălucească şi mai senină, ca întunecimea nopţii să fie luminată de sclipirea lunii şi a stelelor, ca cerul să strălucească de făclii aprinse, asemenea unei cununi de flori, încît socoteşti că strălucesc salbe vii alcătuite din trandafiri înmiresmaţi aflaţi într-o grădină în vremea primăverii! Cu cît este, dar, mai mare podoaba lor, cu atît mai mult Luca Ii sunt datori. Căci căruia i s-a dat mai mult, mai mult i se cere. Şi pentru aceea, bine a fost numit soarele de către cei mai mulţi podoaba cerului, pentru că este piatra cea mai de preţ dintre toate stelele.

Şi ca să ştim că rodnicia pămîntului nu este pusă pe seama căldurii soarelui, ci vine din milostivire dumnezeiască, zice proorocul: «Toate de la Tine aşteaptă, ca să le dai lor hrană la bună vreme. Dîndu-le Tu lor, vor aduna, deschizînd Tu mîna Ta, toate se vor umple de bunătate». Şi mai jos: «Trimite Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pămîntului». Şi în Evanghelie: «Căutaţi spre păsările cerului, că nici seamănă, nici seceră şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte pe dînsele». Nu soarele sau luna sunt, dar, făptuitorii rodniciei, ci Dumnezeu – Tatăl, prin Iisus Domnul, împărtăşeşte tuturor belşugul rodniciei.

Încă frumos a spus proorocul ce înseamnă ceea ce însuşi zice, că: «a zidit Dumnezeu soarele spre stăpînirea zilei şi luna spre stăpînirea nopţii». Căci şi în psalmul 103, despre care am psalm grăit mai-nainte, a scris: «Făcut-a luna spre vremi, soarele şi-a cunoscut apusul său». Căci atunci cînd ziua a început să-şi împlinească ceasurile, soarele a trebuit să-şi cunoască apusul său. Soarele este, dar, spre stăpînirea zilei şi luna spre stăpînirea nopţii, silită fiind a se supune rînduirii vremurilor şi acum se umple de strălucire, acum se deşartă. Mulţi par a tîlcui cuvîntul acesta în chip duhovnicesc despre Hristos şi Biserică, de vreme ce Hristos a cunoscut pătimirea trupului Său, grăind: «Părinte, a venit ceasul. Preaslăveşte pe Fiul Tău», ca prin apusul Său să dea viaţă veşnică tuturor celor care erau împilaţi de apusul morţii celei veşnice şi pentru că Biserica va avea vremurile sale, de bună seamă ale prigonirii şi ale păcii. Căci, asemenea lunii, poate părea că piere, însă nu piere. Poate fi umbrită, însă nu poate pieri. Se micşorează prin lepădarea unora în vremea prigonirilor, precum se şi desăvîrşeşte prin mărturisirile martirilor. Şi ajungînd slăvită întru biruinţe prin sîngele ce ei şi l-au vărsat pentru Hristos, răspîndeşte şi mai vîrtos peste tot pămîntul lumina jertfei şi a credinţei sale. Iar luna îşi împuţinează lumina, şi nu fiinţa, atunci cînd la trecerea unei luni pare a-şi lepăda strălucirea sa, pentru a o lua iarăşi de la soare. Iar aceasta lesne poate fi dobîndită, cînd văzduhul este limpede şi străveziu şi nici un nor, acoperind-o, nu o poate întuneca. Iar cercul lunii rămîne întreg, măcar deşi nu tot la fel, precum se întîmplă atunci cînd luminează doar o parte a ei. Şi mărimea ei rămîne aceeaşi ca atunci cînd luminează deplin, însă prin umbra ce-i stă înainte, pare a fi lipsită de strălucirea ei. Şi tocmai pentru aceea îi strălucesc colţurile, pentru că forma ei este în chipul cercului şi lipsindu-i într-o parte lumina, pare a se ascunde.

