Mănăstirea Petru Vodă

Mihai Eminescu – Istoria Basarabiei

“Basarabia” este numele medieval al Ţării Româneşti şi vine de la numele dinastiei Ţării Româneşti, a Basarabilor. În secolul al patrusprezecelea Mircea cel Bătrân, vestitul domn al Ţării Româneşti şi despot al Dobrogei, domn al Silistrei şi al ţărilor tătăreşti până la mare, cel care a luat parte la bătălia de pe şesul Kossovo, la bătălia de la Nicopole, între luptătorii creştini între care erau conetabilul Franţei, regele Ungariei şi marele prior Frideric de Hohenzollern, acest Mircea şi-a întins domnia până în Nistru, de unde partea aceea de loc care e în posesiunea noastră a păstrat numele de Basarabia de la Mircea Basarab. Va să zică “le vrai possesseur” [adevăratul posesor] este Ţara Românească, Valachia Magna.

Pe la 1370 Mircea I Basarab, care se intitula „Despota Dobrodicii adică despotul Dobrogei, Domn al Silistrei şi al ţărilor tătăreşti”, întinsese marginile domniei sale până la Nistru de-a lungul ţărmului Mării Negre, cucerind aceste locuri de la tătari. Pentru capătul veacului al patrusprezecelea stăpânirea Valahiei asupra acestor locuri e necontestabilă.

Ceea ce se numeşte Basarabie rusească au binevoit ruşii s-o numească astfel, dar aceea, afară de părţile de la sud, e Moldovă curată şi anume jumătatea ţării Moldovei. Românii sunt în majoritate absolută în Basarabia noastră şi străinii sunt colonizaţi de Rusia de la 1812 încoace. Basarabia nu însemnează decât ţara Basarabilor, precum Rusia înseamnă ţara ruşilor, şi România ţara românilor.

La anul 1407 Alexandru cel Bun regulează prin o convenţie încheiată cu negustorii din Lemberg negoţul de import, export şi tranzit. Acolo se zice: Exportând mărfurile spre părţile tătăreşti (Crimeea) se va plăti de la 12 cântare: în Suceava 1 rublă de argint, în Iaşi 30 groşi, în Cetatea Albă (Akkermann) jum. rublă de argint; iar mergând nu prin Cetatea Albă, ci prin Tighina, se va plăti aicea vama Cetăţii Albe.

La anul 1453 Alexandru Vodă, fiul lui Iliaş, dăruieşte prin hrisov din Suceava mănăstirii Pobrata mai multe regalii. Hrisovul e iscălit şi de domnia lui Stanciu, pârcălab de Cetatea Albă.

La anul 1475 un arhitect grec, anume Theodor, face, din porunca lui Ştefan cel Mare şi sub privegherea pârcălabului, un turn nou şi un zid la Cetatea Albă. El o spune aceasta prin o inscripţie grecească, care stă şi astăzi pe rămăşitele vechilor tării din actualul Akkermann. Textul pe zid zice: “Această cetate s-a zidit în zilele preaevlaviosului Domn Io Ştefan Voievod prin îngrijirea magistrului provinciei şi comandantului cetăţii.”

La anul 1480 Ştefan Vodă întăreşte prin hrisov lui Mihu Buzatul o moşie. Iscălit e hrisovul de domnia lor Gherman şi Oană, pârcălabi de Cetatea Albă, Ivaşcu şi Maxim, pârcălabi de Chilia.

Anul 1513. În cartea geografică publicată de Essler şi George Ubelin, la Strassburg, şi intitulată Tabula moderna Sarmatiae şive Hungariae, Poloniae, Russiae, Prussiae et Valahie (reprodusă de Lelewel în Géographie du Moyen-âge) se vede toată Basarabia până la mare, deci Moncastro (actualul Akkermann), Istropolis (Kilia) ca făcând parte din Moldova.

D’Ohsson, în Histoire des Mongols (T. I, p. XXXV), ne spune că existau în arhivele hanului mongol din Persia fragmente istorice de o recunoscută autenticitate, scrise în limba şi cu caractere mongole, pe care însă prea puţini oameni le puteau citi. Pentru ca aceste fragmente să fie pricepute şi de public, sultanul Mahmud Gazon Khan a voit ca ele să fie adunate într-un trup de istorie şi a însărcinat cu această lucrare în anul 1303 pe medicul Fazel-Ullah, poreclit Rasid. Medicul Fazel-Ullah-Rasid compilează deci cronica lui după fragmente mongolice, şi sub anul 1240 povesteşte următoarele: În primăvara anului 1240 principii mongoli trecură munţii Galiţii, pentru a intra în ţara bulgarilor şi a ungurilor. Orda care merge spre dreapta, după ce a trecut ţara Aluta, îi ieşi înainte Basarab-ban cu o armată, dar e bătut. Cadan şi Buri au mers asupra saşilor şi i-au învins în trei bătălii. Bugek trecu din ţara saşilor peste munţi, intrând la Kara-Ulaghi şi a bătut popoarele ulaghice. Aşadar principii tătari au bătut pe Kara-Ulaghi, adică pe negri-valahi (Kara-iflak mauroz Blacoz), ba înaintea unuia i-a ieşit o armată comandată de Basarab-ban.

Regele maghiar Carol-Robert, într-o diplomă din anul 1332, povesteşte bătaia ce o păţise de la Basarab, fiul lui Tugomir, în ţara noastră: In terra transalpina per Bazarab, ilium Thocomery (Féjer Vlll, 3, 625). Din acest Tugomir-Basarab, care trăia pe la 1300 şi ceva, s-a născut Alexandru, cel pomenit în diploma de mai sus, care a trăit până la 1360; din Alexandru s-a născut Vladislav şi Radu Negru, din Radu Negru Dan şi Mircea cel Mare ( – 1418). Cam într-o sută de ani, de la Tugomir până la capătul domniei lui Mircea, Ţara Românească ajunsese la cea mai mare întindere teritorială, căci cuprindea Oltenia, Valahia Mare, ducatele Făgăraşului şi Omlaşului din Ardeal, mare parte a Bulgariei, Dobrogea cu cetatea Silistra, Chilia cu gurile Dunării şi ţări tătăreşti nenumite mai de aproape. În această vreme Valahia întreagă, împreună cu toate posesiunile ei, se numea în bulele papale, în documentele cele scrise latineşte ale domnilor, în scrieri contemporane: Basarabia.

