„Aşa este scris, şi aşa trebuia să pătimească Hristos, şi a treia zi să învie din morţi, şi să se propovăduiască în numele Lui pocăinţa şi iertarea păcatelor în toate neamurile” (Lc 24: 46-47).

Negrăit de mare este darul pocăinţei: de el atârnă pătrunderea duhului nostru în Taina Dumnezeului fără de început, Tatăl nostru. Nu altfel decât prin pocăinţă primim fiinţial Descoperirea: cum a fost gândit Omul în Sfatul cel mai nainte de veci al Sfintei Treimi mai nainte de facerea lumii.

Cunoaşterea lui Dumnezeu Carele pretutindenea Este, cuvântătoarelor făpturi se poate înfăptui oriunde. însă pentru a-L dobândi, de departe nu sânt îndestulate şcolile şi cărţile theologice. Adevărata cunoaştere pătrunde în chip de neînţeles în însăşi fiinţa noastră, atunci când El este cu noi. Petrecerea lucrătoare a lui Dumnezeu în noi înseamnă pătrunderea noastră în însuşi Actul Fiinţei Dumnezeieşti. Şi anume, pe această cale se împărtăşeşte duhului nostru o cunoaştere despre El pe care nimeni nu ne-o poate înstrăina (vezi Lc. 10: 42). Cel mai sigur mijloc de a atinge acest bun este rugăciunea pocăinţei dăruite nouă pentru credinţa în Hristos.

Fără a contempla cel dintâi gând al lui Dumnezeu în făurirea omului, fără a trăi sfinţenia lui Dumnezeu, nu vom cunoaşte jalea pentru pierderea suferită prin cădere, cu puterea trebuincioasă. Noi putem suferi din pricina stării în care ne aflăm, putem simţi în parte şi ca din depărtare Focul Dumnezeiesc şi, ca urmare, să ne pocăim în măsura înţelegerii noastre. însă o cu totul altă pocăinţă, de acum totală, cuprinde cu putere întreaga noastră făptură atunci când Lumina cea Nefăcută ne dă a vedea iadul lăuntric şi a simţi în acelaşi timp Sfinţenia Dumnezeului Celui Viu.

În starea adâncului plâns pentru păcate, în chip minunat înlăuntrul nostru se iveşte lucrarea lui Dumnezeu însuşi, Care ca un Tată, gingaş ne îmbrăţişează strâns în dragostea Sa. Nu este cu putinţă a reţine prin propriile noastre străduinţe acest Duh Subţire. Când El se îndepărtează, iarăşi ne aflăm cufundaţi în întunerecul morţii; îl căutăm, însă El, Cela ce toate plineşte, pare a Se fi retras în depărtări de neajuns.

Când mă cercetez prin poruncile lui Hristos – a iubi pe Dumnezeu din toată fiinţa şi pe aproapele ca pe mine însumi – eu nu am putinţa să judec cât de departe mă aflu de ţelul ce îmi stă înainte. Mie atunci mi se pare că încă nu am dobândit pocăinţa, a cărei flacără totuşi m’a atins şi mi-a dat să ştiu despre ea. Îmi amintesc cum m’au izbit la vremea lor cuvintele Marelui Sisoe când, murind, i S’a arătat Domnul Cel Fără-de-început: „Dă-mi, Hristoase, vreme de pocăinţă…” Fraţii care stăteau în jurul aşternutului său l-au întrebat: „Oare încă nu te-ai pocăit?” Sfântul a răspuns: „Cu adevărat, fraţilor, nu ştiu pre mine să fi pus început.” Pentru fraţi, cuvintele lui Sisoe erau dovada că atinsese limita cu putinţă a desăvârşirii pe Pământ.

Paradoxale lucruri; însă tocmai astfel înţelegem fară-de-începutul lui Dumnezeu. Chinuitoarea sete după Dumnezeul cel Viu, care în-trece măsura puterii noastre de a o purta, ne smulge duhul de la toate cele făcute şi îl duce într’un hău de neînchipuit al întinderii duhovniceşti, unde nimic şi nimenea este, în afara Dumnezeului iubirii şi vederea nemărginirii Lui. Acolo nu se vede Lumină ca atare, dar nici întunerec este acolo, căci acel hău, în chip ciudat este străveziu, iar ochiul minţii nestingherit înaintează în străfunduri, şi niciodată nu atinge margine.