Însă poate să ne tulbure cuvîntul ce-l zice: «Să fie luminători, ca să lumineze pe pămînt, să osebească ziua de noapte», pentru că şi mai înainte, cînd a făcut lumina, grăise: «Şi a osebit Dumnezeu lumina de întuneric şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă: ziua întîi». Să luăm seama însă că alta este lumina zilei, alta lumina soarelui şi a lunii şi lumina stelelor, pentru că soarele cu razele sale pare a-şi însoţi strălucirea cu lumina zilei, ca să poată da la iveală fie începutul, fie sfîrşitul zilei. Căci de bună seamă, ziua luminează şi mai înainte de a răsări soarele, însă nu străluceşte, ci numai atunci se umple de strălucire, cînd soarele este la amiază. Aceasta o arată proorocul, zicînd: «Şi va scoate ca lumina dreptatea ta şi judecata ta ca lumina amiezii». Căci dreptatea sfîntului a asemănat-o nu doar cu lumina, ci cu lumina amiezii. Şi apoi a voit să fie nu doar un singur semn, ci chiar două spre osebirea zilei de noapte, astfel ca şi lumina, şi răsăritul soarelui să facă osebirea, şi iarăşi, stingerea luminii şi ivirea stelelor să osebească între apusul zilei şi începutul nopţii. Căci atunci cînd a apus soarele, mai rămîne încă o rămăşiţă a zilei pînă ca întunericul să învăluie pămîntul şi atunci răsar lumina şi stelele. Cît şi despre noapte, se vădeşte limpede, de bună seamă, că strălucirea lunii şi a stelelor mărturisesc cuprinsul nopţii, în vreme ce, ziua, ivirea soarelui ascunde strălucirea lunii şi a celorlalţi aştrii. Cît despre ziuă, fie şi văpaia soarelui ne poate învăţa că lumina zilei şi cea a soarelui au firi felurite, încă şi înfăţişarea lor se osebeşte după culoare. Căci înfăţişarea luminii este simplă, ca una ce luminează. Cu adevărat însă, soarele nu are doar puterea de a lumina, ci şi pe aceea de a încălzi, pentru că este aprins, iar focul şi luminează, şi arde. Drept aceea, voind Dumnezeu a-i vădi lui Moise lucrarea Sa cea minunată prin care să-l cheme la rîvna ascultării şi să-i aprindă credinţa în inimă, S-a arătat pe Sine într-un rug aprins şi rugul nu se mistuia, ci părea numai să lumineze în chipul focului. Prin urmare, o putere a focului lipsea, iar cealaltă lucra. Lipsea puterea mistuirii şi lucra cea a luminării. Pentru aceasta se minuna Moise, că, potrivnic firii sale, focul care mistuia îndeobşte materii şi mai trainice totuşi nu mistuia rugul, însă focul Domnului are obiceiul de a lumina, şi nu pe acela de a mistui.

Şi vei zice poate: Cum de s-a scris «Eu sunt foc mistuitor»? Bine ai amintit: nu mistuie îndeobşte decît numai păcatele. Încă şi ca răsplată a faptelor bune amintim firea focului celui dumnezeiesc, care pe unii îi luminează, iar pe alţii îi mistuie – luminează pe cei drepţi şi îi mistuie pe cei păcătoşi. Nu-i mistuie pe aceiaşi pe care îi luminează şi nici nu-i luminează pe aceiaşi pe care-i mistuie. Ci luminarea Sa este nestinsă spre plinirea bunătăţilor, iar mistuirea Sa aprigă spre osîndirea păcătoşilor.

Să ne întoarcem însă la despărţirea zilei de noapte. Noaptea este pusă pe fugă de lumina zilei ce stă să răsară, iar la sfîrşitul zilei se revarsă noaptea. Căci nici o rudenie nu are ziua cu noaptea, de vreme ce Domnul încă de la începutul lucrării Sale a rînduit aceasta prin legea firii. Prin urmare, cînd a făcut lumina, a făcut şi despărţirea zilei de noapte. Apoi, chiar şi ziua, cînd soarele se revarsă pe pămînt, vedem despărţindu-se de lumină fie umbra vreunui om, fie a vreunui copac, pentru ca dimineaţa să se plece spre apus, seara să se întoarcă spre răsărit, iar în ceasurile amiezii să se plece spre miazănoapte. Totuşi nu se amestecă, nici nu se uneşte cu lumina, ci dă înapoi şi fuge dinaintea ei. Asemenea şi noaptea pare a da înapoi dinaintea zilei şi a se pleca înaintea luminii ei. Şi precum au mărturisit cei înţelepţi care ne-au întrecut fie cu vîrsta, fie cu priceperea, aceasta este umbra pămîntului, căci în chip firesc umbra rămîne lipită şi unită cu trupul. Pentru aceea şi pictorii se ostenesc a înfăţişă încă şi umbrele trupurilor pe care le-au zugrăvit şi spun că este un lucru plin de meşteşug a nu trece cu vederea puterea firii, şi cela ce nu înfăţişează şi umbra în pictura sa este socotit drept călcător al legii fireşti. Deci aşa precum în timpul zilei umbra unui trup oarecare ce şade drept în faţa soarelui rămîne în partea în care se răsfrînge lumina, tot astfel şi atunci cînd, apunînd ziua, umbra pămîntului şade în faţa luminii sau a soarelui, văzduhul se întunecă. Drept aceea este limpede că umbra pămîntului face să vină noaptea.

Făcut-a, dar, soarele şi luna şi stelele şi le-a rînduit lor măsura vremii: pentru soare vremea zilei, iar pentru lună şi stele vremea nopţii, pentru ca acesta să sporească frumuseţea zilei, iar acelea să lumineze umbra şi întunericul şi «ca să fie semne pentru vremi şi pentru zile şi pentru ani». Soarele cu luna şi stelele au vremi osebite şi măsuri potrivite pentru rînduirea lunilor şi slujesc drept semne. Nu putem tăgădui că adunăm semne de la soare şi de la lună, căci a zis Domnul: «Şi vor fi semne în soare şi în lună şi în stele» şi grăit-a către cei ce voiau să afle semnul venirii Lui: «Soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina sa şi stelele vor cădea din cer». Acestea a spus că vor fi semnele sfîrşitului ce va veni. Însă grija noastră se cuvine a se sluji de măsură.