Tot în vremea aceasta a înfloririi voievozilor Basarabi şi a ţării Basarabia, id est Valahia, Moldova poseda teritoriul de la Hotin până în Cetatea Albă, căci la începutul veacului al cincisprezecelea cavalerul Guillebert de Lannoy se întâlneşte cu Alexandru cel Bun, merge la Cetatea Albă, care e a Domnului moldovenesc şi găseşte aici un oraş stăpânit de un pârcălab (Burggraf) moldovenesc şi populat cu genovezi, moldoveni şi armeni. Într-o vreme în care abia era viaţă istorică prin împrejurimi, Basarabia actuală era pământ românesc stăpânit de Domni români. Şi aceasta n-o deduc numai istoricii de astăzi, ci Miron Costin însuşi; cronicarul cel învăţat şi mare logofăt în Moldova povesteşte aceasta în versurile dedicate regelui Poloniei.

După ce Ştefan cel Mare a luat de la Valahia, între anii 1465-1475, părţile de sud câte le aveau Basarabii între Prut şi Nistru, aceste părţi au păstrat numele distinctiv al dinastiei primae occupantis, al Basarabilor. Vedem din hrisoave că lângă boierul Manoil, pârcălab de Hotin, şi Stanciu, de Cetatea Albă, sunt iscăliţi dumnealor: Albul Spătar, Ioan Băiceanu, Hodco Creţul, Oanea Pântece, Tudor Vascanu, Giurgea lui Gaură – [nume româneşti].

În aşezământul ce-l dă Alexandru cel Bun la 1407 negustorilor poloni se vede şi ce mărfuri importau acele peuplades à demi sauvages. Negustorii aduc din Lemberg postav, din Brăila peşte, din Podolia cai şi vite albe; ce or fi aducând ei oare din Cetatea Albă? Poate corturi tătăreşti? Ei aduc din Cetatea Albă stofe cusute cu fir de aur, stofe de mătasă şi vinuri din Grecia, pe care prozaicul aşezământ le numeste cvas grecesc. Erau luxoşi tătarii din Basarabia. Se ştie că după moartea lui Alexandru cel Bun a rămas doi fii, Ştefan şi Ilie, care şi-au împărţit ţara în două. Matei Strykowski, în cronica sa polonă-litvană, tipărită întâi şi întâi la Koenigsberg la 1582, ne spune cum şi-au împărţit-o ei: Ilie a luat regiunea Nistrului, Hotinul, Suceava, Iaşii, Huşii, Tecuciul etc. Ce-i mai rămăsese bietului Ştefan? Trei ţinuturi: Cetatea Albă, Tighina şi Chilia, care erau echivalente cu tot restul Moldovei. Se vede că Ştefan ştia importanţa acestui lambeau de terre, căci n-a cerut nici Iaşii, nici Suceava, ci s-a mulţumit cu aceşti „tătari, care locuiau sub corturi” şi purtau stofe lucrate cu fir de aur şi mătăsării, beau vinuri din Grecia şi stăteau în relaţiuni directe cu Genova şi cu Veneţia. Nu-i vorba de cronici, geografii şi atlasuri. Nici una din ele nu contestă proprietatea deplină şi netulburată a Moldovei asupra Basarabiei. N-avem a face cu poveşti şi drepturi închipuite, ci cu oameni care au fost, cum suntem noi astăzi de ne vedem cu ochii, care se îmbrăcau ei cu postav adus din Lemberg, iar cucoanele cu mătase din Cetatea Albă; şi, de câte ori voim a spune poveşti de tătari sub corturi şi oameni jumătate sălbatici, protestează boierul Manoil, părcălab de Hotin, Stanciu de la Cetatea Albă şi-mpreună cu ei Tudor Vascanu, Ioan Băiceanu, Oane Pântece, Albu Spătaru şi ceilalţi.

La intrarea sultanului Mohamet în Tara Românească contra lui Vlad Ţepeş Voievod se afla între ostaşii lui şi un sârb, anume Constantin Mihaloviez de Ostroviţa. El ne spune că pe atunci opinia publică era că oricine s-ar război cu românii, chiar să-i învingă, numai pagubă are. Aceasta-i foarte natural, pentru că românii nu sunt popor cuceritor, de aceea şi apără ce-i al lor cu îndărătnicie, pentru că ce au cu drept au şi al lor este. Oricând însă turcii sfătuiau pe sultan să nu facă război cu românii, pentru că n-aduce nici un folos, ci pier numai o mulţime de turci în zadar, atunci sultanul le răspundea: “Până când românii stăpânesc Chilia şi Cetatea-Albă, iară ungurii Belgradul sârbesc, până atunci nu vom putea birui pe creştini!” (Vezi Sbór pisarzów polskich, sec. II. tom. V. Warszawa 1828). Prin urmare sultanul Mahomet ştia bine că acest lambeau de terre nu-i de dispreţuit, şi dacă el zicea aceasta la 1490, de ce să n-o zicem noi la 1878?
Mutatis mutandis zicem: Pe câtă vreme Basarabia este în mâinile noastre, Rusia nu va putea cuceri Orientul. Căci, după cât dăm noi cu socoteala din ciudatele teorii ale frontierelor naturale, ale barierelor ostile de învins şi ale victoriilor repurtate la Cahul şi Ismail, cam asta este intenţia puternicului nostru vecin.

În dricul verii anului 1484 sultanul Baiazid II intră cu oşti mari în ţara Moldovei şi bate Chilia şi Cetatea Albă, pentru a realiza o politică oarecum tradiţională. Miercuri, la 14 iulie, ia cetatea Chilia, comandată de pârcălabii Ivaşcu şi Maxim, iar la 5 august acelaşi an ia Cetatea Albă, comandată de pârcălabii Gherman şi Oană (la Ureche: Ioan).

În anul 1511, Bogdan, voievodul Moldovei, încheie capitulaţia întâia cu turcii. În această capitulaţie Poarta recunoaşte:
(Art. 1) că Moldova e ţară liberă şi nu cucerită;
(Art. 3) că Poarta e obligată de-a apăra Moldova contra oricărei agresiuni eventuale şi de-a o menţine în starea în care se găsea de mai-nainte, fără ca să i se facă cea mai mică ştirbire a teritoriului ei;
(Art. 6) că stăpânirea voievozilor se va întinde asupra întregului teritoriu al Moldovei;
(Art. 8) că turcii nu vor putea cumpăra pământuri în Moldova, nici nu vor putea clădi geamii, nici nu se vor putea aşeza, în orice mod ar fi.
Drept semn de supunere Domnii Moldovei vor da în fiece an Porţii 1000 de galbeni turceşti, 40 de şoimi şi 40 de iepe fătătoare, toate însă sub titlu de dar.

