Mănăstirea Petru Vodă

Sfîntul Ioan Botezătorul, Mănăstirea Secu şi Părintele Visarion Duhovnicul

Anul 1821 a fost un an deosebit de tragic pentru Ţările Române. În primăvara acelui an, o seamă de revoluţionari greci s-au adunat în Rusia, unde au căutat sprijin pentru un nou război ruso-turc la care să contribuie şi ei prin luptă armată, slăbind puterea Imperiului Otoman şi mărindu-şi şansele de reuşită.

Contextul istoric a fost extrem de tumultos. La cîţiva ani după sîngeroasa şi antihristica revoluţie franceză din 1789 s-a remarcat un tînăr ofiţer corsican din cadrul armatei franceze, Napoleon Bonaparte, un adevărat geniu militar. Luptele sale împotriva Imperiului Otoman au început în vara lui 1798, printr-o debarcare în Egypt, pe atunci provincie otomană. Scopul declarat era de a tăia accesul Angliei la drumul comercial spre India. Într-o campanie care a durat un an de zile, Napoleon a provocat mari pagube turcilor, lucru care a adus în rîndul populaţiilor creştine din Imperiul Otoman o mare speranţă că stăpînirea tiranică de atîtea secole se va putea sfîrşi.

Începînd din spaţiul grecesc o seamă de rapsozi populari au compus tot felul de cîntece de vitejie pentru Napoleon, văzut atunci ca pe o mare speranţă. Chiar şi în româneşte a fost compusă o variantă, inspirată probabil de grecii de pe la noi, intitulată „Cîntecul lui Bună Parte”.

Ca să determine răscularea grecilor şi a altor popoare asuprite împotriva tiraniei islamice, mai mulţi din condeierii greci ai acelor vremi au creat, începînd cu 1799, texte apocrife cu tot felul de „profeţii”, precum cea a lui Agathanghel, pseudo-Methodie al Patarelor, Sf. Constantin cel Mare, etc, care au avut o largă circulaţie în manuscrise şi chiar tipărite. Toate au în comun faptul că o forţă militară inamică Islamului va lua Constantinopolul de la turci şi îl va da grecilor, născînd legende care nu s-au stins nici astăzi.

Imperiul lui Napoleon fiind distrus de o coaliţie condusă de Rusia în 1815, în anul 1820 au apărut şansele unui nou război ruso-turc cu şanse de reuşită. Foarte mulţi greci de pe continent s-au dus în Rusia, unde au stăruit pe lîngă ţar să înceapă un nou război. Ţarul le-a acordat găzduire şi promisiuni. În cele din urmă, în 1821 aceştia trec în Moldova şi încep o serie de acte provocatoare la adresa domniei şi a populaţiei, dorindu-şi război cu orice preţ. Turcii nu întîrzie să vină (cu ştirea şi acceptul imperiului ţarist) şi încep o seamă de mici bătălii pe care grecii le pierd, dar care provoacă şi mari pagube materiale românilor. Ultimii rămaşi, o mică armată de 300 de greci, se retrage la Mănăstirea Secu, în judeţul Neamţ, ca din spatele zidurilor înalte ale mănăstirii să poarte un asediu pînă la venirea unei eventuale armate ruseşti care să-i salveze. După cîteva săptămîni de asediu, încep negocierile pentru predarea mănăstirii. Grecii îşi iau angajamentul să depună armele şi să se predea, cu condiţia de a fi lăsaţi în viaţă. În momentul în care deschid porţile, unul dintre ei a scos un pistol pe care îl ascunsese în sîn şi l-a descărcat în primul dintre soldaţii turci: atît a fost de ajuns pentru a provoca furia asediatorilor şi a-i măcelări pe cei strînşi în faţa porţii ca să se predea. Nu doar că au fost măcelăriţi toţi bărbaţii aflaţi în Mănăstirea Secu: după măcel a urmat jefuirea şi incendierea ei.

