Tema enunţată în acest titlu e prea vastă ca să fie înfăţişată în toată bogăţia ei. De aceea, o vom schiţa doar prin cîteva exemplificări.

1. Vom lua mai întîi un exemplu din folclorul poporului român, şi anume, tema sacrificiului din legenda mănăstirii Argeş. Cînd a fost prezentată această temă la Simpozionul sud-est european de la Heidelberg din septembrie 1976, un benedictin maghiar a remarcat că, deşi tema sacrificiului e prezentă în creaţia folclorică a mai tuturor popoarelor din sud-estul european şi chiar şi a altor popoare, numai la poporul român tema sacrificiului e pusă în legătura cu o biserică, mai precis cu o mănăstire. La toate celelalte popoare e pusă în legătura cu un pod sau cu altă construcţie. La fel, a observat el, numai la poporul român jertfitorul se preface într-o fîntînă din care îşi astîmpără setea sau îşi reînnoiesc puterea de viaţa trecătorii. Astfel, în gîndirea poporului român clădirea unei biserici (sau mai precis a unei mănăstiri) şi săparea unei fîntîni sunt cele mai nobile şi mai generoase realizări şi tocmai prin aceasta sînt legate de o jertfă sau de o totală depăşire de sine a celui ce le dă fiinţă.

În mănăstire vor trăi oameni care şi-au jertfit viaţa lor lui Dumnezeu. Sacrificiul vieţii lor are o primă sursă de inspiraţie şi de putere în jertfa celui ce-a zidit locaşul, care face posibilă sporirea lor în duhul acestei totale renunţări a lor la ei înşişi. Totul e centrat în acest locaş de jertfă: de la clădirea lui pînă la vieţuirea celor ce vor petrece în el de-a lungul veacurilor viitoare în duh de jertfă. O mănăstire e o linie continuă de jertfă de la începutul ei pînă la sfîrşitul veacurilor. Din jertfă se naşte şi în jertfă îşi prelungeşte existenţa pînă la capăt. Pe un plan mai moderat, acest fenomen are loc şi în existenţa oricărei biserici. Credincioşii oricărei biserici iau pildă şi putere de depăşire a egoismului lor în ambianţa bisericii, în al cărei altar sînt zidite moaşte de martir, cum astfel de moaşte sînt cusute şi în antimisul de pe Sfînta Masă din Altar. Dar în mod principal viaţa lor de dăruire jertfelnică se hrăneşte din jertfa euharistică de pe altarul Bisericii.

Dacă mai amintim că numele Manole e forma prescurtată a lui Emanuel, un alt nume al lui Hristos („cu noi este Dumnezeu“) şi că trupul în greceşte e de genul feminin (σάρξ) avem în legenda mănăstirii Argeşului o străvezie aluzie la Hristos, Care îşi întemeiază Biserica Sa pe jertfa de la Golgota şi pe prelungirea ei euharistică, la care se adaugă, ca o rodire, jertfa mucenicilor şi a tuturor credincioşilor care contribuie la întreţinerea ei ca locaş de comunicare, prin depăşirea egoismului lor. Fundamentul continuu al Bisericii ca realitate văzută şi spiritual-comunitară este jertfa lui Emanuel, devenit în forma populară Manole.

Dar poporul român a dat o aplicare proprie, de supremă intensitate emoţională şi de bogată complexitate, jertfei lui Hristos pentru întemeierea Bisericii. Această supremă şi complexă intensitate emoţională, dată, ca o contribuţie specifică, de poporul român temei jertfei lui Hristos, întemeietoare de Biserică, stă în faptul că în legenda mănăstirii Argeş, Manole îşi sacrifică soţia sa. Pentru omul căsătorit cea mai mare jertfă pe care trebuie să o dea e jertfa soţiei sale iubite. Jertfirea celei mai scumpe fiinţe e mai grea decît jertfirea propriei persoane. E în fond şi ea jertfa propriei persoane, dar dublată de durerea pătimirii unei alte persoane şi anume a celei mai scumpe, pe care ai vrea să o vezi fericită, mai fericită decît pe tine, fericirea ei constituind propria ta fericire. Într-un fel, acea fiinţă face parte din tine însuţi, e trupul tău („femeia e trup bărbatului“). Această fiinţă, care face parte din tine, e totuşi o fiinţă deosebită şi la durerea ta să o pierzi – fapt pe care îl trăieşti, ca o pierdere a ta proprie, a bucuriei, a rostului vieţii tale – se adaugă trăirea durerii ei în faţa morţii, durere pe care tu o trăieşti spiritual mai intens decît durerea în faţa propriei tale morţi. De aceea, durerea lui Manole din legenda mănăstirii Argeşului ne cutremură ca cea mai sfîşietoare durere posibilă.