Având Domnii Moldovei stăpânire pe toată întinderea ţării, recunoscută de jure prin acest tratat formal, avutu-l-au şi de facto? Pentru a lămuri şi acest lucru consultăm tratatul lui Petru Rareş de la 1529:
Art. 5. Graniţele Moldovei se vor păstra intacte în toată întinderea lor.
Art. 6. Exerciţiul cultului musulman e oprit pe toată întinderea ţării.
Art. 7. Nici un musulman nu va putea avea, sub titlu de proprietar în Moldova, nici pământ, nici casă, nici prăvălie.
Art. 9. Negoţul Moldovei e deschis pentru toate naţiile comerciante.

Cu toate acestea turcii vor avea preferenţă înaintea celorlalte naţii pentru cumpărarea de producte pe care le vor tocmi în porturile Galaţi, Ismail şi Chilia; dar ei nu vor pătrunde mai departe înlăuntrul ţării, fără autorizarea expresă a lui Vodă. Aceasta e chestiunea de drept. De jure s-au restituit Moldovei toate câte i se luase, s-a recunoscut că nici un turc nu poate fi proprietar al vreunui imobil în Moldova, de facto însă turcii au ţinut ocupate milităreşte atât Cetatea Albă cât şi Chilia. Aceasta ne lămureşte şi atitudinea febrilă şi neliniştită a lui Petru Rareş; tratatul lui secret cu marehizul de Brandenburg, subscris la Suceava în 1542 şi motivat anume prin voinţa de-a recăpăta părticelele Moldovei răpite de turci.

Tot în vremea lui Petru Rareş, la 1535, turcii ocupară şi Tighina (Bender). Într-adevăr, ce să ne închipuim sub aceste ocupări turceşti? O cucerire? Pentru a răspunde la această întrebare şi a arăta totodată continuitatea dreptului Moldovei peste aceste locuri, vom întinde mâna pe deasupra veacului al 17-lea tocmai până la Ecaterina II, la stipulaţiile Tratatului de la Cuciuc-Cainardgi, 10 (24) iulie 1774:
-L’Empire de Russie restitue à la Sublime Porte toute la Bessarabie avec les villes d’Ackerman, Kilija, Ismail et avec les bourgs et villages et tout ce que contient cette province etc.
-De restituer aux couvents et aux autres particuliers les terres et possessions cidevant à eux appartenent, qui leur ont été prises, contre toute justice, situées aux environs de Brahilow, de Choczâm, de Bender, etc. appelées aujorud’hui Rayes.
Terres et possessions ci-devant à eux appartenent, qui leur ont été prises contre toute justice, iată adevărata definiţie pentru toate ocupările turceşti din trupul Moldovei, o definiţie făcută de chiar Ecaterina II. Cum că prin această restituţie nu se înţelegea nimic mai puţin decât restituţia către chiar statul Moldovei vedem din corespondenţa ambasadorului austriac Thugut, care scrie aceste amănunţimi la Viena. Poarta pare dispusă a primi această propunere pentru oarecare întinderi care până acum s-au ţinut de fortăreţele Ibrăila şi Hotin şi, care conform cuprinsului tratatului, trebuie să se înnapoiască locuitorilor Moldovei şi Valahiei.

În alt raport de la 10 şi 11 decembrie 1775, Thugut spune cum că, la delimitarea Bucovinei, Reis Effendi se împotriveşte de-a da o palmă de loc din ţinutul Hotinului, căci, deşi e stipulat expres “ca teritoriul Hotinului, al Benderului, al Brăilei etc. etc. să fie reîntrupate cu Moldova şi Valahia…” totuşi Poarta stăruieşte pe lângă Rusia să nu fie silită a îndeplini acest articol.

Între piedicile ce se opun (delimitării Bucovinei) cea mai însemnată este că în cel din urmă tratat de pace cu Rusia s-au stipulat expres ca toate (sämmtliche) regiunile cetăţilor turceşti de la graniţă, Hotin, Bender, Ibraila etc., fiind părţi care din vechime (ursprünglich) s-au ţinut de Moldova şi Valahia, să fie reîntrupate (zurückeinverleibet) cu cele două Principate. Poarta, precum am aflat cu siguranţă, a fost silită de a introduce în hatişerifurile pe care le-a dat moldovenilor şi valahienilor în urma stăruinţei Rusiei făgăduinţa expresă cum că pretenţiile Principatului valahian şi moldovenesc asupra aşa-numitelor ţinuturi ale Hotinului, Benderului, Ibrăilei etc. vor fi cercetate la vremea lor şi cererile temeinice vor fi satisfăcute.

În fine la 1784 sultanul şi eliberează hatişeriful în chestiune, care, afară de o mulţime de amănunţimi care confirmă suveranitatea internă a Moldovei, repetă că nici un turc nu va putea avea avere imobilă în ţările noastre şi promite a restitui ţinuturile în chestiune.

Dacă înainte de o sută de ani, pe la capătul veacului al optsprezecelea, drepturile Moldovei erau aşa de tari că puteau fi dovedite de boieri şi de mănăstiri, încât Turcia să recunoască prin Tratatul de la Cuciuc-Cainardgi şi prin hatişeriful de la 1784 temeinicia lor, dacă acele drepturi nu se învechiseră şi nu se prescrisese atunci, pututu-s-au ele prescrie în veacul al şaisprezecelea, în vremea lui Bogdan cel Chior, lui Ştefan cel Tânăr sau în zilele lui Petru Rareş, voievodul bogat, influent şi plin de învăţătură? Desigur că nu.

Cam pe la anul 1568 se începe roirea tătarilor înspre Ţara Moldovei, precum ne-o spune Cantemir însuşi, care era de origine din cea mai însemnată familie a tătarilor nohai din câte s-au aşezat în ţara noastră, ba chiar, în vremea în care Dimitrie era Domn creştin în Moldova, în Bugeac stăpânea peste tătari asemenea un Cantemir. Tătarii, după cum ni-i descriu cronicarii, nu se ocupau cu plugăria, ci se ţineau cu turmele de cai şi cu prădatul. Sate nu aveau, ci numai târguri, se hrăneau cu lapte de iapă, şi nu era nici una din ţările învecinate cu care să nu aibă bucluc.

La începutul veacului al şaptesprezecelea Ieremia Movilă dăruieşte lui Kazigherei Han din Crâm şapte sate în Bugeac, să-i fie de câşle, adică de păscut şi de strânsul fruptului, aceasta, pentru a-l împăca pe han cu Polonia, căci Ieremia avea nevoie şi de prietenia Poloniei şi de mijlocirea hanului tătăresc pe lângă Poartă.