Încă unii au încercat a înfăţişă felurile naşterilor, soarta ce-o va avea tot omul ce s-a născut. Însă lucrul acesta nu este numai plin de deşertăciune, ci nici nu aduce vreun folos celor ce vor să afle şi este şi cu neputinţă celor ce făgăduiesc că vor afla. Căci ce este mai lipsit de folos decît a face pe cineva să rămînă tot cel ce s- a născut? Nimeni, dar, nu se cuvine a-şi schimba viaţa sa, starea sau năravurile şi a căuta prin aceasta să fie mai bun, ci să rămînă în credinţa sa. Şi nici nu-l poţi lăuda pe cel cinstit, nici osîndi pe cel necinstit, ca unul ce se bizuie pe soarta naşterii sale. Şi în ce chip mai pune Domnul înaintea celor buni răsplăţi, iar înaintea celor nelegiuiţi pedepse, dacă soarta rînduieşte năravul şi mersul stelelor pecetluieşte felul vieţuirii? Şi ce altceva este aceasta, decît a fi jefuit omul de către om, dacă nu se leapădă nici de năravurile, nici de învăţătura, nici de vieţuirea sa? Pe cîţi nu îi vedem căzînd în nelegiuiri şi păcate şi venind mai pe urmă la o stare mai bună? Apostolii au fost izbăviţi şi adunaţi dintre cei păcătoşi, de bună seamă nu din ceasul naşterii lor, ci venirea lui Hristos i-a sfinţit pe dînşii şi ceasul întru care a pătimit Domnul i-a izbăvit de la moarte. Tîlharul acela osîndit, răstignit dimpreună cu Domnul, s-a strămutat în veşnicia Raiului nu pentru darul naşterii sale, ci pentru mărturisirea credinţei. Pe Iona l-a aruncat în mare nu puterea naşterii sale, ci ocara de-a fi trecut cu vederea proorocirea cea dumnezeiască. Şi înghiţindu-l pe dînsul chitul, 1- a scuipat afară după trei zile, ca semn al tainei ce va fi şi l-a izbăvit pe dînsul pentru vrednicia darului celui proorocesc. Îngerul lui Hristos, şi nu înşiruirea stelelor l-a slobozit din temniţă pe Petru, cel ce trebuia osîndit fără zăbavă la moarte. Orbirea l-a întors pe Pavel la darul credinţei şi cînd a fost muşcat de viperă şi pîndit de pieirea pe mare, nu darurile naşterii, ci vrednicia jertfei l-a izbăvit pe dînsul. Ce să mai grăim despre cei ce, morţi fiind, au înviat prin rugăciunile lor? Au doară pe aceia i-a întors la viaţă naşterea lor sau darul apostoliei? Ce trebuinţă ar mai fi fost să se dea pe sine ajunărilor şi primejdiilor, de ar fi putut dobîndi ce voiau prin darul naşterii? De ar fi crezut aceasta, aşteptînd hotărîrea sorţii, nu ar mai fi ajuns la un astfel de dar. Deşartă este, dar, credinţa aceasta.

Şi de ce este cu neputinţă? Ca să ne slujim de un cuvînt luat din învăţătura lor, pentru a-i înfrunta, iar nu pentru a-i încuviinţa, spun ei că mare este puterea naşterii şi se cuvine a fi cuprinsă în anume răstimpuri scurte şi, de nu este cuprinsă cum se cuvine, spun că foarte mare este osebirea. O mică farîmă de vreme şi o scurta clipită fac osebirea între naşterea celui sărman şi a celui puternic, a celui sărac şi a celui bogat, a celui cinstit şi a celui păcătos. Şi adesea, în acelaşi ceas se naşte cel sortit unei vieţi îndelungate şi cel ce are să moară la întîia vîrsta a prunciei, atunci cînd celelalte împrejurări nu se potrivesc şi se osebesc fie şi printr-o singură clipă. Să-mi spună însă în ce chip pot afla acestea toate. Ia seama la femei: de bună seamă moaşa este cea dintîi ce-l cunoaşte pe dînsul, îi cercetează scîncetul, prin care îşi ia viaţă pruncul, bagă de seamă de este de parte bărbătească sau femeiască. Cîte clipe crezi că au trecut între aceste răgazuri? Socoteşte că stă de faţă un mag. Au doar un bărbat poate fi de faţă la o naştere de prunci? Pînă ce moaşa îl vesteşte pe haldeu, pînă ce aude şi el, pînă ce hotărăşte zodia şi soarta celui atunci născut sau soarta altui om, despre unul este întrebat şi înfăţişează zodia altuia. Să socotim că este adevărată învăţătura lor despre sorocirea naşterilor, însă nu poate fi adevărată judecata lor: clipele trec, vremea fuge fără chip de întoarcere. Sunt aplecat să cred că de bună seamă timpul este ca un crîmpei şi ca o clipită, de vreme ce toţi vom învia pe dată, într-o clipită, precum mărturiseşte Apostolul, grăind: «Iată, vă arăt o taină. De bună seamă toţi vom învia, însă nu toţi ne vom schimba pe dată, într-o clipită de vreme la trîmbiţa cea de apoi. Şi morţii se vor scula nestricăcioşi şi noi ne vom schimba». Cîte clipe au trecut între naşterea, ridicarea şi aşezarea pruncului în braţele părinţilor, plînsul şi vestirea naşterii lui! Şi aceasta, ca să grăiesc cu simplitate. Căci şi clipele împart în 12 părţi rotirea cea purtătoare de viaţă a celor 12 zodii. Iar pentru că soarele trece în 30 de zile peste a 12-a parte a sferei sale, socotită a fi de negrăit, şi pentru că cercul soarelui se împlineşte la încheierea anului, împart deci fiecare din cele 12 părţi în 30 de părticele pe care grecii le numesc μοίρας (parte, soartă). Şi încă şi fiecare din aceste părticele o împart de 60 de ori. Şi iarăşi, fiecare din cele 60 de părticele se împart de 60 de ori. Cît de neînţeles este chipul în care hotărăsc clipa naşterii în răstimpul celei de-a şaizecea părţi dintr-a şaizecea părticică şi care este mersul şi chipul fiecărei stele la naşterea omului! Drept aceea, pentru că este cu neputinţă a cuprinde crîmpeie de timp atît de mici, iar o mică schimbare poate stîrni rătăcire deplină, toată osteneala aceasta este plină de deşertăciune. Apărătorii învăţăturii acesteia nu cunosc nici cele ale lor, şi atunci cum pot cunoaşte cele străine? Nu pot cunoaşte nici primejdia ce-i pîndeşte pe ei, au oare pot descoperi altora cele ce vor fi? Este lucru de rîs a crede aceasta, pentru că de ar putea, ar purta mai vîrtos grijă de sine.