Şi astăzi, la intrarea în Mănăstirea Secu, chiar în partea dreaptă, în faţa unui beci, pietrele se înroşesc după fiecare ploaie, de aproape 200 de ani. E un fenomen miraculos cu zeci de mii de martori oculari în toată această vreme.

Un martor ocular, schimonahia Olimpiada, stareţa Mănăstirii Văratec, venită la spovedit cu cîteva săptămîni înainte şi surprinsă de evenimente în Secu, a lăsat următoarea însemnare:

„La 1821 sep. 12, s-au tăet de iniceri în sfînta mănăs(tire) Secul aceşti de gios arătaţ(i) părinţi şi fraţi creştini şi eu Olembiada shim. am fost faţă.

Morţii hăcuiţ(i): Vasile arhimandrit al eteriştilor, Calistru shim., Neofit monah cîntăreţ, Proclu monah, Panteleimon monah, Pahomii monah, Anatolii monah, Onisim monah, Dalmat monah, Eremie monah, Thoma monah.

Tot părinţi tăeţ şi hăcuiţ din Săcul:

Eroshimonah Gavriil, Pamvu shim., Iosaf monah, Patrichi monah, Ghedeon monah, Viniemin monah, Theodot monah, Iona monah.

Fraţi [de mănăstire]:

Ioan, Ioan, Dumitru, Vasile şi Hagi Ioan”.[1]

Măcelul a fost cumplit şi urmările sale au fost dezastruoase pentru mănăstire şi monahismul din Moldova, ca să ne referim doar la acest cin. Realitatea este că abia spre anii 1825-1826 Principatele Române îşi revin din dezastrul rămas în urma expediţiilor de jaf ale grecilor şi turcilor din anul 1821.

În anul 1822, ierodiaconul Visarion de la Neamţ, şeful şcolii de muzică din mănăstire (devenit preot şi duhovnic în anul 1824), compune un irmos calofonic închinat Sfîntului Ioan Botezătorul şi dedicat tragicului eveniment de la Mănăstirea Secu. Titlul pe care i-l dă (într-o copie scrisă probabil în 1837) este:

„Această stihiră a Sfîntului Ioan Botezătoriului s-au viersuifăcut la anul 1822, cînd turcii au năvălit (în părţile acestea) cu război asupra volintirilor şi au ars Sfînta Monastirea Secului, unde să prăzdnuiaşte hramul Mergătoriului-înainte”.[2]

Irmosul-stihiră calofonică a Sfîntului Ioan se păstrează în trei manuscrise cunoscute pînă astăzi, deşi cercetările viitoare vor putea să ofere şi alte mărturii. Am încredinţarea că frumuseţea irmosului dedicat Sfîntului Ioan Botezătorul va impune această cîntare la marile sale pomeniri de peste an, chiar dacă complexitatea sa ridică mult ştacheta pe care un psalt trebuie să o atingă.

O altă compoziţie unicat, prin frumuseţea şi complexitatea ei, este polieleul „spre întărirea ucenicilor”, păstrat într-un singur manuscris cunoscut[3] abordat acum pentru prima dată de psalţii Alexandru şi Liviu Cruceru. Aştept cu bucurie şi cu nădejde ziua în care acest polieleu unic va reprezenta partitura de examen pentru promovarea viitorilor psalţi din România.

*

Părintele Visarion Ieromonahul de la Mănăstirea Neamţ (1794-1844), pînă de curînd aproape necunoscut muzicienilor contemporani, a fost cel mai strălucit reprezentant al psalticii româneşti din Moldova primei jumătăţi a secolului al XIX-lea. S-a format ca ucenic al marelui psalt al obştii Sfîntului Paisie Velicicovschi – Iosif Monahul – şi şi-a desăvîrşit arta muzicală ca student al psalţilor Nichifor Cantuniaris Hiotul şi Gheorghe Lesvios în Iaşii anilor 1814-1816.