Să nu uităm că cronicarii noştri trăiesc toţi în veacul al şaptesprezecelea, că Nistor Ureche, de pe a cărui izvoade au scris fiul său Grigore, e boier mare la curtea lui Ieremia Movilă şi partizan al Movileştilor, că Miron Costin moare de sabia lui Cantemir, că ei toţi cunoşteau istoria colonizării tătarilor în Basarabia; ba, Miron Costin vorbeşte de ei cu acel ton nepreocupat al contimporanului, care nu găseşte de cuviinţă a mai explica lucruri cunoscute de toată lumea; precum am vorbi noi astăzi de pahonţii ruseşti prin gazete, fără a ne mai interesa cum au venit şi cum se duc.

Teritoriul pe care locuiau [tătarii] în Moldova le era dat în arendă, plăteau hacul pământului, cum zice învoiala, era o colonie de străini pe pământul moldovenesc, care n-aveau proprietate, ba nici capacitatea juridică de a o avea.

Dar cea mai vie dovadă că în acest veac erau în Basarabia români este desigur existenţa eparhiei Brăilei. Vechiul Proilabum, a cărui nume turcii l-au prefăcut în Ibrăila, a încăput pe la jumătatea veacului al 15-lea sub domnia turcească, deci, nemaiputându-se administra bisericeşte de episcopia de Buzău, s-a format o nouă eparhie, atârnătoare direct de patriarhul din Constantinopol, având sub sine toate cuceririle lui Mircea cel Bătrân de pe malul drept al Dunării. Astfel, încă pe la anul 1622 un om al bisericii, totdeauna conservatoare, înseamnă la finele mineiului lui iulie: Să se ştie că a venit părintele Ignatie de la părintele vlădica Calinic etc., care acest Calinic era mai înainte aici la Brăila Mitropolit Drist (Dorystolum-Silistria) şi Proilav (Proilabum-Brăila).

În anul 1641 părinţii călugări de la mănăstirea Caracal, din Sfântul Munte, cer de la Ioanichie, patriarhul Constantinopolei, permisiunea de a repara vechea biserică din Ismail. Din actul eliberat de patriarh la 2 iunie 1611 se vede însă 1) că eparhia Proilaviei se administra de un mitropolit numit mitropolitul Proilavului 2) că biserica Sf. Niculae din Ismail se învechise şi se dărâmase, de vreme ce călugării din mănăstirea Caracal cer voie s-o reconstruiască. Prin urmare, biserica din Ismail [era] cel puţin din veacul al 16-lea. Cantemir zice lămurit: “Ismail, Moldavis olium Smil dictus…” Se vede că Ismailul a avut aceeaşi soartă ca şi Brăila. Turcii au făcut din Smil Ismail, ca şi din Proilabum, Ibrăila. Dar să venim iar la vorba noastră, la mitropolia Proilaviei. De eparhia acestei mitropolii se ţinea:

  1. Silistra, Brăila, Chilia. Trăgând o linie din Silistra la Marea Neagră ajungem tocmai la Chiustengè, încât întreaga Dobroge a lui Mircea cel Bătrân intră în eparhie.
  2. Reni, Ismail, Acherman (Cetatea Albă), Bender (Tighina). Trăgând o linie de la Bender la Reni avem toată Basarabia în chestiune.
    3. Toate satele şi oraşele româneşti dintre Nistru şi Bug, adică din Podolia şi Cherson. Citat anume e oraşul Dubăsari, dincolo de Nistru, care se ţinuse de episcopia Huşilor. Dar la sud de Dubăsari sunt Mălăieşti, la nord de ei e oraşul Balta, apoi oraşul Ocna şi încă foarte multe sate, rămase până azi româneşti.
    La Dubăsari – dincolo de Nistru – era la 1794 până şi o tipografie românească din care au ieşit mai multe cărţi bisericeşti. „Tătarii” d-lui X devin foarte interesanţi. Ei au nevoie de mitropolit, de biserici, de cărţi româneşti, ba pe la anul 1640 Vasile Voievod Lupul le zideşte o biserică în Chilia, iar la 1641 călugării din mânăstirea Caracal le repară biserica lor cea veche din Ismail. În faptă însă se vede şi-n cursul acestui veac de ce aveau nevoie tătarii şi de ce moldovenii: tătarilor le trebuia păşune pentru cai, iar moldovenilor, poporului statornicit de veacuri şi creştin, le trebuiau biserici, cărţi, mitropolit.

Să mulţumim bisericii noastre care, prin dumnezeiască linişte şi statornicie pe care a avut-o în vremile cele mai turburate, ne-a păstrat prin însemnările ei acest argument zdrobitor faţă de orice subtilitate diplomatică. Întrebarea posesiunii legitime nu mai poate fi controversată.

În veacul al 14-lea vedem pe Mircea întinzându-şi domnia până la Nistru, în al 15-lea vedem pe moldoveni cuprinzând cu cetăţi însemnate şi avute întreg teritoriul dintre Prut şi Nistru, în al 16-lea cetăţile Chilia şi Cetatea Albă sunt sub dominaţie turcească, însă numai cu circumscripţia militară, în al 17-lea tătarii apar şi dispar din Bugeac, iar, paralel cu viaţa călătoare şi nestatornică a acestor nomazi, vedem cum românii din aceste locuri îşi urmează înainte viaţa lor de popor statornic, având o mitropolie proprie la Brăila, zidind biserici, trăind cum trăiseră înainte ca proprietari legitimi ai acestor locuri.

Izvoarele istorice ale acestui veac apropiat trebuie să fie neapărat foarte limpezi şi asupra oricărei îndoieli. Cronicarii noştri care descriu acest veac au trăit înlăuntrul lui, ei nu sunt copiatori de izvoade bătrâne, ci martori oculari ai evenimentelor; luptele şi învoielile Ecaterinei a II-a cu împărăţia turcească stau deschise şi pe faţă, nefiind nici un punct care ar admite controversă; în predmetul cesiunii Bucovinei avem corespondenţa dintre Thugut, ambasadorul austriac la Constantinopol, şi Kaunitz, cancelarul Imperiului habsburgic; cu un cuvânt materialul se grămădeşte înaintea noastră şi nu mai avem nevoie de a face judecăţi prin analogie de cazuri, căci evenimentele înşile poartă pe ele pecetea valorii lor intrinsece, evenimente care nu se pot nici nega, nici discuta chiar.

La 1716 urmează cearta între Iorest, episcopul Huşilor, şi Ioanichie, mitropolitul Proilavului, pentru hotarele eparhiilor acestor două scaune. Cearta e anume pentru Dubăsari – dincolo de Nistru – şi satele Sultan-Câşlaşi şi Musaip-Câşlaşi din Bugeac. Numele satelor sunt evident tătăreşti, dar populaţia e creştină, deci română, îndată ce vedem doi episcopi creştini purtând proces pentru ele.