Şi ce neghiobie este atunci cînd vreunul ce spune că s-a născut sub semnul berbecului se socoteşte a fi mai presus decît alţii în sfat, după obiceiul acestor dobitoace, pentru că berbecul are întîietate în turma sa, sau se socoteşte mai bogat, pentru că berbecul are un veşmînt firesc şi în fiece an îşi primeşte avuţia învelişului său. Bărbatului aceluia îi pare lucru firesc dobîndirea avuţiilor. Asemenea se spune şi despre semnul taurului sau al peştilor. Şi astfel socotesc că mişcările cerului şi puterea semnelor trebuie tîlcuite după firea dobitoacelor de rînd. Hrana noastră ne rînduieşte, dar, felul vieţuirii şi merindele noastre, adică berbecul, taurul şi peştele, pecetluiesc întru noi felul purtării. În ce chip, dar, ne pot împărtăşi din cer temeiul făpturilor şi firea acestei vieţi, de vreme ce însăşi mişcarea semnelor cereşti are drept temei firea unor bucate de ocară? Unii ca aceştia spun că cel născut sub semnul berbecului este darnic, pentru că berbecul îşi leapădă de bună voie lîna sa, şi voiesc a pune bunătatea aceasta mai lesne pe seama firii unui dobitoc de ocară, decît pe seama cerului, de unde ne străluceşte şi vremea senină şi adesea pogoară ploile. Pe aceia pe care la naştere i-a cercetat taurul, îi numesc osîrduitori şi slugi răbdătoare, pentru că făptura aceasta osîrduitoare în a-şi purta jugul de bunăvoie îşi supune grumazul robiei. Încă şi pe cel pe care, la naştere, scorpionul l-a cuprins în tabăra sa, îl numesc ucigaş, dînd pe afară de veninul răutăţii, pentru că făptura aceasta este veninoasă. Pentru ce spui, dar, că te găteşti să dai pildă de vieţuire după vrednicia semnelor cereşti şi-ţi întemeiezi cuvîntul pe lucruri de ocară? Căci dacă în mişcările cereşti se pecetluiesc însuşirile unor astfel de năravuri luate din rîndul dobitoacelor, atunci şi cerul însuşi pare a fi supus puterii firii dobitoceşti, de la care a primit temeiurile vieţii, la care îi face părtaşi şi pe oameni. Şi dacă aceasta este potrivnică adevărului, cu mult mai vrednic de rîs este ca cei ce au fost părăsiţi de sprijinul adevărului să-şi cîştige de aici crezare pentru învăţăturile lor.

Să mai luăm încă seama că semnele acestea cereşti se numesc planete, iar prin mişcările lor, spun ei, se alcătuieşte sorţul vieţii noastre. Prin urmare fie rătăcesc pururea, precum le sună şi numele, fie, precum ei înşişi spun, fiind purtate într-o mişcare iute, îşi schimbă înfăţişarea de zeci de mii de ori pe zi în rotirea lor neîncetată, şi, chiar dacă aceasta pare de necrezut, îşi schimbă înfăţişarea de multe ori. Drept aceea, nu putem crede că printr-o rătăcire atît de şovăielnică şi printr-o mişcare atît de iute pot hotărî pentru noi o vieţuire şi o soarta statornică şi nemişcătoare. Spun însă că mişcările aştrilor nu sunt asemenea, ci rotirile unora sunt mai iuţi, ale altora mai zăbavnice, astfel că acum se văd, acum se ascund, trecînd una pe lîngă alta.

