COSMOLOGIA SFÂNTULUI MAXIM MĂRTURISITORUL

1. Teoria referitoare la logoi

Cosmologia Sfântului Maxim e exprimată în mare parte în teoria sa referitoare la logoi, noţiunea de logos ocupând în general un loc fundamental în gândirea sa şi căpătând aici o dezvoltare nemaiîntâlnită la Părinţii greci.

Pentru Sfântul Maxim, logosul unei făpturi este principiul sau raţiunea sa fiinţială, ceea ce îl defineşte în mod fundamental, dar şi scopul ei pentru care şi există, pe scurt, raţiunea ei de a fi, în dublul sens de principiu şi finalitate a fiinţei sale. Pentru că acest principiu şi această finalitate sunt în Dumnezeu, cuvântul logos are pentru Sfântul Maxim în primul rând un înţeles duhovnicesc şi nu se reduce la “logosul fizic”, aşa cum îl înţelegea Aristotel.

Aceasta este definiţia principală a noţiunii de logos, dar trebuie cunoscut faptul că pentru Sfântul Maxim toate însuşirile făpturilor, atât ale fiecăreia în parte, cât şi comune unora dintre ele potrivit speciei sau genului, ţin tot de logoi, şi aceşti logoi sunt totodată cei care guvernează relaţiile făpturilor între ele şi care, în general, asigură ordinea şi coeziunea universului, atât în ceea ce priveşte mişcarea lui, cât şi în ceea ce priveşte latura lui stabilă.

Unitatea supremă a acestor logoi se realizează în şi prin Logos, Cuvântul lui Dumnezeu, Care este principiul şi finalitatea tuturor logoi-lor. Logoii tuturor făpturilor au fost într-adevăr determinați cu toţii de Dumnezeu în Logosul dumnezeiesc, Cuvântul lui Dumnezeu, mai înainte de toate veacurile, şi aşadar înainte de a fi fost create făpturile; în El sunt cuprinşi logoii din veşnicie şi în El subzistă statornic, şi prin ei toate cele create, mai înainte chiar de a veni la existenţă, sunt cunoscute de Dumnezeu. Astfel, orice făptură, potrivit logosului său propriu, există potențial în Dumnezeu mai înainte de a fi veacurile. Dar în mod real (în act), potrivit aceluiaşi logos, nu există decât atunci când Dumnezeu, în marea Sa înţelepciune, a socotit că e timpul potrivit să o aducă la fiinţă. Odată create potrivit acestui logos, tot potrivit aceluiaşi logos Dumnezeu, prin pronia Sa, o ţine în viaţă, îi actualizează potenţialităţile şi o conduce spre finalitatea ei, purtându-i de grijă, tot aşa cum, prinjudecata Sa, o menţine în deosebirea ei care o distinge de toate celelalte făpturi.

Logoii făpturilor, chiar dacă sunt în Dumnezeu şi în jurul Lui, nu sunt tot una cu Dumnezeu. Sfântul Maxim nu numai că subliniază transcendenţa radicală a Logosului în raport cu ei, dar afirmă și că ei înșiși au fost puși ca fundament (ὑφεστῶτας) de către El. Altfel spus, ei nu sunt manifestări ale fiinţei dumnezeieşti. Ei nu sunt nici Idei dumnezeieşti în sensul platonician al termenului. Sfântul Maxim, urmând lui Pseudo-Dionisie, le numeşte “voiri” (θελήματα) dumnezeieşti, ceea ce înseamnă mai ales că ei sunt întipărirea în făpturi avoinţei sau a intenţiei dumnezeieşti cu privire la fiecare dintre ele şi că ei manifestă acest plan dumnezeiesc în creaţie. Denumindu-le astfel şi raportând originea lor la “buna voire” a lui Dumnezeu, Sfântul Maxim le leagă clar de iconomia Sa, ca fiind de fapt o operă a voinţei Sale, şi se delimitează astfel net de o concepţie neoplatonică, care ar face din ele emanaţii (sau producţii necesare) ale fiinţei dumnezeieşti, care, din acest motiv, ar fi conaturale cu Dumnezeu.

2. Creaţia

Dumnezeu este finalitatea în vederea căreia toate ființele există, finalitate care nu este legată de nici un alt scop. În acest mod Sfântul Maxim afirmă totala dependenţă de Dumnezeu a creaţiei şi mai ales non-dependenţa şi absoluta transcendenţă a lui Dumnezeu în raport cu ea. Există un adevărat abis (χάσμα) între Necreat şi creat, pe care Sfântul Maxim îl exprimă prin numeroşi termeni, ca “diferență” (διαφορά), “distincţie/separare” (διαίρεσις), “distanţă” (διάστασις), “interval” (διάστημα). Aşadar, nu în virtutea unei necesităţi naturale, ci printr-o revărsare a bunătăţii Sale, Dumnezeu a binevoit să scoată făpturile din nefiinţă, să le întemeieze şi să li Se comunice, să le dea fiinţă şi subzistență.

Dumnezeu creează făpturile prin propria Sa voinţă – potrivit logoiilor lor, pe care i-a conceput şi care sunt cuprinşi în El din veşnicie – la timpul potrivit fiecăruia.

Singur Dumnezeu, Cel ce este mai presus de fiinţă, este fără început, mai presus de orice condiţionare de spaţiu şi timp, nemişcat, nenumit şi nehotărnicit, infinit, desăvârşit, existând în mod simplu şi absolut.

Nicio făptură nu-şi poate primi fiinţa (εἶναι) de la sine, şi deci nici forma (εἶδος), nici materia din care e constituită nu pot fi necreate, infinite, eterne şi nemişcate.

