Mănăstirea Petru Vodă

Scurt istoric al relaţiei dintre Biserică şi Stat

Dintre cititorii noştri, am primit azi următoarea întrebare:

“De ce trebuie plătiţi preotii din banii publici (buget)? … căci biserica va fi întotdeauna supusă celor ce fac bugetul…. cum de fapt s-a şi dovedit în multe situaţii din istorie”.

Răspunsul este că orice societate are nevoie de o componentă spirituală. Au demonstrat aceasta Mircea Eliade şi toţi istoricii religiilor. Fără această componentă se ajunge la repetarea experienţei masonice (1789), marxiste şi bolşevice.

Statul, ca formă de organizare a societăţii, are datoria de a se îngriji de bunăstarea spirituală a membrilor săi. Pretutindeni în lume se întîmplă aceasta. Medicii, militarii, profesorii, cercetătorii, gunoierii, politicienii, etc, toţi sînt plătiţi de la buget. Descentralizarea plăţii acestor categorii duce la desfiinţarea statului.

Sfîrşitul antichităţii şi începutul evului mediu au oferit lumii un model funcţional, în care Biserica şi Statul existau în sym-fonie (împreună glăsuire). Statul se ocupa de administraţie, justiţie şi armată, şi de o parte din educaţie. Biserica se ocupa de buna rînduială socială şi era, dintr-un anume punct de vedere, deasupra statului, fiindu-i permis amestecul în oricare din deciziile statale. Arhiepiscopii au fost întotdeauna membri deplini ai conducerii statale, iar episcopii aveau autoritate de judecată asupra oamenilor simpli, împreună cu juzii numiţi de stat.

În imperiul persan zoroastrian, Biserica s-a bucurat de mai multe epoci de libertate, în care s-a copiat modelul din imperiul roman creştin. Avem exemple de episcopi care erau şi judecători civili, alături de autorităţile imperiale persane. Între secolele VII-XIII, în imperiul persan (fost) zoroastrian Biserica s-a bucurat de aproape aceleaşi drepturi pe care le avea în imperiul roman.

Cu toate acestea, nu puţine au fost cazurile de abuzuri din partea statului. Încă de la creştinarea imperiului roman, imixtiunea statului în problemele credinţei a fost de nestăvilit (cine citeşte istoria imperiului de după Sfîntul Constantin cel Mare se lămureşte). După aceea, lucrurile s-au aşezat, încet, încet, mai ales prin reformele legislative ale Împăratului Iustinian cel Mare (sec. al VI-lea), care a dat un set de legi complet creştin supuşilor săi. Aceste constituţii iustinianice au reprezentat modelul absolut pentru orice stat european de pînă la revoluţia franceză (1789).

După modelul împăratului Iustinian, Biserica era parte integrantă a statului şi se ocupa nu doar de problemele de religie, ci şi de cele de morală, justiţie, o parte din cele de administraţie (să ne gîndim cel puţin la botezuri şi nunţi) şi uneori chiar militare (s-a evitat cît s-a putut orice conflict militar cu alte state creştine, prin grija Bisericii).

După apariţia statelor moderne atee, rolul Bisericii s-a schimbat fundamental. Deşi de la bun început s-a cerut separarea completă a Bisericii de orice probleme de stat, s-a observat că lucrul acesta nu este cu putinţă, şi atunci s-au creat tot felul de modele în care i s-a dat Bisericii mai multă sau mai puţină autoritate. Citind istoria ultimilor 200 de ani, veţi observa cum statul român şi-a început existenţa în Dealul Patriarhiei, oferind Bisericii un loc privilegiat în sistemul legislativ al Parlamentului (drept abrogat în cîteva mici etape de la Carol I la comunişti).

Statul modern ateu “român” şi-a început existenţa prin confiscarea averilor Bisericii în trei mari etape: 1835 (averile episcopale), 1859 (averile mănăstirilor pămîntene), 1863 (averile mănăstirilor închinate). Înţelegerea a fost ca în schimbul confiscării acestor averi (prin care confiscare i s-au smuls Bisericii spitalele – instituţii eminamente creştine – şi şcolile locale) toţi clericii şi monahii să devină salariaţi ai statului. Episcopii rămîneau mai departe membri deplini ai Sfatului Ţării, devenit mai apoi Parlament, şi aveau un cuvînt foarte autoritar în orice chestiune de stat.