Spun apoi că are mare însemnătate dacă începutul vieţii stă sub semne bune sau sub semne rele şi vătămătoare şi că este osebire între naşteri, căci priveliştea unui semn bun ajută mult, iar a unuia rău şi vătămător vatămă mult. Şi astfel, obişnuiesc a chema astrele acestea la care se închină. Şi sunt silit a mă sluji de numele celor ale căror cuvinte le pomenesc, ca să nu spună că vorbele lor au fost mai vîrtos trecute cu vederea, decît dezrădăcinate şi nimicite. Şi astfel, cum nu pot pricepe mişcarea aceea rătăcitoare şi iute, se întîmplă adesea că, din pricina scurtimii răstimpului şi clipei aceleia de necuprins, socotesc că înfăţişarea astrului este bună, cînd de fapt se strecoară vătămarea unui astru rău şi aducător de pieire. Şi ce-i de mirare că sunt luaţi în rîs oamenii, cînd aştrii, ce nu aduc nici o vătămare, sunt ocăriţi? Dacă acestea sunt socotite vătămătoare prin firea lor, atunci este osîndit Dumnezeu Cel Preaînalt, de vreme ce a făcut răul şi a fost lucrătorul nedreptăţii. Iar de se crede că din voia lor au ales a-i vătăma pe cei nevinovaţi şi neştiutori ai vreunei ticăloase nelegiuiri, şi că le-au trimis osînda mai înaintea greşelii, ce poate fi mai lipsit de judecată, întrecînd pînă şi cruzimea fiarelor celor neînţelegătoare, decît a pune lucrarea răutăţii sau a bunătăţii nu pe seama vredniciei oamenilor, ci pe seama mişcării aştrilor? Cu nimic nu a greşit acela, zice, ci l-a privit un astru aducător de rele. I-a ieşit înainte astrul lui Saturn – s-a întors puţintel şi a ocolit primejdia, a scăpat de ocară.

Însă înţelepciunea aceasta a lor se aseamănă unei pînze de păianjen în care, de pică un ţînţar ori o muscă, nu mai poate ieşi. Iar dacă vede că se repede spre dînsa vreun soi de făptură mai puternică, trece printr-însa şi rupe plasa cea şubredă şi desface ochiurile cele nefolositoare. Astfel sunt şi laţurile chaldeilor, că cei slabi rămîn prinşi într-însele, iar cei tari cu duhul nu pot suferi vreo scădere. Pentru aceasta, cînd îi vedeţi pe magi, să ziceţi voi, ceia ce sunteţi tari: «Unii ca aceştia ţes o pînză de păianjen care nu poate aduce nici folos, nici nu te poate prinde în laţ, de nu te repezi tu, asemenea unui ţînţar sau unei muşte, căzînd prin neputinţa ta. Ci asemenea unei vrăbii sau unui porumb, rupe plasa cea şubredă cu iuţeala zborului întraripat»! Prin urmare, care dintre cei înţelepţi crede că mişcările aştrilor, care se schimbă adesea cu ziua şi se întorc de multe ori în acelaşi loc, vădesc însemnele puterilor? Căci de ar fi astfel, cîte prilejuri de naşteri regeşti s-ar arăta în fiece zi! în fiece zi, dar, se nasc regi şi moştenirea regească nu trece asupra fiilor, ci acela ce va dobîndi dreptul puterii împărăteşti răsare pururea din alt neam. Ce rege cercetează, dar, zodiacul fiului său pentru a vedea dacă aceluia i se cuvine tronul, şi nu lasă urmaşilor săi moştenirea împărătească după cugetul său?

Citim de bună seamă că «Abia a născut pe Asaf, Asaf a născut pe Iosafat, Iosafat a născut pe Ioram, Ioram a născut pe Ozia» şi că toată moştenirea neamului şi a cinstei regeşti deopotrivă, pînă la robia (babilonică) a fost încredinţată prin regi. Au doară pentru că au fost regi, au putut porunci semnelor cereşti cum să-şi alcătuiască mişcările lor? Şi ce om poate avea stăpînire asupra unora ca acestea? Şi apoi, dacă purtările şi faptele noastre sunt puse pe seama sorţii din naştere, pentru ce mai sunt puse pravile, încă şi rînduieli prin care fie se osîndesc cei nelegiuiţi, fie se vine în ajutor celor nevinovaţi? Pentru ce nu se dă iertare celor vinovaţi, de vreme ce au greşit nu din vina lor, ci, precum ei înşişi spun, din voia sorţii? Pentru ce mai osteneşte ţăranul şi nu mai vîrtos aşteaptă ca prin darul naşterii sale să aducă în cămările jitniţelor roade nemuncite? Dacă s-ar naşte astfel, încît avuţiile să-i prisosească fără de osteneală, ar aştepta de bună seamă ca fără de sămînţă pămîntul să-i odrăslească de la sine roade, nu ar înfige plugul în brazdă, nu ar pune mîna pe tăişul plugului, nu ar suferi osteneala de a culege via, ci vinul curgînd în valuri ar umple de la sine toate ulcioarele şi boaba de măslin sălbatic ar picura de la sine untdelemn, fără a fi altoită, şi nici negustorul ce brăzdează întinsa mare nu s-ar înfricoşa primejduindu-şi viaţa, ci fără a lucra ceva, precum ei înşişi spun, vistieria i s-ar umple de bogăţii numai prin soarta naşterii sale. Însă nu toţi gîndesc acestea. Ci lucrătorul destoinic brăzdează pămîntul înfigînd plugul, ară gol şi tot gol pune sămînţă, despuiat în soarele arzător treieră în arie grîul încins de arşiţă. Şi negustorul zorit brăzdează adesea marea într-o plutire primejdioasă în bătaia vînturilor. Drept aceea grăieşte proorocul, osîndind îndrăzneala şi nechibzuinţa lor: «Ruşinează-te Sidoane, grăit-a marea», adică dacă primejdiile nu vă tulbură, atunci să vă ţină în frîu sfiala, să vă năpădească ruşinea! «Ruşinează-te, Sidoane», întru care nu este loc pentru sfinţenie, nici grijă pentru mîntuire, nici tineri deprinşi cu lupta şi încercaţi în oaste pentru apărarea ţării, ci toată grija vă este pentru cîştig şi toată rîvna spre negoţ. «Sămînţă negustorilor este precum secerişul», însă ce răsplată se cuvine creştinului dacă îşi alcătuieşte vieţuirea şi faptele sale nu potrivit voii sale, ci potrivit sorţii? Căci acolo unde este rînduită legea sorţii, osteneala rămîne nerăsplătită.