Peste patrusprezece ani, la 1730, domneşte în Moldova Grigorie Ghica bătrânul. Reproducem întreg zapisul tătarilor nohai dat la mâna lui Grigore Vodă:

Pricina acestui zapis este precum în anul 1141 (al Hegirei, de la Hristos 1730)
Măria Sa înălţatul şi milostivul stăpânul nostru Mengli-Gherei-Han, trimiţând arz la împărăţie, pentru ca să ni se orânduiască din pământul Moldovei loc de aşezământ şi de păşunarea bucatelor, după arzul Măriei Sale şi cu ştiinţa Măriei Sale, Domnul Moldovei orânduindn-ni-se cu ferman împărătesc din pământul Moldovei 32 ceasuri de-a lungul şi două ceasuri de-a curmezişul, care loc fiind din început chiar loc moldovenesc şi de folosul şi hrana pământului Moldovei: Măria Sa hanul împreună cu Măria Sa paşa, păzitorul Tighinei, cu hatişerif împărătesc au hotărât şi au măsurat şi au lămurit hotarul acestui loc mai sus pomenit; ăau î orânduit pentru cei ce vor locui pe acel loc al Moldovei, 32 ceasuri de-a lungul şi două ceasuri de-a curmezişul, să dea, osebit de uşurul ce este obicinuit plată, chirie pentru loc. Care legătură noi am primit, adică pentru nohaii ce vor locui pe acel loc al Moldovei să-şi dea uşurul şi hacul pământului şi toată plata deplin, şi cu învoinţa noastră şi a tuturor bătrânilor noştri făcutu-s-au şi hoget după legea noastră, întru care s-au însemnat toate legăturile acestea cu carele noi ne-am legat şi am primit; după cum însemnează hogetul, aşezate fiind aceste tocmele şi orânduiele, noi toţi aşezându-ne ca să locuim pe partea locului Moldovei unde ni s-au poruncit.
Însă cunoscând noi că, pentru păşunatul dobitoacelor noastre, om avea lipsă şi strâmtoare, ajuns-am cu rugăminte la divanul Măriei Sale Hanului stăpânului nostru, rugând şi cucerindu-ne ca să ne isprăvească puţină nevoie numai pentru dobitoace, şi păstorii noştri să se poată păşuna pe unele părţi de loc a Moldovei de pe care ne-am rădicat noi, fiind acele părţi de loc de această dată nelocuite de raiaua Moldovei, şi, deşerte aflându-se acele părţi de loc, ne-am rugat ca să avem voie a ne păşuna dobitoacele noastre o seamă de vreme. Deci Măria Sa Hanul, milostivindu-se asupra noastră, triimes-au către Măria Sa Domnul Moldovei cinste iarlâcul Măriei Sale şi despre partea noastră, a nohailor, pe Kaspolat-Mârza anume şi pe Cantemir-Mârza şi pe Iş-Mârza şi pe Sultanul Mambet-Mârza, împreună cu omul Măriei Sale, cu pofta pentru această ispravă; care împreunându-se cu Măria Sa Domnul Moldovei şi arătându-se pofta şi rugămintea noastră, răspunsu-le-au Măria Sa cum că acele locuri sunt pentru trebuinţa locuitorilor Moldovei şi pe urmă pe acele locuri este să se aşeze şi să locuiască raiaua Moldovei.
Într-acest chip arătându-le Măria Sa Domnul Moldovei, mârzacii acei de mai sus pomeniţi, vechillii noştri, răspunzând într-acest chip, s-au apucat, de vreme că acele părţi de loc pe care noi să ne păşunăm dobitoacele se află deşerte de această dată de locuitori, pe acele părţi de loc poftim să ni se dea voie de păşunat o seamă de vreme; iară în părţile ce-or fi trebuitoare pentru locuitorii Moldovei să nu ne atingem, ce numai să păşunăm în părţile unde ne vor arăta ispravnicii şi zapcii marginilor Moldovei, iară peste voia lor să nu avem a călca aiurile, şi despre carăeî ne-ar arăta ei că este de trebuinţă locuitorilor Moldovei îndată fără nici o întârziere să avem a ne ridica dobitoacele.
Şi, osebit de aceasta, apucându-ne noi să dăm Măriei Sale Domnului Moldovei alâm îndoit pe bucatele noastre, Măria Sa plecând către poftă şi porunca(?) Mariei Sale hanului şi sfătuindu-se la aceasta şi cu ai săi boieri ai Moldovei, într-acest chip au dat răspuns, zicând: precum pentru păşunea dobitoacelor de-om cumva păşi noi peste legăturile şi aşezământul ce se însemnează mai jos, nici un ceas să nu ne lase dobitoacele pe locurile Moldovei să le păşunăm; aşijderea şi dobitoacele noastre să aibă a se păşuna numai pe acele părţi de loc care ne-ar arăta dumnealui sărdarul şi dumnealui căpitanul de codru şi afară din cuvântul acestor boieri a Măriei Sale nici un pas să nu păşim, nici să facem cât de puţină supărare cuiva, nici să cutezăm a face pe pământul Moldovei lăcaş au sălaş pentru păstorii noştri, ce numai să aibă a-şi purta păstorii noştri după obiceiul lor câte o oba în care; iară din oba afară pe locurile acele să fim volnici a bate par sau ţăruş, fără decât vitele noastre, fiind la iernatec şi fiind trebuinţă pentru viţeii noştri, să stea sub acoperământ, numai pentru viţeii noştri să avem voie, din ceputul iernii până în sfârşit, a ne urzi pe locurile unde ne-ar arăta zapcii Măriei Sale câte o colibă ce se cheamă tătăreşte aran; noi singuri să avem a le urzi la începutul iernii şi iară noi singuri să avem a le strica la sfârşitul iernii. Iară de nu le-am strica pe cum ne apucăm oamenii Măriei Sale să aibă a le da foc şi a ne ridica cu totul. Aşijderea şi din stăpânii dobitoacelor, care ar avea dobitoace la iernatic sau la văratic, mârzaci fiind sau kara-tătari, fiind trebuinţă să-şi cerceteze dobitoacele, de ar vrea sa meargă la dobitoace să le vadă, să aibă întâi a merge la boierii Mariei Sale dregătorii marginilor, adică la serdarul şi la căpitanul de codri şi la pârcălabul de Lapuşna, şi, arătându-şi nevoia şi trebuinţa lor ca să meargă să-şi vadă dobitoacele colo unde se păşunează, aşa cu ştiinţa lor să aibă voie a merge, iară fară de voia şi cuvântul acestor boieri nimeni din noi să nu aibă voie a călca pe părţile Moldovei.
Iară de s-ar afla cineva din nohai cu pricina dobitoacelor să vie pe locurile Moldovei ori pastorii noştri cu vreun chip de s-ar ispiti a face vreun supăr odăilor sau fânaţelor răielei locuitorilor Moldovei sau de s-ar afla cineva din nohai sau dintr-alţii şi s-ar ispiti a face cât de puţin val sau cât de puţină stricăciune fânaţelor, odailor, dobitoacelor, pâinilor sau semănăturilor, unul ca acela să aibă a se prinde şi legat să se trimită la Iaşi şi acolo să i se dea certare precum se cade. Şi pe locurile unde s-ar păşuna vitele noastre, oricând ne-ar arăta şi ne-ar zice boierii ce s-au zis mai sus cum că părţile acele sunt trebuitoare pentru locuitorii Moldovei, îndată să avem a ne ridică dobitoacele de acolo fără nici o întârziere şi price.
Iar pentru alâmul îndoit apucându-ne noi ca să dăm Măriei Sale Domnului Moldovei, Măria Sa n-au primit a ne lua alâm îndoit şi ne-au arătat că gândul Măriei Sale nu este să ia de la noi alâm îndoit, nici să lăcomeşte a lua de la noi bani îndoiţi pentru păşunatul vitelor noastre; ce numai pe cât însemnează în hoget atâta primeşte şi Măria Sa să ia de la noi. Pentru care şi noi ne-am apucat ca să dăm deplin precum însemnează în hoget, toate deplin fără nici o pricină şi preget, şi afară din hotarul acesta la nimică să nu păşim, nici câtu-i o palmă de loc, nici prin dobitoacele noastre să nu avem a supune şi a tăinui dobitoacele răielii sau a neguţitorilor. Şi dintr-aceste legături, din toate câte s-au pomenit mai sus, de-om păşi cât de puţin şi de n-am păzi aceste legături toate, să aibă voie Măria Sa a ne scoate toate dobitoacele afară de pe locul Moldovei.
Deci într-acest chip ca acela ce ne este nouă în folos după bună şi înaltă socoteală a Măriei Sale Hanului, vechilii noştri viind cu răspuns înaintea Măriei Sale Hanului, înaintea divanului Mariei Sale noi toţi am primit această legătură şi acest răspuns ce ni l-au dat despre partea Măriei Sale Domnului Moldovei şi toate le-am primit noi cu toţi mârzacii şi bătrânii nohailor şi ne-am apucat că, de-om păşi cât de puţin din hotarul acestui zapis, Măria Sa Domnul Moldovei să aibă a ne goni dobitoacele peste hotarul cel de două ceasuri. Într-acest chip ne-am legat cu toţii cu acest temesuk al nostru, carele, pentru ca să fie tare şi încredinţat că cu ştiinţa şi cu pofta noastră a tuturor s-au scris şi s-au alcătuit şi s-au dat la mâna Măriei Sale Domnului Moldovei lui Grigore Vodă, la mijlocul luminii lui Sefer în anul 1142.