Cînd accepţi să mori tu însuţi pentru cauza altora, ai şi o mîngîiere că poţi oferi viaţa ta ca mijloc pentru viaţa altora. Dar cînd trebuie să oferi viaţa celei mai scumpe fiinţe ale tale îţi este redusă în mod considerabil şi mîngîierea că te jertfeşti pe tine însuţi pentru alţii. Căci eşti pus în situaţia de a jertfi nu viaţa ta pentru alţii, ci viaţa celui mai scump dintre aceşti alţii. Tema poate fi adîncită permiţînd descoperirea în ea a altor semnificaţii proprii învăţăturii creştine. Căci nici jertfa lui Hristos nu se opreşte la propria persoană, ci El se jertfeşte pentru ca şi cei ce cred în El să ia puterea să se jertfească pentru alţii, sau ca şi Biserica pe care o întemeiază prin jertfa Lui să fie o comunitate ce-şi are viaţa superioară, sau însăşi existenţa într-o continuă jertfă. Dar în cazul lui Manole, nu el este cel ce îşi dă cel dintîi viaţa ca pildă pentru alţii, ci trebuie să o dea întîi pe a soţiei sale. Desigur, în jertfirea ei este implicată atît de mult jertfirea lui, încît această jertfire a lui trebuie să urmeze şi ea cu necesitate. Dar durerea e cu mult mai mare cînd trebuie să jertfeşti pe cel scump al tău înainte. (O exemplificare istorică a acestei sfîşietoare dureri acceptată pentru Biserică e cea a lui Brancoveanu, care trebuie să îndure durerea executării copiilor lui înainte de executarea sa. Precum se vede, imaginaţia poporului român s-a inspirat din cazuri reale ale zbuciumatei sale istorii, nu a fost o imaginaţie fantezistă).

Dar implicarea jertfei propriei persoane în jertfirea celei mai scumpe persoane deosebite de tine se trăieşte încă dinainte de a jertfi acea persoană în greaua cumpănă în care se află cel ce e chemat să se hotărască la consimţirea acestei jertfiri. El trăieşte în chip sfîşietor întrebarea: Oare am eu dreptul să jertfesc pe altul care îmi este totodată cel mai scump, pentru alţii, pentru un altul multiplicat şi oarecum mai îndepărtat? Şi el nu poate da un răspuns deplin liniştitor din punct de vedere practic acestei întrebări. De aceea el rămîne ca o fiinţă rănită de moarte nu numai pentru că a pierdut cea mai scumpă fiinţa, dar şi din cauza acestei imposibilităţi de a da un răspuns (practic, nu teoretic) cît de cît liniştitor la această întrebare. De aceea, cel ce se hotărăşte să facă această jertfire a celei mai scumpe fiinţe (care nu e un obiect, oricît de scumpă) rămîne atît de chinuit, atît de lipsit de orice clipă de linişte, încît continuarea vieţii lui e aproape de neconceput. Poporul a înţeles aceasta. El n-a mai putut concepe un Manole continuînd să trăiască după jertfirea soţiei sale. Dar simţirea profund creştină şi de intensă vibraţie şi delicateţe umană a poporului nostru a conceput singura soluţie corespunzătoare cu înălţimea la care s-a ridicat Manole în jertfa adusă. Manole nici nu continuă să trăiască o viaţă mai bună sau mai puţin uşurată de uitare, nici nu înnebuneşte, nici nu se sinucide, fapte ce l-ar fi coborît de la înălţimea trăită în jertfa adusă, ci se jertfeşte şi el pentru alţii, dar nu pentru repetarea lipsită de imaginaţie a aceleiaşi opere, ci pentru o altă necesitate esenţială de viaţă a semenilor săi: ca să crească din jertfa sa o fîntînă care întreţine şi ea viaţa semenilor săi, sau le reînnoieşte puterile ei.