Grăit-am multe, nu voiesc a grăi şi mai multe, ca nu cumva să socotească cineva că propovăduim acele învăţături ale lor, pe care noi le înfruntăm. Şi cum am putea lăuda la bătrîneţe cele de care rîdeam în pruncie? Să ne îndreptăm acum condeiul către cele ce au mai rămas de spus, potrivit Scripturii: «Să fie luminători (…) ca semne, spre aosebi vremile, zilele şi anii». Grăit-am despre semne, însă ce sunt vremile, dacă nu înşiruirea unor schimbări: iarnă, primăvară, vară şi toamnă? întru aceste vremi, dar, trecerea soarelui este fie mai iute, fie mai domoală. Căci pe unele le atinge uşor cu razele sale, iar pe altele le aprinde cu arşiţa. Şi cînd soarele zăboveşte în părţile de miazăzi, la noi este iarnă. Căci atunci cînd soarele lipseşte mai multă vreme, pămîntul înţepeneşte de ger, se zgribuleşte de frig şi umbrele mai lungi ale nopţii acoperă pămîntul, căci răstimpul nopţii este cu mult mai mare decît cel al zilei. De aici se face că, la suflarea iernii, zăpada şi ploaia se revarsă cu mai multă putere. Iar cînd soarele, depărtîndu-se de părţile de miazăzi, se întoarce pe pămînt, vremea nopţii şi a zilei sunt deopotrivă şi cu cît mai mult zăboveşte în drumul său, cu atît mai vîrtos aduce înapoi, puţin cîte puţin, blîndeţea văzduhului şi cheamă înapoi vînturile cele domoale care, încălzind toată făptura, o îndeamnă să odrăslească iarăşi viaţă. Şi aşa, pămîntul încolţeşte, iar seminţele, pierind în brazdă, se întorc iarăşi la viaţă şi copacii înverzesc. Încă şi la făpturile ce trăiesc în desfătare fie pe pămînt, fie în ape, neamul lor se înmulţeşte în fiece an prin odrasle, spre propăşirea şi păzirea lor. Iar cînd soarele, la solstiţiul de vară, se înalţă către miazănoapte, soarele dă la iveală zile mai lungi, iar nopţile le micşorează şi le scurtează. Şi astfel, cu cît mai vîrtos şi mai stăruitor se însoţeşte şi se amestecă cu văzduhul, cu atît mai mult văzduhul se preface în abur şi seacă seva pămîntului, face seminţele să crească şi poamele sălbatice să se pîrguiască în seve dulci. Atunci, pentru că este mai arzător, la miazănoapte face umbre mai mici, de vreme ce luminează dintru înălţime locul în care suntem.

Drept aceea şi Sinagoga spune în Cîntarea Cîntărilor: «Vesteşte-mi, tu, cela pe care l-a iubit sufletul meu, unde îţi paşti (turmele), unde poposeşti la amiază, ca să nu zăbovesc pe la turmele prietenilor tăi!». Adică: Vesteşte-mi Hristoase, Tu, Cel pe Care L-a iubit sufletul meu. Pentru ce nu [zice] mai vîrtos „pe Care îl iubeşte”? Însă Sinagoga L-a iubit odinioară, iar Biserica Îl iubeşte acum şi în veci şi nu-şi schimbă iubirea sa pentru Hristos.