Iscăliţi: – Şitak-bei, Ismail-mârza, Ratâr-mârza. Kelmehmet. Dokuz-olu. Aslanalu. Nevrut-mârza. Hagi-bei-mârza. Aslan-mârza. Giaun-mârza. Kazi-olu. Azamet-olu. Ali-olu. Iskender-mârza. Iusuf-beior. Hagi-bei-mârza. Kan-mârza-olu. Mehemet-olu. Beimârza-olu.

Dar să lăsăm pe tătari de o parte şi să ne-ntoarcem la alt şir de idei.
În veacul al optsprezecelea se începe înrâurirea politicii ruseşti în provinciile turceşti sau atârnătoare de Turcia. Basarab Brâncoveanu trimite soli la dânsul şi-i promite ajutor în contra turcilor. Constantin Brâncoveanu era în genere un om care promitea multe şi voia să aibă în toate părţile reazem. El sta în corespondenţă secretă cu toată lumea, până ce Poarta i-a aflat aceste din urmă uneltiri şi a hotărât stingerea celor din urmă Basarabi. Dimitrie Cantemir, crescut la Constantinopol şi crezut credincios turcilor, e trimis domn în Moldova; dar acesta, în loc sa lucreze în favorul Turciei, încheie cu Petru cel Mare un tratat de alianţă, ratificat la Lusk (13 aprilie 1711). Prin acest tratat de alianţă Petru se obligă de a restabili vechile margini ale Moldovei. La 14 mai acelaşi an Cantemir publică proclamaţia sa, în care zice că Petru s-a obligat a restitui Moldovei părţile uzurpate de turci şi a întreţine cu cheltuiala sa o armată moldovenească de 10000 de oameni. Se ştie ce trist sfârşit a avut acea campanie rusească, care s-a încheiat printr-o umilitoare pace prin care Rusia a consimţit a înapoia Azovul, a distruge portul de Taganrok, a risipit toate cetăţile de la graniţele Turciei.

Dar pe români i-a costat şi mai mult pasul pripit al învăţatului Cantemir. Constantin Brâncoveanu a fost tăiat împreună cu toată familia, iar de la 1716 încoace veni pentru noi veacul de tină al fanarioţilor. Tot în acest veac înrâurirea Rusiei în Principate creşte din ce în ce. Deja prin art. 2 al Tratatului de la Constantinopol (5 noiemvrie 1728) Petru cel Mare îşi asigură oarecare înrâurire asupra creştinilor din Orient. În vremea împărătesei Ana (1730-1741) emisarii mareşalului Münich răspândesc aur şi proclamaţii prin provinciile Turciei, sub domnia Elisabetei (1741-1762) emisarii se înmulţesc, până ce în sfârşit, sub Ecaterina II (1763-96), politica rusească în Orient s-a copt cu desăvârşire.

În 1769 Rusia declară război Turciei, Galiţin ocupă Hotinul; în februarie 1770 boierii moldoveni şi munteni jură credinţă Ecaterinei, în 1771 feldmareşalul Rumianţof stabileşte câte un guvern provizoriu în fiecare Principat, iar Ecaterina doreşte unirea Principatelor sub un rege care era să fie Stanislaus August Poniatowski. În congresul de la Focşani din 1772 Rusia pretinde ca Principatele să fie declarate independente sub garanţia mai multor puteri ale Europei. În fine la 1774 se încheie pacea de la Cuciuc-Cainargi, în care (art. 16) se stabileşte că Principatele vor primi înapoi terenurile pe nedrept uzurpate de turci dimprejurul cetăţilor Hotin, Bender, Akerman, Chilia, Brăila ş.a.