S-ar putea vedea aici o aluzie la apa Botezului care a fost pus de Părinţii Bisericii în legătură cu apa ce a curs din coasta străpunsă a Mîntuitorului de pe Cruce, dar acest motiv creştin primeşte, iarăşi, o formă proprie în gîndirea şi imaginaţia poporului român. Apa răsărită din jertfa lui Manole e şi ea izvor de viaţă celor ce trec pe lîngă ea, dar nu de viaţă spirituală, ci de cea trupească. Însă, pe de altă parte, cei ce beau din această fîntînă se roagă pentru sufletul lui Manole, a celui ce prin jertfă a dat fiinţă acestei fîntîni şi iau pilda de la ea. De aceea fac românii fîntîni publice la marginea drumurilor. Motivul vieţii în trup şi al mîntuirii sînt strîns îmbinate. Cel ce bea e trezit, prin aceasta, la un act de credinţă, de rugăciune, şi încă pentru alţii, ca în biserică. Cel ce prelungeşte lîngă fîntînă o trăire religioasă începută în biserică întreţine şi manifestă un duh sobornicesc, specific ortodoxiei în viaţa de toate zilele, contribuie la sfinţirea întregii vieţi.

În fond, jertfa lui Manole, în ambele ei forme, ca jertfă a soţiei şi ca jertfă a persoanei proprii, e o aplicare a temei jertfei lui Hristos la viaţa omului căsătorit, a omului între oameni, într-o formă de supremă intensitate emoţională. Căsătoria trebuie să fie şi ea un mediu de creştere a soţilor în duhul de jertfă pentru idealurile mai înalte ale comunităţii umane.

Menţionăm că tema jertfei, în legenda Mănăstirii Argeş, e marcată nu numai de specificul creştin în general, ci şi de un specific ortodox, prin faptul că jertfa nu e înţeleasă ca un echivalent juridic cerut de Dumnezeu pentru păcatele omeneşti, cum e înţeleasă în creştinismul occidental, ci ca un act care are în el însuşi puteri de zidire şi de întreţinere a unei vieţi şi ordini mai înalte. Jertfa clădeşte şi susţine, prin ea însăşi, Biserica, ca comunitate în iubire şi fîntîna ca alt prilej de înnoire a puterilor de viaţă în duhul sobornicesc al credinţei şi al iubirii.

2. Din creaţia aşa zis „cultă“ a poporului român (noi i-am zice cărturărească, pentru că nici poporul nu e lipsit de o cultură), socotim că un element specific ortodox reflectat în ea este viziunea cosmosului transfigurat. Elementul acesta reiese puternic în relief cu deosebire în scrisul lui Eminescu şi al lui Sadoveanu. Socotim semnificativ faptul că acest element apare atît de pregnant mai ales în creaţia a doi scriitori moldoveni crescuţi în ambianţa spiritului mănăstirilor, în a căror gîndire filocalică transfigurarea cosmosului, prin lumina Învierii, a început de pe acum, dar se va desăvîrşi în viaţa viitoare. Un spicuitor prin sutele de manuscrise de Paterice din Biblioteca Academiei Române mi-a mărturisit că într-o filă a unuia dintre ele a descoperit semnătura lui Eminescu.

Nu ştim dacă mai există în lume vreun scriitor la care viaţa tainică a naturii, a codrului, a pîraielor, a pomilor înfloriţi să fie atît de minunat descrisă, ca în poezia lui Eminescu şi în proza lui Sadoveanu. Şi se pare că aceasta este nota cea mai proprie a acestor mari scriitori.

Occidentul, care a văzut mîntuirea omului realizîndu-se în afara oricărei legături cu cosmosul (de aici neînţelegerea Tainelor), al cărui umanism vede pe om tăiat de legături sufleteşti cu natura şi nu o consideră pe aceasta decît ca un obiect de exploatare economică, e firesc să nu constate această simţire a vrajei şi a frumuseţii indefinite a naturii de care omul are absolută nevoie pentru a se îmbogăţi sufleteşte şi întări trupeşte.