Ne-au rămas de la el compoziţii şi traduceri în româneşte pentru slujbele de peste an – Mineie, Triod şi Penticostar – făcute după originalele lui Petru din Peloponnes (+1775)[4], vecernie, utrenie şi liturghie, dar şi un mănunchi uriaş de cîntări calofonice pentru marile sărbători de peste an. Contribuţia sa la traducerea întregului tezaur muzical al anilor 1820-1830 al Bisericii Ortodoxe a fost definitorie pentru tot ce a urmat după acea perioadă. A fost o rupere categorică de presiunea culturală fanariotă. De asemenea, ca exeget al multor compoziţii din vechile notaţii psaltice, părintele Visarion Duhovnicul este unic în întreaga Ortodoxie prin soluţiile analitice practice pe care le dă acestor mărgăritare de mult preţ. Ca compozitor, stilul său autentic tradiţional este inconfundabil. Deşi nu menţionează, marele său ucenic şi urmaş în ale compoziţiei şi traducerii – părintele Nectarie Schimonahul – foloseşte în celebrele sale axioane multe din compoziţiile părintelui Visarion pe care le adaptează ethosului athonit.

Între anii 1832-1834, chiar la sfîrşitul vieţii sale, celebrul Macarie Ieromonahul – marele compozitor, traducător şi editor de cărţi tipărite de psaltică – vine la Mănăstirea Neamţ unde, împreună cu părintele Visarion stabileşte direcţiile pe care să meargă creaţia muzicală ortodoxă din Principatele Române în următoarele decenii. Dacă nu am fi avut parte de regretabilii ani ai domniei lui Al. Ioan Cuza, urmate de o politică de stat la fel de anti-creştină sub regele Carol I, şi Biserica Ortodoxă ar fi fost lăsată să ducă mai departe moştenirea culturală a acestor titani ai muzicii, cu siguranţă în episcopiile, parohiile şi mănăstirile ţării creaţia acestor minunaţi compozitori ar fi reprezentat fundamentul muzical al Bisericii Ortodoxe Române, iar România ar fi avut un cu totul alt rol în peisajul muzical ortodox contemporan.

Din mulţimea de manuscrise pe care le-am cercetat pînă astăzi, părinţii Macarie şi Visarion reprezintă cu adevărat reperele absolute în ceea ce priveşte creaţia muzicală românească din prima parte a secolului al XIX-lea. Cu ajutorul lui Dumnezeu, seminţele duhovniceşti ale creaţiilor muzicale rămase de la marii dascăli paisieni au început să odrăslească frumos în ultimii 15 ani, întîi prin tipărirea de cărţi şi apoi prin abordarea, din ce în ce mai largă, a unor partituri complexe, de o frumuseţe rară, lăsate nouă ca moştenire. Să ajute Dumnezeu ca din ce în ce mai mulţi psalţi să se ostenească a culege aceste mărgăritare duhovniceşti şi a împodobi Biserica lui Dumnezeu cu ele.

Monahul Filotheu Bălan,

Mănăstirea Petru Vodă,

La pomenirea Sf. Nicodim Aghioritul – 14 Iulie 2017

(material apărut în revista Familia Ortodoxă, nr. 8 (103) / 2017)

[1] Însemnare pe o carte din 1803 ce a aparţinut maicii Olimpiada schimonahia, publicată în Cartea veche românească în colecțiile Bibliotecii Centrale Universitare București, de Ileana Băncilă, București, 1972.

[2] Însemnare autografă dintr-un manuscris de la Mănăstirea Agapia. E o mică confuzie de an, care se datorează datei la care a compus irmosul. De asemenea, deşi ca stil de cîntare este irmos calofonic, autorul preferă să-şi intituleze compoziţia stihiră, pentru a fi, probabil, cîntată în cadrul slujbelor de priveghere de la Mănăstirea Secu.

[3] Manuscrisul 70 de la Mănăstirea Secu.

[4] Al cărui stil compoziţional fusese adoptat după anii 1790-1800 de către întreaga Biserică Ortodoxă.

Categories:   Imnografie, Istoria Bisericii

Comments

Sorry, comments are closed for this item.

CLOSE
CLOSE