«Unde îţi paşti turmele, zice, unde poposeşti la amiază?» Poftesc a Te urma ca o uceniţă, eu, care mai înainte Te ţineam lîngă mine ca o soţie şi voiesc a afla turmele Tale, pentru că le-am pierdut pe-ale mele. Îţi paşti turmele la miazăzi, în obştea Bisericii, unde străluceşte dreptatea, unde judecata luminează ca lumina amiezii, unde nu se zăreşte vreo umbră, unde zilele sunt mai mari, pentru că asupra lor zăboveşte îndelung Soarele dreptăţii, ca în lunile de vară. Încă şi ziua Domnului nu este mică, ci mare, pentru că scris este: «Pînă ce va veni ziua Domnului cea mare». Drept aceea şi Iacov grăieşte: «Toate zilele vieţii mele pe care le trec sunt scurte şi grele», căci rea este lumina ce stă să se stingă. Scurte şi întunecate sunt, dar, zilele cu lumină şovăielnică. Zilele lungi sunt fără de umbrire, precum au cunoscut mulţi din cercare şi din pildă în ţinuturile scăldate de arşiţă. Şi astfel, întru zilele cele scurte şi grele, Sinagoga, al cărei chip este înfăţişat adesea de Iacov fie prin sine, fie prin norodul iudeu, avea parte de mai multă umbră, ca una ce nu văzuse pe Soarele dreptăţii, ci îl vedea luminînd deasupra capului său nu dintru înălţime, ci dinspre miazănoapte, cînd pentru dînşii era iarnă. Bisericii însă îi grăieşte: «Iarna a trecut, s-a depărtat. Ivitu-s-au florile pe pămînt. Sosit-a vremea secerişului». Mai înainte de venirea lui Hristos era iarnă, după venirea lui Hristos s-au arătat florile primăverii şi ale verii. Văzîndu-L pe Dînsul luminînd de către miazănoapte şi de către întoarcerea neamurilor la credinţă, Sinagoga rămînea umbrită. Iar norodul păgînilor, cel al rătăcirii, noroadele «ce şedeau întru întuneric văzut-au lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii, lumină le-a răsărit» – este lumina cea mare a dumnezeirii pe care nu o întunecă nici o umbră a morţii. De aceea luminează dintru înălţime, pentru că şi aceasta s-a scris, grăind Zaharia: «cu care ne-a cercetat pe noi Răsăritul dintru înălţime, ca să lumineze pe cei ce şed întru întuneric şi în umbra morţii». Este de bună seamă şi altă umbră, a mîntuirii şi nu a morţii, precum aceea: «Sub umbra aripilor Tale mă vei acoperi». Este umbră, ca una ce ţine de trup, umbră, pentru că este umbra crucii, însă este şi umbră a mîntuirii, pentru că întru dînsa era iertarea păcatelor şi învierea morţilor.

Putem lua, dar, pildă că zilele de iarnă sunt scurte, însă au umbre mai mari, iar zilele de vară sunt mai lungi, însă au umbre mai mici. Chiar şi în miezul zilei umbra este mai mică decît la începutul sau la sfîrşitul zilei, şi aceasta se face la noi, în partea Apusului. De altminteri, în părţile de miazăzi sunt unii care două zile pe an nu au umbră, pentru că, avînd soarele chiar deasupra lor, sunt luminaţi roată de pretutindeni, de unde şi sunt numiţi pe elineşte fără de umbră. Încă mulţi spun că soarele vine drept dintru înălţime, încît prin gura puţului văd strălucind apa din adîncuri. Se spune că şi la miazănoapte sunt unii ce se numesc amphiscii, pentru că sunt umbriţi din ambele laturi. Căci celor ce merg avînd soarele deasupra capului, umbra le stă în spate: de pildă, dacă mergi către răsărit la ceasul dimineţii, dacă te îndrepţi către ţinutul de miazăzi la amiază, dacă te îndrepţi către apus la sfîrşitul zilei. Soarele te întîmpină, dar, din trei părţi: dinspre răsărit, miazăzi şi dinspre apus. În zori şi la amurg este în spate, la amiază este într-o latură, iar de către miazănoapte soarele nu vine niciodată şi pentru aceea, dacă te îndrepţi către miazănoapte fie în zori, fie seara, fie la amiază, umbra nu poate fi în spate. Şi sunt unele ţinuturi pe faţa pămîntului întru care ne facem sălaş, ce par a-şi lăsa umbra în partea de miazăzi. Şi se spune că aceasta se face în miezul verii, atunci cînd soarele se îndreaptă către miazănoapte. Urmînd apoi toamna, domoleşte de bună seamă arşiţa verii, însă slăbind şi depărtînd puţin cîte puţin căldura, prin blîndeţea unei clime cumpănite, fără a ne pricinui vreo scădere şi ne lasă în voia suflărilor iernii fără vreo vătămare pentru noi.

Spune Scriptura: «Să fie luminători ca semne, spre a osebi zilele», şi nu spre a face zilele, ci spre a avea stăpînire asupra lor. Şi precum soarele luminează cu slavă mai bogată începutul zilei, tot astfel şi luminătorii, prin mergerea lor, să aibă puterea de a-l face vădit tot timpul zilei. Astfel înţeleg unii graiul proorocului: «Făcut-a soarele spre stăpînirea zilei, luna şi stelele spre stăpînirea nopţii», atunci cînd îşi răspîndesc lumina lor. Soarele şi luna au fost rînduiţi încă şi spre împărţirea anilor: luna, sfîrşindu-şi drumul său de 30 de zile, înnoit de 12 ori, împlineşte anul – potrivit evreilor, adăugîndu-se cîteva zile, iar potrivit romanilor, o dată în răstimp de patru ani, în anul bisect, adăugîndu-se o zi. Este încă şi un solstiţiu de vară, atunci cînd soarele, sfîrşindu-şi rotirea sa printre toţi aştrii, se întoarce în acelaşi loc de unde şi-a început drumul său. Încă se spune că străbate toată calea sa vreme de un an.