În genere interregnul din vremea ocupaţiei ruseşti de la 1769-1774 e cel mai caracteristic pentru vederile de atunci ale Rusiei. Ba voia o Românie unită care s-ajungă de la Nistru până în Carpaţi. Pe monetele bătute pentru Principate marca Moldovei şi a Ţării Româneşti sunt împreunate sub o singură coroană. Rusia cerea dărâmarea întăriturilor de la Hotin, Bender şi Cetatea Albă şi împreunarea acestor oraşe cu Moldova, iar a Brăilei cu Tara Românească. Corespondenţa lui Thugut cu Kaunitz dovedeşte aceasta cu asupra de măsură, ca şi tratările din congresul de la Focşani, ca şi candidatura lui Stanislaus August care – şi fata favissent – era să fie cel dintâi rege al României unite. Deosebirea numai e că României de pe atunci i s-ar fi lăsat cu dragă inimă peticul de pământ de la gurile Dunării, pe când, celei de azi – nu.

Dar politica înaltă nu ne preocupă. Noi am urmărit până acuma firul roşu al dreptului neschimbat al Moldovei asupra Basarabiei întrucât el trăia în chiar conştiinţa ţării.

De aceea venim iar la mitropolia Proilavei. În vremea acestui interregn, Gavril, mitropolitul Moldovei, în înţelegere cu Grigorie, mitropolitul Ungrovlahiei, desfiinţează Proilavia şi reintegrează vechile eparhii române. Ţinutul Brăilei se dă episcopiei de Buzău; ţinuturile Ismail, Reni, Chilia, Acherman şi Bender episcopiei de Huşi, iar ţinutul Hotinului episcopiei de Rădăuţi. Iată dar o vădită continuitate de drept şi în veacul al optsprezecelea şi o dovadă că românii au persistat pe acele locuri, adică în Basarabia noastră de astăzi.

În iunie anul 1812 Napoleon I stătea gata să treacă peste Niemen cu o armată, cum n-o mai văzuse pământul până atunci, de 640000, (zi şase sute patruzeci de mii) de oameni cu 1370 tunuri (zi una mie trei sute şaptezeci). Ce avea a le opune Alexandru I al Rusiei ? Barclay de Tolly stătea la Vilna cu 112000 de oameni, având a se împotrivi la peste de jumătatea de milion a armiei celei mari, comandată în prima linie de însuşi Napoleon I. În momentul acesta Rusia avea 53000 oameni sub Cutuzof în Moldova, care-i trebuiau ca aerul pentru a nu fi înăduşită şi înecată de precumpănirea puterii lui Napoleon.
Spuie oricine drept: Era atunci Rusia în poziţia de a anexa Basarabia? Când delegaţii ei din Bucureşti aveau avizul de a încheia pace cu orice preţ, poate cineva visa că afacerea Basarabiei a fost curată, a fost o afacere de cucerire? Dumnezeu să ne ierte, dar nu ştim într-adevăr cum ar trebui să fie conformat acel cap omenesc care ar putea să vadă în retragerea grabnică a oştirii ruseşti din Moldova o armată învingătoare. Oamenii bătrâni care au văzut pe atunci armata lui Kutuzof povestesc că, de mersurile forţate, bieţii soldaţi cădeau în şanţurile drumurilor de ţară şi pe paveaua de lemn a Iaşilor şi, cu toată cumplita grabă, i-a trebuit patru luni ca să ajungă în faţa aripei drepte a armatei împăratului francez; în fata corpului auxiliar de 34000 de austrieci de sub generalul Schwarzemberg.
Noi am spus-o încă în cel dintâi articol că Anglia a stăruit pentru încheierea acestei păci, că ea a silit pe sultan s-o iscălească. O flotă engleză era în Bosfor, care a silit pe turci de a nu se folosi de cumplita poziţie în care se afla Rusia atunci. Dar nici influenţa engleză n-ar fi fost în stare de-a cuceri Rusiei o provincie dacă nu era angajată o altă armă, rubla rusească şi trădarea dragomanului Moruzi.
În orice caz, ştiind că adevărata putere care a silit pe turci să-ncheie pace e Anglia şi nu Rusia, trebuie să admitem că diplomaţii englezi erau în deplină cunoştinţă de cauză şi că ei ne vor da ştiinţele cele mai exacte despre această… ciudată cucerire cu sabia. Consulul general al Angliei de la Bucureşti, W. Wilkinson, în cartea sa Tablou istoric, geografic şi politic al Moldovei şi Valahiei, ne dă o descriere clară a acelei cesiuni, făcute în împrejurări atât de nefavorabile Rusiei. Iată acea relaţiune:

Galib Efendi care, după schimbările mari întâmplate la Constantinopol, reluase funcţiunile de ministru al afacerilor străine a fost principalul plenipotenţiar la Bucureşti în anii 1811 şi 1812; însă prinţul grec Dimitrie Moruzi, dragoman al statului, era de faţă la negociaţiuni, a dat direcţie celei mai mari părţi a lor şi era în realitate revestit cu partidul rusesc de la începutul carierei sale politice; şi speranţa ce o concepuse, de a fi înălţat la domnia unuia din cele două Principate, cel mai mare obiect al ambiţiunii sale, îi părea foarte întemeiată după restabilirea păcii. Caracterul său public, serviciile la Congres, sprijinul Rusiei, erau într-adevăr consideraţii care păreau a face sigură numirea lui.
Cesiunea Valahiei şi a Moldovei nu putea în nici un ţel să intre în vederile sale şi el o combătu ca energie şi succes; dar, făcând Porţii un serviciu atât de important, era necesar ca, pe de altă parte, să dea Rusiei o probă de ataşamentul său. Dacă el ar fi insistat să se restituie cele două Principate în întregul lor (restitution intégrale), plenipotenţiarii ruşi ar fi consimţit fără nici o îndoială, căci aveau ordin a grăbi încheierea păcii şi de a o subscrie sub orice condiţie care nu s-ar fi întins dincolo de această restituţiune. Dar Moruzi, care avea cunoştinţă perfectă despre aceste dispoziţii, a hotărât definitiv condiţiile tratatului, cedând Rusiei cea mai frumoasă parte a Moldovei, care e situată între râurile Nistru şi Prut, şi făcând astfel pentru viitor din acest din urmă râu linia de demarcaţie a frontierelor ruseşti. Agenţii vigilenţi ai lui Buonaparte la Constantinopol nu pregetară de a face cunoscută purtarea lui Moruzi. Când, după încheierea păcii, ei s-au văzut frustraţi în speranţa de-a determina pe Poartă să continue războiul au căutat să facă să cadă în dizgraţie familia acestui prinţ grec, pentru a putea cel puţin să hotărască pe guvernul otoman de a pune în capul Principatelor persoane alese de dânşii. Ei îl arătară pe prinţul Dimitrie că e trădător, căci fusese cumpărat (suborne) de Rusia pentru a-i servi interesele, în momentul în care era în puterea sa de a obţine condiţiile cele mai avantajoase.
Între acestea se-ncepură ostilităţile între Franţa şi Rusia; şi Poarta, arătând rezoluţia sa tare de-a rămâne neutră şi nevoind să dea nici umbră de îndoială celor două puteri beligerante prin alegerea noilor hospodari, hotărî a o fixa asupra a doi indivizi a căror principii politice nu fusese niciodată în contact ca curţile străine (Scarlat Calimah pentru Moldova, Iancu Caragea pentru Valahia).
Dimitrie Moruzi, care se afla încă în Valahia cu Galib Effendi, află noutatea acestor foarte întinse puteri. Ca şi cei doi fraţi ai săi, el fusese cu nestrămutare ataşat de două numiri într-un moment în care s-aştepta de-a primi numirea sa. Totodată el fu informat în taină că, întorcându-se la Constantinopol, s-ar expune la cele mai mari pericole şi i s-au dat sfatul de a se retrage într-un stat creştin. I s-a oferit un azil în Rusia, cu o pensiune considerabilă din partea acestui guvern, însă, temându-se că fuga sa ar face pe guvernul otoman de a se răzbuna asupra familiei sale, care rămăsese în puterea turcilor, şi în speranţa de a justifica purtarea sa, pentru că toată responsabilitatea afacerilor tratate la Congres trebuia, propriu vorbind, să cadă asupra lui Galib Effendi, el se determină de a însoţi pe acest ministru până în capitală. El era departe de a presupune că acest ministru turc, a cărui purtare fusese dezaprobată, ştersese din spiritul sultanului toate impresiile defavorabile pe care le-ar fi putut concepe în socoteala lui, atribuind condiţiile păcii ce le subscrise intrigilor şi trădării lui Moruzi şi că primise în consecinţă ordine secrete de a aresta pe acest prinţ, îndată ce vor fi trecut amândoi Dunărea şi a-l trimite prins marelui vizir, care avea încă cartierul său general la Şumla.
Moruzi, încurajat din ce în ce mai mult de protestaţiunile de amiciţie a lui Galib Effendi, părăsi Bucureştiul în luna lui septembrie. Ajungând la Rusciuc a fost condus cu escorta la Şumla; dar abia intră în locuinţa marelui vizir când mai mulţi ceauşi se aruncară asupra lui şi-l tăiară în bucăţi cu lovituri de sabie. Capul său a fost trimis la Constantinopol, unde a fost expus trei zile seraiului împreună cu capul fratelui său Panaiot Moruzi, care, în absenţa lui Dimitrie, suplinise postul (de dragoman) pe lângă Poartă şi a fost acuzat de a fi complice la trădarea sa în contra Imperiului otoman.

Iată dar sfârşitul binemeritat al aceluia care a trădat Basarabia pentru ca s-ajungă Domn, povestită de un contemporan, de un consul general englez care era la Bucureşti în vremea tratărilor şi, fiind interesată chiar Anglia la încheierea acestei păci, e sigur că trebuie să fi fost în cunoştinţă deplină despre toate firele care se torceau şi se ţeseau la noi, pe socoteala noastră.
Toate elementele morale în această afacere sunt în partea noastră. Dreptul nostru istoric, incapacitatea juridică a Turciei de-a înstrăina pământ românesc, trădarea unui dragoman al Porţii, recăpătarea acelui pământ printr-un tratat european semnat de şapte puteri şi obligatoriu pentru ele, garantarea integrităţii actuale a României prin convenţia ruso-română, ajutorul dezinteresat ce l-am dat Rusiei în momente grele, toate acestea fac ca partea morală şi de drept să fie pe deplin în partea noastră.
Mai vine însă în partea noastră împrejurarea că acel pământ nu l-am cucerit, n-am alungat pe nimenea de pe el, e bucată din patria noastră străveche, este zestrea împărţitului şi nenorocitului popor românesc.

Alianţa de la Lusc dintre Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir ne-a costat domnia naţională şi un veac de înjosire şi de mizerie, iar cea mai nouă alianţă dintre Rusia şi noi a început a aduna nouri grei deasupra noastră. Basarabia, mănăstirile închinate, mii de oameni pierduţi în bătălie, zeci de milioane de lei aruncate în Dunăre şi în fine poate existenţa poporului românesc pusă în joc.

A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti. Numele Basarab şi Basarabeni exista cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă.

Chestiunea Basarabiei, care poate fi pentru Rusia o chestiune de onoare militară, deşi după a noastră părere rău înţeleasă, este pentru noi nu numai o chestiune de onoare, ci una de existenţă. România, pierzând pământul ce dominează gurile Dunării, devine un stat indiferent, de-a cărui existenţă sau neexistenţă nu s-ar mai interesa absolut nimenea. Acest interes ar fi indiferent dacă am fi destul de puternici sau dacă cel puţin am avea noi margini naturale spre vecini care să ne înlesnească apărarea. Dar, cu ţara deschisă spre nord şi faţă cu un vecin cu precovârşire puternic, tăria noastră nu poate consista decât în interesul economic pe care Occidentul are pentru drumul pe apă al Dunării şi Mării Negre. Deci pentru acest petic de pământ în stânga Dunării, care-a fost al nostru de la 1300 începând şi pe care Rusia nu l-a posedat decât 44 ani, nu există nici un echivalent.

Deci cu ce drept pretinde Rusia bucata noastră de Basarabie, drept din dreptul nostru şi pământ din pământul nostru?
Basarabia întreagă a fost a noastră, pe când Rusia nici nu se învecina cu noi.

Selecţii din articolele: “Argumentul de căpetenie…” 1 martie 1878, „Venim încă o dată asupra scrisorii…”, 22 februarie 1878, „În sfârşit vedem limpede…”25 ianuarie 1878, „Fiindcă noi suntem…”15 februarie 1878, „Basarabia” 3, 4, 7, 8, 10, 14 martie 1878

Notă: Pentru a vedea hărţile litoralului românesc încă din perioada dacică, vezi aici şi aici.

 

Categories:   Cultura românească

Comments

Sorry, comments are closed for this item.