Orice făptură are prin fiinţă şi prin naştere un început. De aceea, orice făptură creată se situează într-un timp şi într-un spaţiu date, altfel spus este de la bun început condiţionată în existenţa sa de spaţiu şi de timp.

Orice făptură creată răspunde pe deasupra şi unui “cum”; ea nu este “simplu”, ci “într-un anumit mod”, posedă anumite însuşiri care o definesc şi fac din ea o făptură circumscrisă, relativă, mărginită. Orice făptură creată este, altfel spus, nedesăvârşită, cu atât mai mult cu cât, neexistând mai înainte, ea vine la existenţă şi aşadar are parte de devenire, mutare, schimbare, primind de la altcineva ceea ce-i lipseşte.

Orice făptură creată este de asemenea supusă lui “cât”, altfel spus, cantităţii. Fiecare făptură există împreună cu alte făpturi şi este circumscrisă şi mărginită de ele.

Toate făpturile create au o durată (διαμονή), sunt supuse unei ordini (τάξις) care defineşte relaţia lor (mai ales cea de coexistenţă) cu celelalte făpturi, ca şi o anumită poziţie (θέσις).

Orice făptură creată este în mişcare (κίνησις) de la venirea ei la existenţă (γένεσις), ca una care nu-şi are în ea însăşi sfârşitul său, pentru că nu-şi este sieşi cauză (singur Dumnezeu, Care este fără cauză, Îşi are în Sine însuşi sfârşitul, şi aşadar nu are ceva spre care să Se mişte, şi este deci nemişcat); făptura creată trebuie de aceea să se mişte pentru a se împlini şi desăvârşi, adică pentru a ajunge la sfârşitul ei, care este în afara ei şi transcendent, şi care este totodată cauza ei, şi anume Dumnezeu. Doar atunci când a ajuns la sfârşitul său mişcarea ei poate înceta (pentru că nu mai are “nici unde, nici cum, nici spre ce să fie mişcată”) şi poate cunoaşte stabilitatea (στάσις), care e tot una cu împlinirea şi desăvârşirea sa. Această concepţie, născută din critica origenismului, ocupă un loc central nu doar în metafizica şi cosmologia Sfântului Maxim, ci şi în învăţătura sa duhovnicească.

Mişcarea care caracterizează orice natură (φύσις) creată este cea a puterii sale (δύναμις), a cărei lucrare sau energie (ἐνέργεια) tinde către sfârşitul care-i este propriu. Din punct de vedere al mişcării, nici o făptură creată nu lucrează de la sine, pentru că nicio făptură nu este fără cauză; ci ea lucrează prin cauza prin care şi pentru care se află în mişcare. Nelucrând de la sine şi nefiind mişcate de la sine, făpturile create sunt pătimitoare, şi numai atunci când ajung la sfârşitul lor au parte de nepătimire, care este totodată nemişcare, stabilitate sau odihnă. Acest sfârşit este Dumnezeu, sau mai exact “infinitatea din jurul lui Dumnezeu” (adică energiile dumnezeieşti), Dumnezeu însuşi (adică ipseitatea sau fiinţa Sa) rămănând mai presus de această infinitate.

De notat faptul că mişcarea nu caracterizează doar fiecare fiinţă în parte, ci întregul univers, potrivit unui proces de dilatare (διαστολή) şi de contracţie (συστολή).

Sfântul Maxim are aşadar o viziune profund dinamică despre universul întreg şi despre fiecare dintre făpturile create, fiecare creatură şi tot universul fiind concepute ca animate odată cu venirea lor la existenţă de o mişcare care le îndreaptă spre Dumnezeu, pentru a-şi afla în El împlinirea.

Existenţa fiecărei ființe şi timpul acestei existenţe sunt de aceea concepute ca o distanţă (διάστασις) și un interval (διάστημα), care separă venirea ei la existenţă (γένεσις) de stabilitatea (στάσις) la care va ajunge atunci când îşi va afla în Dumnezeu sfârşitul (τέλος) şi împlinirea, şi pe care ea trebuie s-o străbată mişcându-se. Această distanţă şi acest interval corespund celui de-al doilea termen al triadei genesis-kinesis-stasis, dar şi celui de-al doilea termen al acestei triade analoge: început (ἀρχή) – mijloc (μεσότης) – sfârşit (τέλος).În Infinitatea la care omul trebuie să ajungă după depăşirea celor mărginite, nu va mai fi interval: în statis, diastasis va fi desfiinţat.

Departe de a fi semn al unei căderi, cum cugetau origeniştii pe linia platonismului şi a neoplatonismului, mişcarea este aşadar un dar providenţial al lui Dumnezeu făcut creaturilor sale pentru a permite desăvârşirea şi împlinirea lor; pentru făpturile înzestrate cu raţiune ea este totodată o cale de a-şi pune în lucrare libertatea, distanţa care le separă de Dumnezeu fiind pentru ele însuşi spaţiul de manifestare a libertăţii şi realizării lor spirituale, altfel spus spaţiul de actualizare voluntară, în existenţa lor, a ceea ce potenţial este deja realizat în logosul firii lor.

Jean-Claude Larchet, Sf. Maxim Mărturisitorul. O introducere (Colecția Patristica; Seria Studii, nr. 3) traducere de Marinela Bojin, ediție îngrijită de Pr. Dragoș Bahrim, Editura: Doxologia, 2013, pp. 186-191.

Cartea poate fi comandată de la adresa

http://magazin.mmb.ro/sfantul-maxim-marturisitorul-o-introducere.html