După 1990 statul ateu post-comunist a păstrat aceleaşi raporturi cu Biserica instituite de regimul criminal adus de tancurile bolşevice. Pe lîngă continuarea situaţiei de instituţie tolerată dar salariată de statul ateu, statul a permis orice fel de abjecţie a presei de orice tip din ultimii 27 de ani la adresa unei instituţii de zece ori mai veche decît statul constituţional ateu, ca în urma presiunilor anti-hristice să decidă cu de la sine putere, în diferite mandate politice, că această instituţie tolerată, ULTIMA INSTITUŢIE ROMÂNEASCĂ DIN ROMÂNIA, trebuie din ce în ce mai îndepărtată de reprezentativitatea pe care o are prin imensul procent al celor botezaţi.

Apoi au venit oameni care au cerut nu repunerea în cele mai legitime drepturi a singurei instituţii preocupată de bunăstarea spirituală, sufletească şi materială a poporului român botezat creştin-ortodox, ci îndepărtarea ei de orice pîrghie a puterii asupra unui popor expulzat din propria ţară de guvernările anti-româneşti şi anti-creştine de după 1990.

Statul are autoritate deplină în oricare din instituţiile de pe cuprinsul său, indiferent dacă ele îi aparţin sau nu. Statul agresor şi-a creat mecanismele prin care să îşi distrugă propria economie (fără de care nu poate funcţiona) şi prin care să pună pîrghiile financiare strategice în mîini străine şi prin care să oprească progresul oricărei forme economice autohtone. Statul şi-a desfiinţat propria armată şi a subordonat-o unor puteri străine la care nu are absolut nici un acces concret. Statul a aruncat în închisoare pe diverşi oameni de afaceri români care şi-au extins afacerile în detrimentul unor multi-naţionale al căror monopol este de neoprit. Statul acesta anti-românesc a creat toate premizele celui mai mare exod din istorie, dintr-o ţară care nu a trecut prin război şi nu a fost invadată de vreo armată străină.

Fără autoritatea morală superioară oricăror instanţe legislative, ca purtător al unor repere revelate, a Sfintei Biserici, orice constituţie şi orice cod civil sau penal nu reprezintă decît o formă temporară decisă după bunul plac al unor legislatori de cele mai multe ori anonimi şi fără nici o responsabilitate în faţa istoriei. Crima, violul, tîlhăria, hoţia, incestul, pedofilia, genocidul şi altele fărădelegi asemenea acestora ar putea fi dezincriminate şi deveni simple noţiuni dintr-un dicţionar într-o societate în care păcatul nu există şi/sau nu este definit de o instanţă morală superioară instanţelor legislative. Ruperea definitivă a Bisericii de Stat va avea ca efect relativizarea oricărei morale, aşa cum au propovăduit şi demonstrat din plin sataniştii marxişti în ultimele două veacuri.

Mai mult, ruperea Bisericii de Stat va duce inevitabil la situaţia primilor 300 de ani de Creştinism, în care sîngele de creştin a fost vărsat fără oprire, iar prigonirea lui Hristos şi a Sfintei Sale Biserici au fost preocuparea principală a unor state agresiv anti-creştine.

Soluţia firească ar fi repunerea Bisericii în drepturile sale legitime, acelea de participare şi veto legislativ.

Monahul Filotheu Bălan

PS: În cazul particular al României, o reparaţie morală de maximă urgenţă ar fi retrocedarea către Biserica Ortodoxă a averilor sale confiscate de stat în ultimii 200 de ani; în epoca retrocedărilor, e chiar vremea cea mai potrivită pentru astfel de recompensări faţă de o instituţie care nu şi-a schimbat nici principiile şi legile interne, şi nici organizarea, şi nu i se poate imputa nici una din atrocităţile care i se pot imputa Statului Român în diferitele sale organizări din aceste două veacuri.

Categories:   Istoria Bisericii

Comments

Sorry, comments are closed for this item.

CLOSE
CLOSE