Celui ce, slobod de toată îndoiala crede în Hristos ca fiind Dumnezeu Făcătorul şi Dumnezeu Mântuitorul nostru, în avântul pocăinţei i se dă experienţa, şi a iadului, şi a învierii înainte de trupeasca moarte. Pocăinţa nu este doar o lucrare gânditoare, adică schimbarea înţelegerii minţii noastre în privinţa a tot ce se săvârşeşte în lume. Acestei schimbări, acestei noi îndreptări a minţii, în chip firesc i se alătură simţământul scârbei de sine pentru starea în care se află omul, durerea inimii pentru ruperea de Dumnezeul Cel Sfânt. Nu este amar mai a- dânc decât conştientizarea prin care mă văd cu adevărat mai rău decât toţi şi decât totul. Toate trăirile pământeşti sânt vremelnice, dar legăturile noastre cu Dumnezeu sânt în afara vremii. Aruncaţi în întinderile vecinicului Duh printr’o rugăciune ce irumpe din ura de sine – ne rugăm fără a ne întoarce cu luarea aminte asupră-ne.

Toată contemplarea realităţilor dumnezeieşti este cu putinţă nu altfel, decât dacă duhul omului dobândeşte o stare care, într’o oarecare măsură, corespunde cu ceea ce contemplă. Şi de bună seamă: poate oare cel prins în ghearele mândriei a avea, petrecând în sine, Smeritul Duh Sfânt? Poate oare cineva, aflându-se în spasmele urii sau ale altor patimi întunecate a vedea Lumina cea de negândit a Dumnezeirii? Sau cum va theologhisi despre dragostea Dumnezeiască cel care „defaimă (fie şi) vreunul dintre aceştia mici” (cf. Mt. 18: 10)? Astfel, numai petrecând simţit în harul Duhului Sfânt se învredniceşte omul vederii slavei nemuritoare şi a Luminii fără de apus.

Fiecare adevărată vedere a lui Dumnezeu este un dar al Marelui Dumnezeu Care ne face părtaşi vieţii Sale: părtaşi smereniei şi păcii, înţelepciunii şi cunoaşterii, dragostei şi bunătăţii. Sălăşluind în noi Puterea cea Nefăcută, ni se împărtăşeşte viaţa cea fără de început. în vâr- tutea acestui fapt, cei mântuiţi se fac „fară-de-început” (nu după fire, ci după har).

în limitele Pământului, aprecierea măsurii dăruirii duhovniceşti a fiecăruia se întemeiază pe măsura asemănării noastre cu Hristos în gândirea noastră, în trăiri, în suspinurile rugăciunilor noastre: căci „aceasta (trebuie) să se cugete întru voi, carea şi în Hristos Iisus” (Flp. 2:5), „Carele în zilele trupului Său, cu strigare tare şi cu lacrămi, cereri şi rugăciuni aducea către Cela ce putea să mântuiască din moarte” (Evr. 5:7). Petrecând în Duhul lui Hristos, devenim fii Tatălui Celui fără de început şi dumnezei încă de aici.

Poate că nu este de prisos a sublinia că pentru un observator din afară, care nu a cunoscut din experienţă viaţa creştină, nu există nimic vrednic de luat în seamă la un astfel de purtător al Luminii Nematerialnice. Credinciosul – adesea vreun nevoitor din pustie – poate apărea ca un jalnic sărac în aparenţa sa fizică, îmbrăcat în zdrenţe, fără nici o apărare înaintea stăpânitorului acestei lumi, însă în ce priveşte duhul cel lăuntric, el poate fi cu adevărat mare. împărăţia căreia aparţine după darul cel de Sus nu este a acestei lumi.

La începutul pocăinţei precumpăneşte amarul, dar curând începem a vedea că ne pătrundem de energia unei noi vieţi care lucrează o minunată primenire a minţii. Însăşi mişcarea pocăinţei se arată a fi aflarea Dumnezeului dragostei. înaintea duhului nostru începe a se ivi din ce în ce mai limpede chipul măreţiei de nedescris al Omului celui întâi-zidit. Zărind acea frumuseţe, începem să conştientizăm ce cumplită schimonosire a suferit în noi gândul cel dintâi al Făcătorului. Lumina ce de la Tatăl purcede ne dă „cunoaşterea slavei lui Dumnezeu în faţa lui Iisus Hristos” (cf. 2 Cor. 4: 6). El însuşi a spus: „Nimenea poate să vie către Mine, de nu va trage pre el Tatăl” (Io. 6: 44). Harul pocăinţei descoperă în noi chipul Fiului Tatălui. O, cât de dureros este acest proces. în inima noastră pătrunde o sabie cu vârful înroşit în foc. Şi cum vom vorbi de groaza ce ne stăpâneşte în acel răstimp? Şi cum vom descrie lucrarea rezidirii noastre de către Dumnezeu? Chipul Celui Unuia-născut şi de-o-fiiere al Tatălui, Fiul şi Logosul, arde în noi ca o puternică tânjire de a ne asemăna Lui întru toate. Şi iarăşi ne aflăm într’o stare paradoxală: suferim, dar cu o suferinţă alta, necunoscută mai nainte, una care ne însuflă, iar nu una care ne ucide. în ea se tăinuieşte puterea cea nefăcută. Ne aflăm aruncaţi în nemărginirea lui Dumnezeu. Sântem uimiţi în faţa evenimentului ce se săvârşeşte înlăuntrul nostru. Şi măreţia lui ne depăşeşte. Ne chircim, ne micşorăm până la capăt în faţa conştientizării de sine, şi în acelaşi timp Dumnezeu vine şi ne îmbrăţişează asemenea Tatălui din Evanghelie (cf. Lc. 15: 20). Frica şi cutremurul se îndepărtează de la noi, dând loc „minunării de Dumnezeu”. El ne îmbracă cu haine scumpe; ne împodobeşte cu daruri înalte, cel mai bun dintre ele fiind dragostea atotcuprinzătoare. Suferinţa dintru început a pocăinţei noastre se preschimbă în bucurie şi în dulceaţa dragostei; acum dragostea capătă un nou chip: împreună-pătimirea cu toată făptura care este lipsită de Lumina lui Dumnezeu.