A făcut, dar, Dumnezeu aceşti doi mari luminători – şi îi putem socoti mari nu atît pentru osebirea de alţi luminători, cît pentru lucrarea lor. Precum cerul este mare şi mare este şi marea, mare este încă şi soarele, ca unul ce scaldă pămîntul cu căldura sa, sau luna cu lumina sa. Şi nu scaldă numai pămîntul, ci şi văzduhul şi marea şi bolta cerului. Şi în orice parte a cerului ar fi, luminează toate şi sunt văzuţi de toţi deopotrivă. Astfel, unele noroade socotesc că luminătorii se opresc numai în ţinuturile lor şi numai la ei stau şi luminează şi cred că nimeni alţii decît ei stau mai aproape de aceştia. Este limpede pilda trufiei lor, pentru că cercul lunii este văzut de toţi oamenii la fel. Şi măcar deşi lumina ei uneori creşte, alteori scade, totuşi în aceeaşi noapte se arată tuturor în acelaşi chip în care mi se arată şi mie. Căci dacă cei ce stau mai departe ar vedea-o mai mică şi celor ce stau mai aproape le-ar străluci mai puternic, ar da astfel mărturie de puţinătatea şi micimea ei. De bună seamă că, şezînd noi mai departe, pe toate le socotim mai mici şi, văzîndu-le mai de aproape, le credem mai mari. Cu cît eşti mai aproape, cu atît sporeşte mărimea lucrului pe care îl priveşti. Raza soarelui nu este pentru nimeni nici mai aproape, nici mai departe. Asemenea şi globul lunii este deopotrivă de mare pentru toţi. Soarele, în clipa cînd răsare, este la fel de mare şi la indieni şi la britani. Şi nici cînd alunecă spre apus nu se arată celor din răsărit mai mic decît celor din apus şi nici cînd răsare nu este socotit mai mic celor din apus decît celor din răsărit. «Pe cît este de departe răsăritul de apus». Acestea sunt departe unul de altul, însă soarele de nimic nu este departe, de nimic nu este mai aproape, de nimic nu este mai în afară.

Şi să nu te tulbure că cercul soarelui, atunci cînd răsare, pare a fi de un cot, ci ia seama ce depărtare este între soare şi pămînt, depărtare pe care slăbiciunea vederii noastre nu o poate străbate fără o mare abatere. Se întunecă ochii noştri, au oare se întunecă soarele sau luna? Vederea noastră este îngustă; au doară pentru aceasta le îngustează şi pe cele spre care priveşte? Se micşorează înfăţişarea cea din afară, nu se împuţinează mărimea lor. Căci nici nu se cuvine să socotim neputinţa noastră o neputinţă a luminătorilor. Privirea noastră minte. Nu socoti, dar, că este adevărată mărturia ei, căci nu alcătuirea luminătorilor, ci priveliştea lor cea din afară este mai mică. De voieşti a privi din înălţimea munţilor un cîmp aflat dinaintea ochilor tăi şi turmele ce pasc acolo, au nu vei socoti trupurile lor asemenea unor furnici? Dacă priveşti marea de pe vreo înălţime a ţărmului, au oare nu-ţi va părea că cele mai mari corăbii ce-şj scapără pînzele strălucitoare printre valurile azurii se înfăţişează de departe, din largul mării în chipul unor porumbei ce zboară? Cît despre insulele ce presară marea şi-şi revarsă brazdele de pămînt, de ce ţărmuri înguste sunt împrejmuite, ce netede par, măcar deşi sunt colţuroase, ci adunate, deşi sunt aruncate ici şi colo! Cîntăreşte, dar, aceste neputinţe ale vederii tale şi fă-te singur judecător drept, spre a te încredinţa de adevărul celor ce le grăim!

Însă voieşti a preţui mărimea soarelui nu doar cu ochiul minţii, ci şi cu ochiul cel trupesc? Ia seama cîţi aştrii par a ţese bolta cerului şi a o împodobi cu nenumărate sclipiri şi totuşi nu izbutesc a străpunge întunecimile nopţii şi norii de pe cer! Asemenea, atunci cînd soarele a trimis mai-nainte semnele ivirii sale, toate făcliile aştrilor pălesc sub strălucirea acestui singur luminător, văzduhul devine străveziu şi bolta cerului se scaldă în roşeală purpurie. În vreme ce zorii se revarsă încă, iată cum într-o iuţeală de o clipă scapără, strălucirea unei lumini covîrşitoare şi suflă o adiere dulce, înainte-mergătoarea soarelui ce stă să răsară! Ziditorul, în lucrarea Sa, a dăruit soarele cu măsură, astfel încît, revărsîndu-şi aburul său încins să nu mistuie măruntaiele pămîntului şi chipul lumii…

Sf. Ambrozie cel Mare – Tîlcuiri la Facere, vol. I, Ed. Egumeniţa, 2007, pag. 147-177.

Categories:   Scrieri patristice, Sfînta Scriptură

Comments

Sorry, comments are closed for this item.