Dar Eminescu şi Sadoveanu nu sunt nişte apariţii individuale în trăirea acestor profunde legături cu taină de nedescris a naturii. Ei sunt nişte reprezentanţi reali ai unui simţămînt general al poporului român. Natura este puternic prezentă în toată lirica poporului. Prezenta iubitei sau a iubitului (a „mîndrei“ sau a „bădiţii“) transfigurează tot cosmosul. Cosmosul e transfigurat în „Mioriţa“. Vitele sînt umanizate în relaţia cu omul care le iubeşte şi se leagă sufleteşte de ele. Cînd se aşează la umbra unui pom, sub bolta senină a unui cer de vară, cu pădurea în apropiere, românul spune: „Ce frumos e; parcă-i în raiu!“. El se simte, în luncile satului, în pădurile lui, în cea mai intimă ambianţă, ca „acasă“ şi, totodată, în largul lui. Fără natură el nu se simte întreg, tînjeşte, e bolnav sufleteşte.

Şi azi, se pare că începe să simtă întreaga omenire că o cauză a crizei prin care trece civilizaţia contemporană e ruperea omului de natură.

3. Un alt motiv al viziunii ortodoxe prezent atît în creaţia folclorică, cît şi în cea cărturărească a poporului român este năzuinţa spre înălţare, spre înnobilarea vieţii. El corespunde cu ceea ce ortodoxia cunoaşte ca „îndumnezeirea omului după har“. E celebră coloana lui Brîncuşi cu năzuinţa ei spre înălţarea fără sfîrşit. Dar tema e prezentă şi în ornamentul porţilor ţărăneşti. El corespunde turnurilor bisericilor, mai ales a turnurilor răsucite de la mănăstirea Curtea de Argeş, înălţarea aceasta de jur împrejurul unei axe este forma urcuşului îngerilor în viziunea lui Dionisie Areopagitul. Înălţarea aceasta reia mereu stările depăşite la alt nivel. Tot drumul străbătut e mereu văzut şi folosit ca o experienţă ce e adîncită continuu.

Lucian Blaga a redus spiritualitatea bisericilor ortodoxe la un „transcedent care pogoară“ patern la oameni, spre deosebire de spiritualitatea domurilor prostestante care exprimă prin turnurile lor o înălţare continuă, spre un Dumnezeu distant, de nevăzut, de neîntîlnit. Dar el a luat în considerare în formula lui numai bolta bisericilor ortodoxe. Însă toate bisericile ortodoxe au nu numai o boltă, ci şi turn, sau turnuri; nu există biserica ortodoxă fără boltă, fără turn sau turnuri. La bisericile maramureşene prevalează chiar turnul, deşi nu lipseşte nici la ele o anumită boltă. O sinteză originală, în această privinţă, o formează bisericile moldoveneşti, unde goticul e îmbinat cu bolta.

Dacă bolta reprezintă pe Dumnezeu care coboară, turnul reprezintă pe Dumnezeu care se înalţă şi ne conduce şi pe noi spre înălţimi. În „Crez“ se spune nu numai că Fiul lui Dumnezeu S-a coborît, făcîndu-Se om, ci şi că S-a înălţat. Dumnezeu S-a făcut om, ca pe om să-l îndumnezeiască, spun Părinţii răsăriteni. Tema înălţării prin Dumnezeu, tema înălţării eterne este o altă temă specifică ortodoxiei, prezentă în creaţia folclorică şi cărturărească a poporului român.

Între cele trei teme indicate în aceste rînduri este o legătură: Omul se ridică prin jertfă şi, ridicîndu-se, transfigurează întregul cosmos.

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae,

Publicat sub titlul Spiritualitatea şi cultura românească în lumina credinţei ortodoxe, în „Almanah“ 1980, editat de Capela Ortodoxă Română din R. F. Germania, republicat în volumul „Ortodoxia Românească“, Bucureşti, 1992, pag. 150-154.