Mare ne este încântarea încă şi pentru faptul că începem a pătrunde voia lui Dumnezeu pentru noi; ne vedem traşi în lucrarea făuritoare a lui Dumnezeu însuşi; fuseserăm împreună-lucrători cu Dânsul în propria noastră ridicare din cădere şi din schimonosire; şi iată, El ne pune a fi „împreună-lucrători” cu Dânsul în „taina” Lui.

În acest chip este rostuirea renaşterii noastre în duh, prin pocăinţă.

Domnul „în zilele trupului Său, cu strigare tare şi cu lacrămi, cereri şi rugăciuni aducând către Cela ce putea să mântuiască pre El din moarte, şi ascultându-Se pentru buna-cucemicie, măcar că era Fiu, S’au învăţat ascultarea din cele ce au pătimit; şi desăvârşindu-Se, S’au făcut tuturor celor ce ascultă pre El pricină de mântuire vecinică (…). Despre Carele mult este nouă cuvântul, şi cu anevoie de tâlcuit” adâncul vieţii creştine, oamenilor ce nu au cercarea cuvenită în acest minunat tărâm (cf. Evr. 5:7-11).

Hristos, „tuturor celor ce ascultă pre El” S’a făcut singura lor cale, şi nu leapădă a-i face asemănători Lui în rugăciune. Ce voi zice eu, cel mai neînsemnat dintre toţi oamenii? În vremea îndelungatei mele vieţi şi eu „I-am adus rugăciuni şi cereri cu strigare tare şi cu amare lacrămi.” La această rugăciune m’a dus deznădăjduirea pentru sine- mi atunci când m’am pus sub judecata poruncilor lui Hristos. Se întâmpla ca amarul chin al urii de sine ce mă arunca în hăul de nedescris în cuvinte, să se depărteze apoi, dând loc iubirii de lumină purtătoare. Eu credeam că dragostea mea devenise fără de întoarcere; mi se părea că mă aflam la pragul intrării „întru cele dinlăuntru ale catapetesmei” (Evr. 6: 19), de unde nicicum nu voiam să mă mai întorc la Pământul pe care-l părăsisem. Domnul însă nu a binevoit să mă ia.

De multe ori îmi reaminteam de Prorocul Moisi, care după Descoperirea dată lui la „rugul nemistuit” fusese trimis în Eghipet, şi vreme de patruzeci de ani s’a strâmtorat în balta întinată a patimilor josnice ale celor pe care trebuia să-i mântuiască; ale celor care înşişi nici nu-şi căutau mântuirea. Zicând aceasta, eu nicidecum nu mă asemăn Prorocilor, nici Apostolilor sau Părinţilor, ci doar surprind o oarecare analogie fără de care ar fi cu neputinţă a ne orienta pe calea noastră. Dumnezeu, pentru nemărginită Smerenia Sa, nu m’a lepădat, ci mi-a dat a zări Lumina Sa cea Nefăcută. Hristos S’a făcut viaţa mea; eu L-am iubit şi nu îmi pot închipui nimic asemănător Lui; El este pentru mine singurul Domn şi Dumnezeu. Aproape fără încetare doare inima mea, din frica de a nu îi pierde milosârdia, pentru mulţimea poticnelilor mele. Nu iară a mă certa cu El, nu fără nenumărate încercări de a mă abate de la Crucea Sa, totuşi o sărut, Crucea lui Hristos, şi cumva îmi port crucea trimisă mie (Mt. 16: 24).

Iar acum binecuvintez pe Dumnezeul meu, Carele a binevoit a-mi da renaşterea prin focul pocăinţei.

Arhim. Sofronie – Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Ed. Accent Print, Suceava 2015, pag. 40-45.